Top trei bătălii eroice din istoria umanităţii. Luptele în care ambiţia, curajul şi fanatismul au contat mai mult decât numărul soldaţilor
0De-a lungul istoriei, au avut loc bătălii atât de eroice încât au rămas peste veacuri în memoria umanităţii. Este vorba despre lupte în care determinarea, curajul şi mai ales tăria de caracter au ajutat armate infime să reziste în faţa unor forţe superioare ca număr şi în unele cazuri ca armanent şi tactică de luptă.
Capacitatea omului de a depăşi obstacole greu de imaginat sau de a face faţă unor situaţii aproape imposibile a fascinat dintotdeauna. Mai ales când a fost vorba de eroismul arătat pe câmpul de luptă. De-a lungul istoriei au avut loc nenumărate conflicte, de la simplele încăierări între clanuri şi până la războaie globale.
O parte a acestor conflicte au devenit legendare mai ales prin capacitatea unor războinici de a înfrunta armate mult mai numeroase şi uneori mult mai bine înarmate şi organizate. Câteva dintre aceste acte de eroism şi determinare au fost atât de impresionante încât memoria lor a străbătut secolele, ajungând să inspire scriitori, artişti plastici sau cineaştii.
Rezistenţa eroică de la porţile Europei
Una dintre cele mai eroice bătălii date în istoria omenirii a avut loc în anul 480 îHR, în nordul Greciei de astăzi, în trecătoarea de la Termopile. Povestea acestei bătălii începe de fapt cu dorinţa unui imperiu asiatic de a forţa porţile Europei. Mai precis era vorba despre Imperiul Persan, aflat în secolul al V lea, la apogeul puterii sale. Ridicat din podişurile Iranului în doar 100 de ani de căpeteniile tribului ahemenind, Imperiul Persan era o adevărată revelaţie politică, militară şi administrativă în lumea Orientului Antic. Liderii săi din clanul Ahemenid reuşiseră să înfrângă rezistenţa marilor puteri ale Mesopotamiei, precum Asirienii sau Babilonienii. În secolul al V lea nu exista putere în Orient care să mai stea în faţa regilor persani. În timpul lui Darius I, supranumit ”regele regilor”, acest imperiu ajunsese unul multietnic, puternic şi bine organizat. Imperiul lui Darius I se întindea din Asia Mică până în India şi aproape de China în est, incluzând Egiptul şi o parte din Arabia dar şi întreaga coastă a Orientului Apropiat. Acest uriaş imperiu împărţit în 12 satrapii, conduse de aristocraţi puternici, era capabil să ridice o armată uriaşă împotriva celor care-i stăteau în cale.
Persanii ajunseseră până la porţile Europei, cucerind Lydia pe coastele vestice ale Turciei de astăzi dar şi cetăţile grecilor ionieni din aceeaşi zonă. Următorul pas era Europa însăşi. Dincolo de Marea Egee se aflau cetăţile greceşti, acele polisuri conduse de popor,de regi sau tirani. O lume evoluată din punct de vedere cultural şi economic, specialistă în navigaţie şi turbulentă în acelaşi timp. Numeroasele, cetăţi-oraşe ale grecilor nu se înţelegeau între ele şi purtau numeroase războaie interne, deşi exista o unitate de limbă, cultură şi chiar religie. Cele mai puternice şi importante cetăţi stat în secolul al V lea erau Atena, Sparta, Corintul şi Teba. În secolul al V lea, totuşi supremaţia era disputată de comercianţii,oamenii de cultură şi navigatorii Atenei, dar şi de partea cealaltă de militarii Spartei. Dezbinate şi fărâmiţate, cetăţile grecilor păreau o pradă uşoară în faţa armatelor multi-entice ale regelui persan Darius I. Cu toate acestea cu un efort disperat, ”regele regilor”, a fost învins la Maraton de hopliţii atenieni şi de cei ai câtorva state aliate care au răspuns chemării la arme împotriva perşilor. A fost un moment uluitor, în care forţa militară uriaşă a Persiei se clătinase în faţa unor războinici greci viteji pe câmpiile Maratonului. A fost doar un răgaz. În anul 481 î Hr, urmaşul lui Darius I, Xerxex a reluat planurile de invaziei a Greciei. Sursele antice spun că regele persan a pus în mişcare o armată de câteva milioane de oameni.
