Unul dintre cele mai cumplite măceluri făcute de soldaţii creştini. „Oraşul Sfânt” gemea de cadavre şi sânge

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Asediul Ierusalimului FOTO fx-companion.com
Asediul Ierusalimului FOTO fx-companion.com

În luna iulie a anului 1099 a avut loc unul dintre cele mai cumplite masacre din istorie, pe criterii etnice şi religioase. Zeci de mii de oameni, inclusiv femei şi copii au fost ucişi fără milă de o armată dezlănţuită care, culmea, lupta în numele Crucii.

La începutul secolului al XI-lea, Europa medievală se confrunta cu probleme sociale şi politice grave. O nobilime cu prea mulţi dezmoşteniţi şi o elită războinică care căuta fapte de arme şi mai ales pradă, transformase bătrânul continent într-un loc nesigur dominat de războaie şi jafuri la drumul mare. 

Pentru a canaliza această energie războinică, dar şi pentru a găsi noi teritoriii asupra cărora să-şi extindă dominaţia spirituală, liderii religioşi ai Europei i-au asmuţit pe nobili, briganzi, dezmoşteniţi şi pierde vară asupra Orientului musulman, plin de bogăţii şi de noi oportunităţi. 

Eliberarea Ierusalimului şi a Sfântului Mormânt de sub dominaţia păgână, a devenit idealul oricărui războinic european. Majoritatea dominaţi de setea de pradă şi noi teritorii, bine mascate sub fervoarea religioasă, au răspuns fără să clipească acestei provocări lansate de Papalitate. 

În anul 1096, armate impresionate, conduse de mari seniori francezi, flamanzi şi normanzi a plecat către Ierusalim. Aveau să străbată Europa Centrală, teritoriile bizantine, Asia Mică şi în cele din urmă aveau să se năpustească asupra teritoriilor pe care se află astăzi Armenia, Siria, Libanul şi Israelul. În anul 1099, aveau să-şi atingă obiectivul, cucerind Ierusalimul. 

A urmat însă unul dintre cele mai cumplite masacre din istorie, masacre care i-au cutremurat până şi pe cronicarii creştini care însoţeau armata cruciată. 

O armată călită în focul luptelor cucerea „Cetatea Sfântă”

Armatele cruciate au îndurat trei ani de lupte şi marşuri infernale până să ajungă la porţile Ierusalimului.  Au străbătut întreaga Europă, făcând popas în capitala Bizanţului. Mai apoi au intrat pe tărâm inamic, în Asia Mică, Turcia de astăzi, şi au dat lupte grele cu emirii şi sultanii seleugizi. Au câştigat marile înfruntări şi au forţat trecerea în Armenia, Siria şi Liban. 

Aici au avut parte de noi bătălii grele, de asedii lungi şi obositoare. În cele din urmă au cucerit marile cetăţi de la Edessa şi Antiohia, întemeind principate crucitate, conduse de liderii grupurilor de cruciaţi normanzi. Încă de când au pus piciorul pe teritoriul asiatic, cruciaţii au îndurat foametea, căldurea excesivă şi hărţuirea necontenită a inamicului. 

Mulţi dintre ei au fost răpuşi de turci, de sete sau de boli. Cei rămaşi, însă, formau o armată redutabilă de veterani călită în focul luptelor. În plus erau conduşi de un o adevărată legendă vie, Godefroy de Bouillon, un mare senior flamand care se remarcase în luptele de până atunci. 

Succesul cruciaţilor, spun specialiştii a avut mult cauze, inclusiv suportul logistic oferit de bizantini, dezbinarea principatelor musulmane, dar şi prezenţa unor lideri carismatici. Cronicile vremii arată că fervoarea religioasă a cruciaţilor a atins aproape paroxismul la vedea Ierusalimului, pe 7 iunie 1099. După atâtea greutăţi îndurate, armatele creştine au atins punctul terminus al misiunii lor, Cetatea Sfântă şi Mormântul Sfânt. Locul unde au fost trimişi să lupte cu păgânii. 

Liderii au exploatat momentul, incurajând această stare de euforie religioasă. La venirea cruciaţilor, Ierusalimul se afla sub stăpânirea Fatimizilor din Egipt. Guvernatorul al Dawla pregătise deja apărarea oraşului. Printre altele a otrăvit toate fântânile din jurul oraşului şi a tăiat toţi copacii pentru ca războinicii cruciaţi să nu aibă niciun fel de resurse. Oraşul avea ziduri groase de trei metri şi înalte de aproximativ 13 metri, întrerupte de cinci porţi mari, păzite de turnuri impresionante. Garnizoana era compusă din 20.000 de soldaţi fatimizi şi o unitate de elită egipteană formată din 400 de călăreţi. 

Armatele cruciate s-au împărţit în două grupuri mari şi aveau să dea atacul din două părţi, concomitent. Primul asalt, pe 13 iunie a eşuat. Abia după o lună, aprovizionaţi de negustorii genovezi, în portul Jaffa, cu provizii şi materiale pentru confecţionarea echipamentelor de asediu, cruciaţii au dat un nou asalt. Pe 14 iulie, cruciaţii au atacat cu toată forţa zidurile Ierusalimului. 

După o lună de aşteptare, foamete şi caniculă, cruciaţii s-au năpustit cu toată furia asupra fortificaţiilor. De această dată aveau două turnuri masive de asediu, un berbec pentru forţarea porţilor şi numeroase scări de asediu. În cele din urmă unul dintre turnurile de asediu au atins zidurile Ierusalimului iar cavalerii cruciaţi au reuşit să facă o breşă. În scurt timp, garnizoana fatimidă a fost pusă pe fugă şi măcelărită. Ierusalimul căzuse în mâinile cruciaţilor.

Cu sângele până la glezne

Imediat după pătrunderea cruciaţilor în oraş a început un măcel cumplit. Inclusiv cronicarii creştini care însoţeau armatele au rămas şocaţi de violenţa masacrului. Aproximativ 11.000 de infanterişti şi 1200 de cavaleri creştini s-au năpustit asupra oraşului. Femei, copii, bărbaţi erau ucişi fără milă. 

Măcelul a durat trei zile. În prima noapte a fost o adevărată vânătoare a soldaţilor din garnizoana fatimidă. Unde erau prinşi erau omorâţi. Nimeni nu lua prizonieri.  Soldaţii fatimizi se refugiau pe unde puteau. O parte s-au închis în Turnul lui David, alţii în Templul lui Solomon. Au fost însă urmăriţi peste tot şi omorâţi. 

Fulcher din Chartres, unul dintre cronicarii Cruciadei mărturisea că în templul lui Solomon au fost omorâţi peste 10.000 de oameni. Inclusiv civili care s-au ascuns de frica cruciaţilor. 

„O parte a sarazinilor, arabi şi etiopieni s-au refugiat în Turnul lui David, alţii au fugit în templul lui Solomon. O mare bătălie a avut loc în curtea Templului, dar niciunul nu a scăpat de luptătorii noştrii. Mulţi şi-au căutat scăparea pe acoperişul Templului, dar au fost luaţi la ţintă cu săgeţile, şi cădeau morţi la pământ. În aceste Templu, aproape 10.000 de oameni au fost omorâţi”, mărturisea cronicarul în „Gesta Francorum Jerusalem Expugnantium”. 

Acelaşi Fulcher scria că toţi cruciaţii, soldaţi de rând, cavaleri sau scutieri au pornit din casă în casă omorând ce le ieşea în cale. Erau vizaţi în special musulmanii şi evreii. Nimeni nu a scăpat cu viaţă. Cronicarul mărturisea că oraşul era plin de sângele celor ucişi, iar peste tot un miros pestilenţial de cadavre adunate peste tot. 

„Dacă aţi fost acolo, cu siguranţă aţi fi văzut cum picioarele ne era scufundate până la glezne în sângele celor ucişi. Niciunul nu a scăpat cu viaţă, nici femei, nici copii”, scria Fulcher. 

Toate casele au fost jefuite, iar cadavrele dezbrăcate şi lăsate fără bunurile ce puteau fi valorificate de cruciaţi. Au fost trei zile de coşmar şi moarte la Ierusalim, spun cronicarii. Nimeni nu a putut şi nici măcar nu a încercat să oprească setea de sânge şi pradă. Unii locuitori ai Ierusalimului au fost ucişi rapid, alţii au fost torturaţi ore în şir.  

„O parte a păgânilor au fost decapitaţi cu milă, alţii ucişi cu săgeţi din turnuri, însă unii au fost torturaţi mult timp şi apoi arşi de vii”, mărturisea Raymond de Aguillers. 

Exaltare religioasă sau strategie militară?

Deşi violenţa şi războiul erau ceva obişnuit în Europa medievală a acelor vremuri, măcelul de la Ierusalim a impresionat până şi contemporanii. Nici măcar cei care îndurau milă sau se predau nu erau luaţi prizonieri. Toţi au fost masacraţi. 

Unii specialişti spun că a fost vorba de o descătuşare brutală a cruciaţilor frustraţi de drumul lung, de asediul la fel de lung, în condiţii inumane, însetaţi, înfometaţi şi arşi de soarele arzător. Alţii dau vina pe fervoarea religioasă care a cuprins armata cruciată în faţa Ierusalimului încurajată şi de liderii religioşi ai cruciaţilor. 

Sunt însă şi păreri care duc cu gândul la un masacru organizat şi din motive strategice. Sau mai bine zis, o epurare etnică şi religioasă din motive strategice. Cel puţin asta i-a în considerare şi Alan Murrau, specialist la Universitatea din Leeds, în articolul său “The Demographics of Urban Space in Crusade Period Jerusalem (1099-1187)”. 

Mai precis, în cea de-a doua şi a treia zi a măcelului, s-a urmărit epurarea totală a evreilor şi musulmanilor în eventualitatea unui atac fatimid. Adică liderii cruciaţi doreau să scape de cei care i-ar fi putut trăda în favoarea inamicului în cazul unei încercări fatimide de recucerire a Ierusalimului. În cazul unui atac, ar fi trebuit să lupte pe două fronturi, să fie prinşi între două focuri în cazul unui atac, dublat de o revoltă a populaţiei musulmane, mai ales. 

„Trebuie să fim atenţi, pentru că am putea pierde dacă, din avariţie ori din milă faţă de duşmanul nostru, am cruţa prizonierii şi pe toţi cei rămaşi în oraş. Pentru că dacă vom fi atacaţi, cu mare putere de regii din Egipt, vom fi deodată depăşiţi din interior şi din exterior”, preciza unul dintre liderii cruciaţi, consemnat de cronicarul Albert din Aachen. 

Vă recomandăm să citiţi şi:

 Turcia îl acuză pe Papă de „mentalitate de cruciat“ după discursul privind genocidul armean. Vaticanul neagă acuzaţiile VIDEO

Erdogan avertizează Austria cu privire la „un război între Cruciaţi şi Semilună“

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite