Top trei metode inumane de tortură. De la oameni prăjiţi în tauri de bronz până la condamnaţi înecaţi în fecale şi mâncaţi de viermi

Butoiul în carfe închis prizonierul FOTO elitereaders.com

De-a lungul istoriei, oamenii s-au dovedit inventivi nu numai pentru a crea minuni arhitectonice sau inginereşti, dar şi pentru a inventa dispozitive aducătoare de moarte.

De-a lungul istoriei, omul s-a dovedit un creator sublim, atât în artă cât şi în arhitectură, inginerie sau ştiinţă. Inteligenţa sa a schimbat întreaga lume şi a lăsat posterităţii opere nemuritoare, adevărate bijuterii ale creaţiei umane. Cu toate acestea, omenirea a dat dovadă pe parcursul secolelor şi de o cruzime greu de imaginat, punându-şi inventivitatea în slujba morţii şi a suferinţei. Pe scurt, omul a fost capabil să creeze cele mai crude şi inumane metode de tortură, folosite pentru a smulge informaţii prizonierilor, pentru a pedepsi condamnaţii sau de cele mai multe ori pentru a scăpa de rivalii incomozi. 

Taurul în flăcări

Una dintre cele mai crude metode de tortură întâlnită în istorie a fost ”Taurul în flăcări”. Practic era vorba despre un obiect făcut din bronz, în forma unui taur. Avea de altfel dimensiunile exacte ale unui taur. Sub taurul de bronz se făcea un foc mare, iar dispozitivul de tortură era încins. Condamnatul era vârât pe o uşiţă laterală sau făcută în partea superioară, utilizându-se o scară. Odată ajuns condamnatul înăuntrul taurului, călăii aţâţau focul, iar cel care îndura supliciul era efectiv prăjit de viu. Taurul era prevăzut cu un ansamblu de ţevi în partea capului, iar urletele disperate ale condamnatului se transformau cu ajutorul acestui dispozitiv fonic în zgomote asemănătoare unor mugete furioase. Acest dispozitiv de tortură a fost inventat în secolul al VI lea îHr, pe insula Sicilia. 

Mai precis, taurul în flăcări a fost inveţia lui Perillos din Atena. Acesta era un inventator grec care trăia la curtea lui Phalaris, tiranul oraşului-stat Akragas. De menţionat este faptul că Akragas era o cetate grecească din Sicilia, construită şi transformată în oraş-stat după colonizarea acesteui insule de către cetăţile greceşti începând cu secolul al VII lea î Hr. Perillos a inventat şi realizat acest taur în flăcări pentru Phalaris şi i l-a prezentat ca un bun dispozitiv de pedepsire a condamnaţilor dar şi a contestatarilor tiranului. Phalaris nu ar fi fost foarte încântat de taur şi l-a băgat cu forţa pe invetatorul său pentru o probă. Taurul a fost încins iar Periilos aruncat în interior. Răgetele inventatorului s-au transformat în mugete graţie dispozitivului creat în capul taurului. 

Phalaris s-a dovedit impresionat şi l-a scos pe Perillos din taur. În loc să-l răsplătească, ars aşa cum era era, l-a aruncat de pe o stâncă. Se spune că taurul în flăcări a fost folosit mai ales pentru a-i descuraja pe opozanţi. Însuşi Phalaris se spune că ar fi murit în acest dispozitiv de tortură, atunci când a fost uzurpat de Telemachus. În orice caz, acest instrument cumplit a mai fost folosit şi în secolele următoare inclusiv în primele veacuri ale erei creştine, tocmai pentru a-i pedepsi şi martiriza pe primii creştini. În antichitate această metodă de tortură a fost atestată de Cicero în seria sa de discursuri ”In Verrum”. ”Cel mai crud dintre tirani Phalaris, avea un taur nobil în care obişnuia să-i pedepsească pe cei care-i greşeau, punând foc sub acesta”, preciza Cicero. 

Legănul lui Iuda

O altă metodă de tortură realizată cu o imaginaţie diabolică, se numea „Leagănul lui Iuda”. De această dată este o metodă de tortură medievală. A apărut în Spania secolului al XVI lea şi a fost un instrument al faimoasei şi în acelaşi timp imfamei Inchiziţii spaniole. Practic era vorba despre un obiect dur, făcut fie din lemn tare, fie din metal, în formă de piramidă. Condamnatul era ridicat cu funii, dezbrăcat în pielea goală şi aşezat cu anusul sau vaginul, în funcţie de sexul condamnatului deasupra vârfului piramidei. Apoi prizonierul era aruncat direct în vârful piramidei. Se spune că era o durere sfâşietoare. Dispozitivul era folosit pentru a smulge declaraţii celor băniţi de vrăjitorie, erezie sau lucrare împotriva Bisericii. 

Pentru a spori durerea condamnatului, îi era agăţate greutăţi de picioare sau era tras cu funiile în vârful piramidei, exact ca într-o ţeapă. Era însă mai dureros decât tragerea în ţeapă, fiindcă piramida era mult mai groasă iar presiunea asupra organelor uriaşă. De multe ori piramida era unsă cu ulei, pentru a pătrunde mai bine în anusul condamnatului şi a produce cât mai multe răni interne. Dacă victima leşina, era ridicată cu sfori până-şi revenea apoi supliciul era reluat şi putea durea de la câteva ore până la câteva zile până când cel interogat mărturisea sau murea. Vârful piramidei nu era niciodată spălat aşa că cel care suferea această tortură, dacă mărturisea şi era lăsat printr-o minune liber, murea din cauza infecţiei. Acest instrument a fost preluat şi în Franţa, Italia şi Germania. 

Scafismul, o metodă greu de imaginat

Poate cea mai dură şi inumană metodă de tortură şi execuţie în acelaşi timp a fost scafismul. A fost un mijloc de tortură inventat în Imperiul Persan, înainte de Hristos. Propriu-zis era cea mai cumplită metodă de execuţie. Cel care era condamnat la această moartă groaznică era de obicei o persoană care jignise grav sau care atentase la viaţa familiei imperiale persane. Prizonierul era introdus într-un fel de recipient făcut din două triunchiuri scobite sau din două canoe lipte una de alta, lăsând loc doar pentru capul condamnatului, care rămânea afară. Acest ”butoi” improvizat din care se iţea doar capul celui condamnat era pus fie la soare, fie într-o mlaştină, dar legat bine pentru a nu se scufunda. Prizonierul era hrănit forţat cu o băutură din lapte şi miere. În scurt timp condamnatul suferea de diaree violentă. Atunci începea cu adevărat supliciul. Călăul îl ungea cu miere şi pe faţă, pentru a atrage muştele. Condamnatul era aproape încontinuu hrănit cu lapte şi miere, iar în două zile, ”butoiul” în care acesta era închis se umplea cu fecale. 

Viermii şi alte vietăţii se strecurau prin locurile rămase neacoperite şi începea să-l mănânce de viu. În câteva zile , prizonierul deshidratat şi chinuit intra în delir iar  în maxim o săptămână murea din cauza şocului septic. Această cumplită metodă a fost descrisă de Plutarh în  „Viaţa lui Atarxerxe”. Un soldat din armata persană i-a ucis lui Ataxerxes rivalul în timpul unui război civil pentru ocuparea tronului. Soldatul se numea Mithridates şi i-a luat viaţa lui Cyrus al II lea cel Tânăr, cu o suliţă. Ataxerxes l-a răsplătit în secret pe Mithridates dar i-a cerut să nu spună nimănui că un simplu soldat i-a ucis rivalul. Mai mult decât atât regele persan a declarat tuturor că de fapt el îl ucisese pe Cyrus. La un banchet, probabil ameţit de băutură soldatul s-a lăudat că de fapt el l-a ucis pe Cyrus şi l-a făcut de râs pe regele Ataxerxes. 

Vanitos, acesta a hotărât să-l execute în cel mai crud mod cu putinţă, folosind scafismul.  ”În timp ce corpul său este închis, călăii îi oferă mâncare şi dacă refuza îl forţau înţepându-i ochii. Apoi îl obligau să bea o mixtură de lapte cu miere. Îi ungeau şi faţa cu aceeaşi mixtură”, scria Plutarh.  După episoadele violente de diaree şi după ce insectele au început să-i mănânce trupul, coşciugul în care se afla soldatul a fost abandonat în sălbăticie. După un timp, când a fost deschis acel coşciug de lemn, trupul soldatului era pur şi simplu consumat total.  Metoda a fost folosită şi în evul mediu, în loc de coşgiuce de lemn, trunchiuri scobite sau canoe fiind folosite butoaie, prin care prizonierul putea scoate doar capul.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Femei în închisorile comuniste. Destinul tragic al lui Arlette Coposu, soţia Seniorului, închisă pentru spionaj şi care a murit la scurt timp după eliberare

Augustin Zegrean, despre Kovesi la Secţia Specială: Asta nu e anchetă, e tortură