La Sardes, spunea Herodot s-au adunat peste 2.5 milioane de războinici din toate colţurile uriaşului imperiu, la care se adăugau mercenari de toate neamurile. Istoricii precum De Souza, arată că de fapt cifra armata lui Xerxes număra în jur de 200.000 de oameni. Oricum o cifră uriaşă pentru acele vremuri. Această armată a fost trecută peste un pod de vase în zona Hellespontului şi a avansat în 480 î HR în Tracia şi Macedonia. Urma să coboare în Tessalia. În 481 după obiceiul său regele persan a trimis emisari să ceară ”pământ şi apă„ adică supunere cetăţilor greceşti. Aproape 700 de oraşe state greceşti, speriate de forţa armatelor persane, s-au închinat. Atena şi Sparta urmau să reziste în faţa noii ameninţări, împreună cu câţiva aliaţi de mică importanţă. Persanii urmau să invadeze Grecia pe două căi. Una maritimă apărată la Artemisium de marina ateniană, o adevărată forţă pe apă, şi cealaltă terestră, în Tessalia. Cu apărarea zonei terestre a fost însărcinată cetatea Sparta, cea care avea de departe cea mai bună infanterie din Europa acelor vremuri. Era renumitele falange spartane formate din războinici disciplinaţi, crescuţi draconic doar cu un singur scop, acela a purta război. Ca loc de apărare al Greciei, pe uscat a fost aleasă trecătoarea Termopile. Era un loc îngust care putea fi apărat de o armată redusă numeric şi care anihila superioritatea uriaşei armate persane. Totodată apărătorii trecătorii nu puteau fi încercuiţi. Era un singur drum, o potecă folosită de ciobani, prin care puteau fi încercuiţi dar numai grecii din partea locului o cunoşteau. Pentru apărare trecătorii de la Termopile a plecat regele spartan Leonidas cu aproape 7000 de oameni.
În toamna anului 480 îHR, Leonidas avea 60 de ani, iar alături de el se aflau doar 300 de războinici spartani, restul până la 7000 fiind aliaţi din Pelopones. Bătrânul rege şi-a dispus armata în spatele unui zid ridicat de foceeni, o parte a locuitorilor acelei zone din nordul Greciei Antice. Cei 7000 de luptători ai regelui spartan aveau de înfruntat o armată persană de aproximativ 700.000 de oameni conform unor surse. Istoricii moderni, arată că de fapt ar fi fost vorba de 70.000 de persani. În orice caz raportul era covârşitor. Mai mult decât atât se spune că marele Xerxes conducea acest corp de armată persan. Un alt altul era trimis să-i înconjoare pe atenieni. ”Leonidas a fost trimis înainte de Spartani, ca o avangardă, ce ar fi trebuit urmată de grosul armatei. Vederea acestor războinici ar fi trebuit să-i încurajeze pe aliaţi la luptă şi să-i împiedice să treacă de partea mezilor, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă Sparta ar fi dat înapoi. ”, preciza Herodot. Culmea, grosul armatei nu a putut să plece din Sparta fiindcă avea loc o sărbătoare religioasă care-i împiedica să părăsească cetatea. Cei 300, era de fapt gărzile de corp ale lui Leonidas. Iniţial Xerxes ar fi încercat să-l cumpere pe regele spartan şi să-l convingă să-l urmeze. Leonidas a refuzat. Lupta era iminentă. Spartanii erau războinici de elită, crescuţi din fragedă pruncie în tabere militare, unde învăţau să mânuiască armele, să-şi fortifice trupul cu exerciţii fizice dure şi deasemenea să-şi sporească capacitatea de îndura marşurile lungi, foamea, frigul şi durerea. Erau un fel de comandouri speciale din zilele noatre. Erau bine echipaţi cu coifuri din bronz, cu obrăzare ample şi un panaş făcut din păr de cal. Totodată erau protejaţi de un pieptar din metal iar la picioare aveau jambiere, de obicei din bronz. Toţi spartanii luptau în formaţie strânsă, numită falangă. Se apărau unul pe celălalt cu hoplon, acele scuturi rotunde şi uriaşe şi îşi atacau adversarii cu suliţele lungi şi săbiile scurte. În falangă luptau pe mai multe rânduri şi respectau o disciplină de fier. Era o infanterie greu înarmată, profesionistă, disciplinată, fanatică şi dispusă să lupte până la moarte.
