Vârcolacii există cu adevărat? Care sunt teoriile oamenilor de ştiinţă privind oamenii-lup

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vârcolacii sau „oamenii-lup“ fac parte aproape din mitologia fiecărui popor. Pentru cei mai mulţi dintre noi aceşti oameni care la lăsarea serii se transformă în creaturi ucigaşe sunt doar rodul imaginaţiei şi legende copilăreşti. În realitate, oamenii de ştiinţă spun că există o explicaţie ştiinţifică privind vârcolacii.

Toată lumea a auzit de vârcolaci, adică oameni aparent obişnuiţi care după lăsarea serii se transformă în lupi feroce, creaturi agresive care pot contamina şi alte persoane cu acest blestem ancestral. Vârcolacii sunt personaje mitologice  celebre, devenite în repetate rânduri sursă de inspiraţie în literatură, muzică, arte plastice şi evident cinematografie.

 Au fost lansate chiar şi mini-serii tv sau desene animate având ca personaj principal această creatură. Evident, pentru cei mai mulţi vârcolaci sunt şi rămân personaje mitolologice, rod al imaginaţiei. Sunt şi specialişti care arată că de fapt aceste personaje au existat cu adevărat. Desigur, nu în forma în care au rămas posterităţii. Ba mai mult, au fost găsite şi posibile explicaţii ale acestui fenomen.

Genele buclucaşe şi o pilozitate excesivă

Oamenii-lup sunt, de fapt, oameni cu chip de bestie, acoperiţi cu mult păr şi arătând ca un animal. Astfel de creaturi au existat şi în realitate. La mijlocul secolului al XIV-lea, un om numit Petrus Gonzales a fost adus, ca o ciudăţenie, la curtea regelui Henric al II-lea al Franţei. Petrus avea un păr lung şi des pe toată suprafaţa corpului, chiar şi pe faţă. A fost una dintre ciudăţeniile preferate ale regelui, în pofida bănuielilor celor superstiţioşi că ar fi un vârcolac pus să omoare inclusiv pe rege. Petrus Gonzales a avut trei copii, moştenindu-i aspectul fizic şi pilozitatea excesivă. Nu a fost un caz izolat. La mijlocul secolului al XIX-lea, o mexicancă numită Julia Pastrana arăta la fel ca Petrus Gonzales. Avea păr lung şi des pe tot corpul. Julia Pastrana s-a căsătorit, iar soţul acesteia a vândut-o la spectacolele cu ciudăţenii, purtându-o prin toată lumea. Deşi arăta ca un animal, Julia era deosebit de inteligentă şi cultă, fiind capabilă să scrie şi să citească în trei limbi diferite. Pe lângă Julia şi Petrus au fost identificate alte câteva zeci de cazuri de-a lungul timpului. Toţi au fost purtaţi pe la circuri ambulante ca ciudăţenii. Alte exemple faimoase sunt Stephen Bibrowski, cunoscut drept Lionel ”Omul cu faţă de leu”, Jesus Aceves, numit ”băiatul lup”, Annie Jones, Fedor Jeftichew şi mulţi alţii. 

Specialiştii de la Institutul de Medicină Legală din Oslo au găsit trupul mumificat al Juliei şi l-au analizat. Aşa au realizat că aceşti ”oameni lup” cu păr pe tot corpul suferă de o mutaţie genetică, numită ”hipertrichosis”. Adică, pe scurt, din cauza unei gene-mutant era produsă hipertrichosis congenital, iar persoana afectată era acoperită pe tot corpul de păr des asemenea blănii animalelor. Pentru oamenii Evului Mediu aceste persoane erau considerate diavolul în persoană stârnindu-le imaginaţia şi totodată furia. Gilles Garnier, un bărbat din secolul al XVI-lea atins de această malformaţie, a fost ars pe rug tocmai fiindcă se credea că a devenit vârcolac. Unii specialişti spun că, de fapt, nu este o mutaţie genetică, ci mai degrabă o genă primitivă care reuşeşte să se impună doar la anumite persoane. Adică, speculează unii cercetători, omul primitiv ar fi avut blană pe tot corpul, iar acest mesaj genetic ar fi rămas în ADN-ul uman. 

Nebunie sau turbare ?

Specialiştii spun că au fost documentate şi alte tipuri de afecţiuni care puteau aprinde imaginaţia omului medieval. Una dintre acestea este o tulburare psihică numită licantropie. Literalmente, în greacă, licantropie înseamnă ”om-lup”. În cadrul acestei tulburări psihice, omul afectat se crede lup, fiară, capabil să-şi modifice forma trupului şi cu o sete ucigătoare de sânge uman. De altfel, mulţi specialişti cred că din poveştile delirante ale licantropilor, care se lăudau cu capacitatea lor de a deveni lupi fioroşi dornici de carne umană, s-a născut mitul vârcolacului. Problema era că aceşti oameni chiar treceau la fapte atunci când se credeau în pielea lupului. 

Cazurile de licantropie au fost consemnate din timpuri străvechi. În secolul al VII-lea medicul grec Paulus Aegineta scria despre licrantropie. Totodată, se bănuieşte că până şi regele babilonian Nabucodonosor suferea de licrantropie, tulburare dezvoltată după 7 ani de depresie severă. În Evul Mediu, cazurile înregistrate au fost mai numeroase. Era, de altfel, şi o preocupare sporită a Bisericii de a eradica aceste ”unelte ale diavolului”, cum erau consideraţi vârcolacii. Numai între 1520 şi 1630, în Franţa, au fost raportate peste 30.000 de cazuri de licantropie, oameni care mărturiseau că se pot transforma în lup şi care în această stare au comis crime şi acte de canibalism. Un caz celebru a fost însă documentat în Germania. În 1589, Peter Stubbe a mărturisit că atunci când purta o curea din piele de lup se transforma la rândul său într-o bestie. Omul credea că arată ca un lup în acel moment şi avea un apetit extraordinar pentru sânge uman, comiţând numeroase crime şi acte de canibalism în acea stare. Specialiştii spun că, de fapt, Peter Stubbe avea episoade psihotice în timpul cărora se credea lup şi ucidea. Omul a fost ars pe rug la Cologne ca vârcolac.

Un alt caz a avut loc în acelaşi secol, dar de această dată în Franţa. Un bărbat, Jean Grenier, mărturisea că îmbrăca o piele de lup pentru a deveni un animal, fiind responsabil de câteva crime şi cazuri de dispariţie. Spre deosebire de Stubbe, tribunalul a decis că Grenier este nebun de legat şi l-au închis într-o mănăstire pentru tot restul vieţii.

În secolul al XVII-lea, învăţaţii europeni şi-au dat seama că nu era vorba de vârcolaci, ci de oameni cu probleme psihice grave. În 1621, Robert Burton scria despre acest sindrom în lucrarea sa ”The Anatomy of Melancholy”. ”Licantropia“, pe care Avicenna o numeşte cucubuth, iar alţii lupinam insaniam sau nebunia-lupului, se manifestă de multe ori la bărbaţi. 

Aceştia aleargă urlând prin cimitire şi pe câmpuri deschise în miezul nopţii, fără să poată fi convinşi că nu sunt lupi sau orice altă bestie. „Aetius şi Paulus spun că este un soi de melancolie, dar eu cred că este nebunie de-a binelea”, scria Burton. Această tulburare încă există, numai în 2004 fiind întâlnite 30 de cazuri. De multe ori, acestea sunt asociate cu schizofrenia şi sindromul bipolar. Alţi specialişti spun că, de fapt, vârcolacul era un om atins de rabie sau turbare. Virusul atacă sistemul nervos central şi provoacă stări de frenezie, iar pacienţii mor de obicei după trei sau cinci zile de la manifestarea bolii. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

România, inclusă de „Lonely Planet“ printre cele mai bune destinaţii turistice unde poţi afla legende despre creaturi mitice

Mărturia mamei unui băieţel născut cu sindromul vârcolacului: „Mă gândesc la cum va face faţă fiul meu traumei, sper că oamenii vor fi îngăduitori“ FOTO

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite