Voievodul român supranumit „prinţul aurului”. A avut o avere colosală, o armată de spioni şi a ajuns sfânt

Voievodul român supranumit „prinţul aurului”. A avut o avere colosală, o armată de spioni şi a ajuns sfânt

Constantin Brâncoveanu FOTO Florin Epure

Constantin Brâncoveanu, rămas cunoscut pentru martiriul său din capitala Imperiului Otoman, a fost considerat de contemporanii săi un adevărat „prinţ al aurului”, deosebit de bogat, dar duplicitar şi înconjurat de o armată de spioni. Brâncoveanu a jonglat cu marile puteri pentru a-şi menţine tronul.

Ştiri pe aceeaşi temă

Astăzi, pentru cei mai mulţi români, Constantin Brâncoveanu este voievodul-martir, care acum mai bine de 300 de ani prefera să-şi piardă viaţa, împreună cu fii săi, decât să renunţe la religia creştină. 

Pentru contemporanii săi, Brâncoveanu era, însă, „Altan Beg” adică „prinţul aurului”, un monarh foarte bogat din zona Balcanică, cu o politică duplicitară şi dispus să schimbe taberele fără remuşcare atunci când interesul i-o cerea. A fost şi omul care a încercat să modernizeze Principatul Valahiei, schimbându-i orientarea culturală, comportamentală şi chiar politică de la Orient către Occident. 

O domnie lungă şi prosperă

Constantin Brâncoveanu a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria Ţării Româneşti, mai ales într-o perioadă de instabilitate politică, dictată de cohortele de pretendenţi dar şi de dorinţa Imperiului Otoman de a controla, mai uşor, prin schimbări dese, politica Valahiei. Brâncoveanu a domnit între 1688 şi 1714 şi provenea dintr-o familie ilustră de boieri olteni fiind fiul postelnicului Papa şi al Stancăi Cantacuzino.

Brâncoveanu s-a născut în 1654 şi a rămas orfan de tată la numai un an, postelnicul Papa fiind ucis în timpul răscoalei seimenilor. A primit însă o educaţie aleasă fiind luat sub tutelă de ilustrul Constantin Cantacuzino, fratele mamei sale, un umanist de excepţie. Alături de unchiul său, Constantin Brâncoveanu a căpătat o cultură bogată, vorbea greaca, turca, latina şi slavona. Mai mult decât atât a învăţat diplomaţie prin misiuni, încă din tinereţe la Constantinopol şi în Transilvania. Constantin Brâncoveanu, bucurându-se de sprijinul unchiul său dar şi datorită inteligenţei, a urcat repede treptele ierarhiei boiereşti. 

A ajuns să aibă cele mai înalte ranguri în timpul domniei unchiul său Şerban Cantacuzino şi a participat inclusiv la negocierile voievodului cu austriecii pentru a schimba orientarea politică a Ţării Româneşti, inclusiv desprinderea de otomani.

După moartea lui Şerban Cantacuzino, Constnatin Brâncoveanu a ajuns domn al Ţării Româneşti fiind cel mai influent dregător şi totodată os domnesc prin linia cantacuzină. Domnia lui Brâncoveanu, pe plan intern a fost marcată de stabilită şi reforme. Scopul lui Brâncoveanu a fost de orientare a culturii româneşti către Occident, sprijinind dezvoltarea educaţiei şi culturii în Ţara Românească. În timpul domniei sale a fost creat un stil arhitectonic unicat, cel brâncovenesc.

A reformat administraţia şi totodată a încercat mai multe reforme fiscale pentru modernizarea Valahiei. Importantă a fost originalitatea culturii brâncoveneşti care îmbina elemente autohtone cu influenţe occidentale, care începeau să prevaleze în faţa celor orientale. Domnia lui Brâncoveanu a reprezentat o epocă de aur pentru Ţara Românească, din punct de vedere cultural şi al reformelor întreprinse. 