Exista de altfel la spartani conceptul de a se întoarce pe scurt, sau cu scut, adică fie învingător, fie mort. De cealaltă parte armata persană era formată din trupe mai ales uşoare, cu numeroase contingente de cavalerie rapidă şi uşoară. ”Purtau căciuli moi, numite tiara, tunici cu mâneci multicolore cu armuri din solzi de fier, ce arătau ca şi corpul unui peşte, şi pantaloni. În loc de aspides purtau gerhha, cu tocurile pentru arcuri atârnate sub ele. Purtau suliţe scurte, arcuri mari, săgeţi cu cârlig şi pumnale atârnând de centuri lângă pulpa dreaptă”, scria Herodot. Era o armată ca un mozaic, alcătuită din războinici de diferite neamuri şi cu diferite tradiţii militare. Fiecare neam venea cu strategiile sale specifice de luptă dar şi cu armele tradiţionale. Trupele de elită ale perşilor erau nemuritorii, războinicii bine înarmaţi şi bine pregătiţi atât ca arcaşi, cât şi ca infanterie de şoc. Totodată persanii aveau şi cavalerie greu înarmată dar şi numeroşi arcaşi. După patru zile de aşteptare, Xerxes a trimis într-o primă fază 10.000 de oameni să-i captureze pe spartani. Aceştia au fost măcelăriţi de războinici spartani care-i aşteptau în formaţie strânsă. Xerxes a mai adresat un ultimatum regelui Leonidas şi în cea de-a doua zi i-a cerut să predea armele. Răspunsul regelui spartan ar fi fost ”vino să le iei”. Întreaga forţă persană a atacat armata lui Leonidas. Nu au avut nicio şansă să spargă zidul de scuturi spartan, iar perşii erau căsăpiţi crunt. Nici măcar cei 10.000 de nemuritori, elita armatei persane nu a reuşit să zdruncine armata lui Leonidas.
După două zile, Xerxes era neputincios în faţa unei armate mult inferioară numeric şi a dat ordin de retragere în tabără. În cele din urmă un grec numit Ephialtes s-a arătat dispus ca în schimbul unei recompense să călăuzească armata lui Xexes pe o cărare ocolită, pentru a-i încercui pe spartani. Detaşamentele nemuritorilor au fost trimise pe această cale pentru a-i încercui pe bravii apărători. Leonidas a aflat de la foceeni că urma să fie încercuit. În acel moment Leonidas a dat voie aliaţilor să se retragă. Au mai rămas doar cei 300 de spartani decişi să lupte până la moarte dar şi 700 de tespieni. Cea de-a treia zi a fost şi cea mai eroică. Războinici rămaşi, mai ales spartanii au luptat până la ultimul făcând prăpăd în armata persană. Xerxes a reuşit să-i învingă pe spartani, dar cu pierderi uriaşe. Pe câmpul de luptă a rămas şi regele spartanilor, bătrânul Leonidas. Descoperirile arheologului Marinatos, la Termopile, au sugerat că Leonidas şi cei 300 au fost ucişi de perşii cu o ploaie de săgeţi, trimisă din toate părţile, fiind descoperite în acel loc numeroase vârfuri de săgeată. Xerxes a pierdut peste 20.000 de oameni la Termopile.
Rezistenţa din vârful muntelui
Un alt act eroic de resistenţă a avut loc în timpul primul război dintre evrei şi romani, în perioada 73-74 dHR, într-un loc numit Masada. După domnia lui Irod în Ierusalim, un rege clientelar al Romei, ţinuturile locuite de evrei au fost incluse în Imperiul Roman. Practic Iudeea a devenit o provincie romană condusă, după anul 6 d Hr, de prefecţi romani. Încă din timpul domniei lui Irod, descris ca un tiran crud şi închinat romanilor, au existat revolte. După instaurarea stăpânirii romane, în mod făţiş, numărul revoltelor s-a înmulţit cea mai gravă fiind cea din anul 6 d Hr, condusă de Iuda din Galileea. Revolta a fost înăbuşită rapid de romani. După o perioadă de scurtă acalmie, după anul 26 d HR, revoltele s-au ţinut lanţ, în special din cauza politicilor imperiale care lezau principiile religioase ale evreilor. În cele din urmă în anul 66 d Hr, a izbucnit cea mai puternică răscoală a evreilor contra stăpânirii romane. Izbcunită în Cessarea, această răscoală a fost numită primul război iudeo-roman.
Principala sursă documentară privind acest conflict este Flavius Josephus, în istoric latin de origine evreiască autor al lucrării ”Războaiele evreieşti”. Revolta a izbucnit din cauza unui evreu grec care-şi tăia păsările în faţa sinagogii. Primul lider al revoltei a fost guvernatorul tempului din Ierusalim Eliazar ben Hanania. Evreii şi-au proclamat la un moment dat şi independenţa faţă de Imperiul Roman, urmând un război de uzură, marcat de intervenţiile împăraţilor romani, cu numeroase trupe în zonă dar şi de lupta de guerrilă a evreilor. Aceştia au practicat din Jaffa inclusiv pirateria pentru a sabota comerţul roman în Mediterana. Acest război a culminat cu asediul şi cucerirea Ierusalimului, centrul puterii şi simbolul evreilor. În anul 70 d HR, după o lungă rezistenţă oraşul a fost pur şi simplu jefuit, ars şi distrus în mare parte. Simbolul religios al evreilor, Templul din Ierusalim a fost deasemenea distrus.
Cele mai fanatice trupe ale evreilor au fost în cele din urmă înfrânte după o rezistenţă eroică. Un grup de zeloţi, membri ai sectei sicarilor, a reuşit să scape măcelului din Ierusalim şi s-au retras într-o fortăreaţă inexpugnabilă numită Masada. Era ultimul cuib al rezistenţei evreieşti împotriva romanilor. Masada sau Metsada, era numele muntelui pe care se afla această fortăreaţă. În fapt era un fort inexpugnabil. Se afla amplasat pe un platou, din vârful muntelui, la care se ajungea doar pe o cărare îngustă, poreclită, ”şarpele”. Flavius Josephus spunea că această fortăreaţă a fost construită de dinastia evreiască a Hasmoneienilor, care a condus Iudeea în perioada 140-37 ÎHR, detronată de Irod. Aici la Masada, mai apoi Irod cel Mare a construit două palate şi a fortificat bine acest loc pentru a-i servi drept refugiu în cazul unei revolte. În anul 66 d HR, Masada era locuită de o garnizoană romană. În timpul revoltei, zeloţii din secta sicarii au reuşit să ocupe această locaţie şi să o transforme în propria bază. Masada a devenit baza acestei secte extremiste implicată total în războiul de eliberare. Propriu-zis zeloţii erau membrii unei mişcări politice care incita populaţia la revoltă împotriva străpânirii romane. Sicarii erau aripa extremă a zeloţilor. Numele acestora vine de la cuvântul latin sicarii, care înseamnă om violent sau cuţitar.
Au fost numiţi astfel din cauza metodelor folosite pentru a lupta contra romanilor. Foloseau tactici de guerrilă şi asasinatul ca armă politică. Îi ucideau prin înjunghiere şi pe evreii care se dădeau de partea romanilor. Acest grup de sicarii şi-a găsit ultimul refugiu la Masada, după căderea şi devastarea Ierusalimului. Ei erau ultima redută a independenţei evreieşti, în timpul primul război iudeo-roman. În anul 72 d Hr, Lucius Flavius Silva a fost trimis în Iudeea pentru a elimina şi ultimul focar de rezistenţă evreiască. Era vorba bineînţeles despre fortăreaţa războinicilor sicarii de la Masada. Lucius Flavius Silva a fost numit bineînţeles guvernator al provinciei romane Iudeea. În 72 d HR, începe asediul fortăreţei Masada, apărată de aproape 1000 de evrei din secta Sicarii, inclusiv femei şi copii. Guvernatorul Iudeei avea la dispoziţie aproximativ 10.000 de soldaţi, adică Legiunea X Fretensis şi câteva unităţi auxiliare. Raportul erau zdrobitor în favoarea romanilor. Guvernatorul dispunea de unităţi foarte bine pregătite, foarte bine echipate şi disciplinate. Totodată aveau maşini de asediu, inclusiv turnuri de asediu şi berbeci de asediu.
De cealaltă parte, evreii erau prost echipaţi, puţini la număr, fără o educaţie tactică şi cu resurse limitate. Cu toatea acestea evreii au reuşit să reziste asediului trupelor profesioniste romane, câteva luni bune. Foarte buni ingineri, romani au construit o rampă uriaşă, înaltă de aproximativ 61 de metri şi lungă de peste 600 de metri. Cu ajutorul acestei rampe, au putut urcat un turn de asediu la zidurile fortăreţei. Cu berbecii de luptă au reuşit să spargă unul dintre ziduri. În interior trupele romane nu au găsit decât moarte. Toţi evreii aflaţi în cetate erau morţi. Se spune că toţi s-au sinucis pentru a nu cădea în mâinile romanilor. Se spune că, sinuciderea fiind împotriva perceptelor lor religioase, evreii de la Masada şi-au ucis copii şi nevestele, iar apoi bărbaţii şi-au luat în cele din urmă viaţa. Acesată rezistenţă eroică îşi are însă contestarii. Kenneth Atkinson spune, de exemplu, că la Masada nu există nicio dovadă arheologică privind o sinucidere în masă.