„Altan Beg” şi blestemul aurului

Brâncoveanu era unul dintre cei mai bogaţi principi ai epocii sale. Sau cel puţin asta spun legendele vremii. Toată lumea ştia că Brâncoveanu stă  pe saci de aur. Turcii l-au poreclit ”Altan beg” datorită averilor sale legendare, strânse de-a lungul timpului. Era şi de înţeles, la înscăunare a dat 400 de pungi cu aur, plus daruri luxoase. Austriecii şi-a primit şi ei tainul, ruşii la fel. Brâncoveanu împărţea aur la discreţie, părea că nu se mai termină.

În 1700, cu doar 14 ani înaintre de execuţie, Brâncoveanu dorea să-şi reconfirme sprijinul otoman cu 300 de pungi cu peste 160.000 de taleri de aur, o sumă exorbitantă. De altfel rapoartele bailului veneţian în Imperiul Otoman estimau averea lui Constantin Brâncoveanu la peste 2 milioane de guruşi echivalentul talerilor de aur, o avere personală pe care puţini monarhi o deţineau. Această sumă nu include şi domeniile funciare ale domnitorului care aduce alte venituri suplimentare. 

Brâncoveanu moştenise numai de neamul Brâncovenilor, cel al tatălui său, nu mai puţin de 200 de sate şi 1500 de robi ţigani, boierul Papa Brâncoveanu fiind cel mai bogat din ţară. La acestea se adăugau proprietăţile moştenite de la mama sa plus încă 123 de proprietăţi agonisite de Brâncoveanu în timpul dregătoriilor sale şi a domniei. Pe lângă cele din Ţara Românească avea proprietăţi,aducătoare de venit, şi în Transilvania, inclusiv moşia de la Sâmbăta de Sus şi casele din Braşov. Un total de peste 240.000 de florini valorau proprietăţile domnitorului, numai în Transilvania.

La toate acestea se adaugă turme întregi de animale, taxe puse rudarilor care căutau aur în albiile râurilor dar şi depozite consistente în băncile veneţiene şi austriece. Brâncoveanu era putred de bogat. O vreme bogăţia i-a asigurat o domnie liniştită, mituind în stânga şi în dreapta, dar în cele din urmă aurul a fost şi cel care l-a pierdut. Turcii, se spune, au devenit tot mai lacomi şi tânjeau după toată comoara lui Brâncoveanu. Acesta a fost unul dintre motivele în plus pentru care Brâncoveanu a fost torturat cumplit la Istambul. 

Jocul mortal cu Marile Puterii şi armata de spioni a prinţului valah

Pentru contemporanii său, Brâncoveanu nu a fost doar un principe bogat ci o persoană duplicitară în relaţiile externe. Uneori, lucru lesne de înţeles având în vedere poziţia şi statulul Principatului său. Brâncoveanu era acuzat că a încercat să jongleze cu Marile Puteri ale vremii pentru a se menţine pe tron, pentru a-şi spori averea şi prestigiul. Domnitorul muntean se dădea mereu de partea celui mai puternic, mai ales că echilibrul puterii în Balcani se schimba destul de des.

„Brâncoveanu căuta să-şi aibă întotdeauna portiţa deschisă spre a se da de partea celui mai tare. Până să se desemneze care din cei doi potrivnici era să rămână deasupra, el trebuia să se mişte între două ape, să cotigească, să ţină cumpăna, până ce momentul critic va fi sunat.”, arată şi A. D. Xenopol.

Înainte de a lua domnia, Brâncoveanu se declara om al Habsburgilor, având numeroase întrevederi cu legaţii imperiali. Când să ajungă domn, cum era firesc în acel context, schimbă macazul şi se dă de partea turcilor. Mai mult decât atât îşi arată fidelitatea faţă de Poartă contribuind decisiv la victoria otomană de la Zărneşti împotriva armatelor habsburgice. Fidelitatea faţă de poartă era doar o faţadă. În timp ce-i asigura pe otomani de credinţa sa, trimitea în secret scrisori şi habsburgilor, şi polonezilor, şi veneţienilor, jurându-se că le este aliat.