80 de oameni curajoşi împotriva a 8000
Una dintre cele mai eroice lupte a fost dată în timpul războaielor husite din secolul al XV lea. O mână de oameni curajoşi condusă de un mare comandant ceh, a reuşit să ţină piept unei armate uriaşe de luptători profesionişti. Această luptă a avut loc într-un context mai larg. În secolul al XV lea situaţia politică a Europei dar şi criza Bisericii Occidentale, a dus la apariţia unor mişcări de reformare a societăţii medievale în general. Una dintre acestea a generat în Boemia, parte a Sfântului Imperiu de Neam Germanic. În Boemia, în oraşul Praga se înfiinţa în Evul Mediu prima universitate din Europa Centrală. Era o zonă prosperă dominată de o burghezie orăşenească şi de o intelectualitate medievală în plină ascensiune. Aici s-a născut în 1369, Jan Hus. Acesta era un teolog ceh, preot romano-catolic, filosof dar şi decan al Universităţii Carol din Praga.
Un om cu o cultură deosebită. Acesta a crescut şi mai apoi s-a desăvârşit ca om de cultură şi teolog într-un mediu bisericesc dominat de schisme, de numeroase derapaje ale clerului catolic, de iertarea păcatelor prin vânzarea de indulgenţe s.am.d. Jan Hus a dorit să reformeze Biserica Catolică şi implicit prin ea şi întreaga societate medievală din Europa Centrală. Hus este considerat primul reformator al Bisericii iar învăţăturile sale au fost ascultate şi adoptate de un număr mare de locuitori ai Boemiei şi nu numai. Suporterii săi se numeau husiţi. Jan Hus a fost judecat ca eretic şi mai apoi ars pe rug în anul 1415. Husiţii, adică susţinătorii săi au început să fie prigoniţi. După ce Hus a fost ars în oraşul Constance, opoziţia husiţilor cehi în ceea ce priveşte controlul Imperiului German şi a Bisericii Catolice în general ea din ce în ce mai puternică şi mai făţişă. Defenestrarea de la Praga a dat semnalul revoltei în 1419 iar după moartea regelui Wenceslas al IV lea, ţara a căzut în haos. Husiţii au profitat de acest fapt pentru a-şi consolida poziţiile. Praga devenise bastionul independenţei husite din Cehia. Pe 1 martie 1420 papa Martin al V lea, a publicat o bulă papală prin care ordona tuturor principilor vest-europeni să organizeze o cruciadă împotriva husiţilor.
Împăratul Sigismund al Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic a plecat în cruciadă contra husiţilor. A executat iniţial câţiva lideri husiţi apoi a plecat şi a grupat armata cruciată în oraşul Swidnica. A început un război crunt într husiţi şi trupele cruciate. După o serie de bătălii, husiţii au intrat în Praga. Cel mai important lider al acestora era Jan Ziska, un luptător încercat. O uriaşă armată cruciată, compusă din peste 150.000 de soldaţi a luat cu asalt Praga pe 12 iunie. Majoritatea cruciaţilor era cavaleri bine echipaţi şi bine înarmaţi. Apărătorii erau înarmaţi în special cu arme de foc şi biciuri de luptă. În timpul asediului, cel mai eroic moment s-a consumat pe Dealul Vitkov. Aici se afla amplasată o fortificaţie din lemn întărită cu lut şi cu un şanţ de apărare.
Fortăreaţa era apărată de numai 80 de soldaţi husiţi. Erau oameni simpli dar decişi să lupte până la moarte. Cei 80 de soldaţi, însoţiţi şi de trei femei erau conduşi de Jan Ziska şi trebuiau să facă faţă unui atac dat de 8000 de cavaleri bine înzăuaţi. Cu un curaj ieşit din comun şi încurajaţi de bravul căpitan ceh, luptătorii husiţi au rezistat în faţa iureşului cruciat până când a sosit grosul armatei husite. Cavalerii lui Sigismund au fost înfrânţi şi puşi pe fugă. Peste 300 de cavaleri au murit în urma acestui asalt, în care 80 de orăşeni viteji au reuşit să ţină piept celor 8000 de profesionişti ai războiului.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