„Nu e vorba chiar şi atunci dibaciul domn al Munteniei, pe putuse se arătase în toate împrejurările că duşmăneşte pe nemţi numai din nevoie, dar cu inima le-ar fi deplin plecat”, continua Xenopol.

După victoriile austriece şi mai ales după pacea de la Karlowitz din ianuarie 1699, Brâncoveanu devine susţinător făţiş al austriecilor, puternicii zilei, dar lasă loc de ”bună ziua” şi în relaţiile cu otomanii.

„Autorităţile de la Viena nu s-au arătat insensibile faţă de Brâncoveanu, l-au răsplătit chiar cu acordarea titlului de principe al Sf. Imperiu la 30 ianuarie 1695, i-au îngăduit achiziţionarea de proprietăţi la Braşov şi clădirea unei reşedinţe la Sîmbăta de Sus, iar mai tîrziu, prin diplome imperiale, chiar dreptul de a se refugia în Transilvania, în caz de primejdie din partea turcilor”, arăta istoricul Paul Cernovodeanu în „Coordonatele politicii externe ale lui Constantin Brâncoveanu”.

În timp ce mergea braţ la braţ cu imperialii, Brâncoveanu trimitea în secret scrisori turcilor. Îi mituieşte cu sume uriaşe pe funcţionarii otomani să închidă ochii la manifestările sale de prietenie făţişe faţă de austrieci. „Pe de altă parte, spre a potoli bănuielile Porţii, unde îşi avea inamici redutabili, Brâncoveanu a procedat fără prea multe scrupule la coruperea influenţilor dregători otomani prin bogate daruri în bani şi obiecte de lux, întreţinînd o numeroasă clientelă de slujitori greco-levantini devotaţi intereselor sale şi asigurând pe marii viziri şi înalţii demnitari, cu suficientă abilitate, de pretinsa sa credinţă”, arată Cernovodeanu.

Odată cu ridicarea puterii Imperiului Ţarist, sub Petru I, şi visele sale de a ocupa Balcanii, Brâncoveanu nu pierde ocazia şi începe să comploteze şi cu ruşii.

Duce aceeaşi politice duplicitară, ca mai înainte cu austriecii şi turcii. Găseşte prilejul perfect de a intra în acest joc atunci când  ruşii se pregăteau să atace Imperiul Otoman în 1711 şi doreau să treacă prin Ţara Românească către sudul Dunării. Prin scrisori secrete, Brâncoveanu îi înştiinţa pe ruşi că va trece de partea lor şi că le va da merinde în timpul campaniei. De cealaltă parte, turcii îi cer voievodului muntean să strângă oastea împotriva ruşilor. Este adunată tabăra la Urlaţi şi comandantul suprem este numit spătarul Toma Cantacuzino.

Ajunşi la hotarele Ţării Româneşti, ruşii aşteaptă proviziile şi trecerea lui Brâncoveanu de partea lor, aşa cum făcuse şi domnul Moldovei. Brâncoveanu încearcă să obţină avantaje maxime. Refuză să trimită merinde ruşilor şi ajutor până ce nu vor ocupa Ţara Românească ca o garanţie să nu devină duşman făţiş turcilor. Oastea ţaristă este însă învinsă şi Petru I obligat să încheie pace.

Domnitorul muntean avea o armată de spioni care-i aduceau informaţii preţioase despre tot ce se întâmpla la marile curţi europene. Brâncoveanu avea şi o cancelarie secretă unde erau analizate toate aceste informaţii secrete în funcţie de care domnitorul muntean acţiona într-o direcţie sau alta. 

Compromiterea „prinţului aurului”

Brâncoveanu avea duşmani puternici în ţară. Se spune că de la averi şi ranguri s-a certat cu neamul Cantacuzinilor. O ceartă care avea să-l piardă. Cantacuzinii împreună cu Mihai Racoviţă, fost prieten al lui Constantin Brâcoveanu dar care a ajuns să poftească la tronul său îl pârau necontenit la Înalta Poartă, acuzându-l de trădare faţă de Imperiul Otoman.

Acuze deloc neîntemeiate. Brâncoveanu a reuşit o vreme să închidă ochii demnitarilor otomani cu daruri exuberante. Ceea ce a pus însă capac şi nu a mai putut să-l salveze pe Brâncoveanu a fost o dovadă clară a trădării domnitorului muntean. Ienache Porfiriţa, capuchehaia domnitorului şi dragoman împărătesc, grec la origine, a fost cumpărat uşor de ambasadorul francez al regelui  Ludovic al XIV-lea, care îl bănuia de necinste pe Brâncoveanu. Ienache a predat otomanilor două pachete de scrisori care arătau de fapt relaţiile duplicitare ale domnitorului. 

Ruşii la rândul lor erau dezamăgiţi de Brâncoveanu şi îl considerau un trădător. Austriecii, la fel, generalul habsburg Veterani spunând că Brâncoveanu şi oamenii săi sunt ”vulpi”. Brâncoveanu era compromis şi se afla la mila turcilor. Mustafa Aga, i-a adus în cele din urmă lui Brâncoveanu, din partea sultanului, mazilirea. În acelaşi timp a fost înscăunat Ştefan Cantacuzino.

Brâncoveanu şi familia sa, sub pază otomană au fost trimişi la Istambul. Aici a fost judecat pentru înaltă trădare şi au fost formulate nouă captete de acuzare, cu probe, în special corespondenţa sa. Iată captele de acuzare îndreptate împotriva lui Brâncoveanu. „Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora procura informaţii privitoare la turci.

Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena in 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene. 

Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.

Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania.

Al cincilea. Că a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat. 

Al şaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri.

Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său.

Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceea ce era insolent, căci însăşi Marele Sultan nu le poseda.

Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 până la 10 galbeni una,  după cum arăta Maria del Chiaro. 

În timpul cât a fost judecat, Brâncoveanu a stat închis împreună cu cei patru fii şi ginerele Enache Văcărescu în temniţa celor şapte turnuri, la Edikule, o puşcărie cumplită. Sunt torturaţi până la sfârşitul lui iulie, când le este hotărâtă soarta. Chiar în ziua în care Brâncoveanu împlinea 60 de ani, pe 15 august, de „Adormirea Maicii Domnului”, 1714, începe execuţia.

Participa în primul rând sultanul Ahmed III, aşezat într-un foişor aurit, dar şi toţi ambasadorii marilor puteri europene, inclusiv ai Angliei, Franţei, Imperiului Habsburgic şi Veneţiei. Prizonierii au fost purtaţi desculţi şi doar în cămăşi prin tot oraşul, fiind umiliţi pe străzile marii capitale otomane. Sunt aduşi la eşafod, unde sunt aşteptaţi de călău. Reprezentantul veneţian, Andreea Memno, este şi cel care va descrie amănunţit moartea voievodului într-o scrisoare către dogele Republicii Veneţiene. Aici este consemnat şi celebrul episod al trecereii domnitorului la islam.

Era o întrebare de rutină a otomanilor în cazul condamnaţilor, deşi soarta lui Brâncoveanu era pecetluită. „Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fură întrebaţi dacă voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zise înspăimântat de această insultă: «Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut. Să nu ne pierdem însă şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seama de moarte»", se arată în raportul veneţianului Andreea Memno.

Primul decapitat a fost Enache Văcărescu, apoi Constantin, Ştefăniţă, Radu şi Mateiaş. În doar 15 minute familia domnitorului, pe linie bărbătească a dispărut. Cadavrele lor au fost aruncate în Bosfor iar capetele înfipte în pari, în faţa Seraiului, timp de patru zile. 

Vă recomandăm să citiţi şi:

Nou pod peste Dâmboviţa, aproape de „Podul lui Brâncoveanu“, declarat monument istoric

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările