Secretele influenţei Mişcării Legionare asupra românilor. Cum au fost atraşi cu „omul nou” preoţi, ţărani şi intelectuali: „Vom ataca toate viesparele jidăneşti”
0Mişcarea legionară a stârnit o fascinaţie aparte în rândul ţăranilor, a intelectualilor, dar şi a oamenilor Bisericii în perioada interbelică. În doar 10 ani, ajunge să fie al treilea partid din ţară ca număr de voturi, ajungând chiar la guvernare în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru mulţi, această fascinaţie pare bizară, având în vedere metodele legiunii. Specialiştii explică, însă, fenomenul.
Pe data de 24 iunie 1927, Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă înfiinţau ”Legiunea Arhanghelului Mihail”, celebra organizaţie legionară din perioada interbelică. Cel a cărui figură reprezenta simbolul mişcării legionare era ”căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu, un absolvent al facultăţii de Drept de la Iaşi, originar din Huşi.
Mişcarea Legionară propovăduia un model ultra-naţionalist, mistic, de factură ortodoxă, bazat pe ”renaştere naţională”, pe antisemitism şi făurirea ”omului nou”, care obligatoriu trebuia să fie român get-beget şi ortodox. A fost privită de-a lungul timpului ca o mişcare ultra-naţionalistă, xenofobă şi cu metode violente de îndepărtare a adversarilor, renumite fiind asasinatele atribuite legionarilor, cărora a căzut victimă inclusiv I.G. Duca, primul- ministru al României.
În perioada interbelică, organizaţia a fost privită de organele statului şi de instituţii ca una de tip terorist, fiind de mai multe ori scoasă în afara legii. Cu toate acestea, în doar 10 ani, Legiunea Arhanghelului Mihail, transformată în Garda de Fier şi prin intermediul partidului său politic ”Totul pentru Ţară”, a obţinut o uriaşă victorie electroală la scrutinul din 20 decembrie 1937. A obţinut 15,81% din voturi, fiind al treilea partid ca număr de votanţi în Regatul României, legionarii beneficiind de nu mai puţin de 66 de mandate.
Mai mult , atât în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial ajung la guvernare. Numărul membrilor a crescut de la 500, în 1927, la 272.000, în 1937. Mişcarea Legionară, deşi dizolvată în 1941 în urma unei rebeliuni, continuă să-şi găsească şi astăzi adepţi, deşi propaganda comunistă a încercat să suprime până şi memoria acestei grupări naţionaliste. Cum de a reuşit să câştige teren Mişcarea Legionară, în ciuda reputaţiei antisemite, violente şi ultranaţionaliste, vin cu explicaţii o serie de specialiştii care au dedicat lucrări fenomului legionar în România.
Unul dintre cei mai importanţi a fost istoricul spaniol Fracisco Veiga, care a reuşit o radiografie obiectivă a mişcării legionare, fără pasiuni stângiste sau ultranaţionaliste. Acesta, dar şi specialişti în sociologie sau istorie au trasat câteva repere care au condus la ascensiunea fulminantă a mişcării legionare, dar şi a popularităţii acesteia în rândul ţăranilor, preoţilor şi intelectualilor.
O mişcare antisemită într-o ţară antisemită
În general, în România secolului al XIX lea şi continuând până în perioada interbelică inclusiv, manifestările antisemite erau ceva obişnuit în provinciile româneşti. Ţinta manifestărilor antisemite erau îndeosebi străinii care făceau afaceri în principate şi erau priviţi cu reticenţă de populaţia locală sau pe alocuri drept concurenţi. Aceştia erau, de obicei, evreii, armenii, turcii sau grecii. Aversiunea pentru străini era înrădăcinată în toate categoriile sociale. Pe de o parte, evreii şi armeni, încă din perioada dominaţiei otomane, aveau legături comerciale bine stabilite în Orient, în special, şi mai apoi în Occident, afacerile le mergeau bine în comparaţie cu cele ale micilor burghezi români, care abia încercau să se închege ca o nouă clasă socială de liant între ţărănime şi elite. Evreii, în special, erau priviţi ca nişte invadatori, inclusiv de cei care guvernau România, statutul de cetăţean fiindu-le refuzat mai bine de 50 de ani, odată cu alte şi alte măsuri antisemite.
Ţărănimea îi privea cu neîncredere, mai ales odată cu instaurarea sistemului arendăşesc, al cărui monopol în Moldova era deţinut de evreii veniţi din zona Bucovinei. Totodată, scriitori şi jurnalişti apreciaţi, precum Mihai Eminescu, scriau de multe ori manifeste cu caractar antisemit. După Primul Război Mondial, situaţia s-a înrăutăţit, iar odată cu conturarea ideei de naţiune şi goana după o identitate naţională, străinii nu erau priviţi cu ochi buni. Mai ales cei care păreau că îi concurează pe localnici. ”Euforia reuşitei, alături de teama de a pierde totul a dat trepat naştere unui naţionalism persistent, în stare să se hrănească din el însuşi la nesfârşit [..] În definitiv, în România exista un antisemitism social foarte extins, în maniera acelui din celelalte ţări ale Europei Orientale”, scria Francisco Veiga, în ”Istoria Gărzii de Fier 1919-1941”.
”Văcăreştenii”, grupul de lideri legionari FOTO: Arhivă
Totodată, după primul mare război, prin tratatul de la Saint Germanin en Laye, Regatul României trebuia să accepte oferirea cetăţeniei evreilor. Tot după prima mare conflagraţie mondială, un număr impresionant de evrei a venit pe teritoriul României sau au fost înglobaţi odată cu alipirea Bucovinei şi Basarabiei, în special. Mai precis, numărul acestora a crescut de la 300.000 la 800.000. Pentru mulţi români, semăna cu o invazie. Şi asta în condiţiile în care mulţi dintre noii veniţi nu cunoşteau limba română. Antisemitismul a pătruns în mediul universitar, acolo unde studenţii români se plângeau că evreii le ocupă locurile. Totodată, era acuzat faptul că, beneficiind de o pregătire prealabilă bună, tinerii evrei provenind din familii înstărite aveau astfel mai multe şanse să obţină rezultate bune.
”Majoritatea proveneau din familii înstărite şi erau, în acelaşi timp, fii unor profesionişti din clasa de mijloc şi de aceea dispuneau de o pregătire prealabilă care le asigura un bun randament în sălile de cursuri. Prezenţa lor în facultăţi ca medicina şi dreptul provoca nemulţumiri”, scria Francisco Veiga.
De exemplu, un raport al ambasadorului francez din 1923 scotea în evidenţă că 80% din studenţii universităţii din Iaşi erau evrei. Nemulţumirile de sorginte antisemită a studenţilor români a dus la revolta din 1922. Practic, în zilele de 3 şi 4 decembrie, izbucnise conflictul la Facultatea din Medicină din Cluj, acolo unde studenţii românii le-au cerut celor mozaici să facă disecţii pe cadavre furnizate de comunitatea iudaică. Refuzul evreilor, cărora nu le permitea religia acest lucru, a dus la manifestări violente şi proteste. Pe acest fond, Mişcarea Legionară cu mesajul său antisemit, îndreptat în special împotriva evreilor, a prins în special în rândul studenţilor şi a ţăranilor din Moldova, care încă îşi mai aduceau aminte cu aversiune de arendaşii evrei. Liderii mişcării legionare, în frunte cu Codreanu, propovăduiau o ţară fără elemente străine, ceea ce i-a adus multă popularitate, după cum arată şi Francisco Veiga, dar şi Max Weber.
Modelul haiducesc şi aureola de cavaler a dreptăţii
Totodată, legionarii au promovat un model care prindea în perioada interbelică, mai ales în rândul ţărănimii, dar şi al studenţilor. Este vorba despre ”haiducia” liderilor legionari. Alura de oameni care luptă cu statul corupt şi încearcă să-i ajute pe cei amărâţi, ţăranii indentificându-se în ultima postură. Mai ales după asasinarea prefectului Iaşiului, Constantin Manciu, în 1924, de către Corneliu Zelea Codreanu, viitorul lider legionar, această imagine de haiduc modern este pe deplin conturată.
”Acest tip de rebeli primitivi numiţi haiduci în România şi într-o mare parte a zonei balcanice au ocupat, timp de multe decenii, un loc principal în tradiţiile orale ţărăneşti ale românilor şi chiar în literatura modernă a ţării. Imaginea disperatului, care-şi încarcă arma în singurătate pentru ”a spăla cu sânge”, o pretinsă nedreptate, înfruntând chiar pe boier sau poliţia, coincide cu ideea despre ceea ce era pentru ţăranii români, după mulţi ani de dominaţie străină, adevărata, justiţie”, preciza Veiga.
Codreanu şi Moţa căutau să promoveze această imagine haiducească în rândul simpatizanţilor. ”Ce vom face dacă ne vor provoca? Vom soate din nou pistoalele şi vom trage ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. [...] Vom ataca de acolo, coborând, în toate viesparele jidăneşti. Sus, vom apăra viaţa copacilor şi munţii de pustiire. Jos, vom împărştia moarte şi milă”, spunea Codreanu într-o cuvântare. În imagistica legionară transmisă simpatizanţilor, evreul era invadatorul modern, împotriva căruia haiducul legionar lupta.
Corneliu Zelea Codreanu, în costum naţional, alături de simpatizanţi
Totodată, liderii legionari preferau să apară în public în costum popular, unii cu păr lung şi bărbi specifice haiducilor. Codreanu apărea pe cal alb în costum popular în faţa ţăranilor adunaţi la biserică, asemeni unui haiduc din alte vremuri. Acest model al haiducului a stârnit o reală fascinaţie în primul rând pentru ţărani şi studenţi. Asasinatele şi violenţele legionare erau acte de „dreptate” tipic haiduceşti.
Mistica şi ortodoxia
O altă componentă importantă a doctrinei legionare a fost misticismul creştin de factură otodoxă. ”Omul nou” legionar trebuia neapărat să fie patriot, dar şi credincios. Era privită ca o credinţă străbună, în opoziţie cu credinţele străinilor. Mesajul ortodox, mistic, pe alături habotnic, a prins în rândul preoţimii, dar din nou şi a ţărănimii, în aceea perioadă profund mistică. Mulţi dintre foştii membri ai Mişcării Legionare sau simpatizanţi erau preoţi sau au devenit călugări după prigoana comunistă.
Iată ce spunea, de exemplu, Arsenie Papacioc, un fost simpatizant legionar, despre ceea ce l-a atras în cadrul mişcării lui Codreanu. ”Nu putem gândi Mişcarea Legionară fără voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la nişte cauze materiale istorice”, spunea acesta. În percepţia multor oameni ai biserici, membrii Mişcării Legionare erau martiri care se sacrificau pentru neam. Este imaginea pe care liderii mişcării au întreţinut-o până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu.
Atragerea intelectualilor era un obiectiv
Liderii Mişcării Legionare s-au bazat mult pe aportul intelectualilor. De altfel, legionarii au fascinat pe multe personalităţi culturale ale perioadei interbelice, printre care şi Lucian Blaga sau Mircea Eliade. ”Tânăra generaţie era pusă în faţa a două soluţii radicale, totale şi urgente: una politică şi alta spirituală. Întâi de toate trebuia să ajungă la putere şi să-i schimbe natura. [...] Acest rol revoluţionar şi l-a asumat Mişcarea Legionară. A doua soluţie consta în afirmarea unei noi paradigme spirituale a naţionalismului românesc care să orienteze forturile şi judecăţile de valoare dinspre planul eroic spre cel al creaţiei culturale [...] Conducătorii politici ai Mişcării Legionare au intuit miza celei de-a doua soluţii şi în schiţele lor de program au venit în întâmpinarea năzuinţelor şi ambiţiilor elitei româneşti”, preciza filosoful şi sociologul Achim Mihu.
Totodată, impresia de haiduci, dar şi hotărârea în acţiuni a lui Codreanu inspirau elitele intelectuale. ”Avea ceva atractiv, ceva puternic aşa; acelaşi spirit hotărât şi sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea”, preciza Dumitru Stăniloae.
Programul care-i mulţumea pe toţi şi Criza Mondială
Totodată, Mişcarea Legionară avea un program flexibil, spun specialiştii, care a reuşit, prin propagarea unor idei generale, să atingă năzuinţele şi dorinţele atât ale ţăranilor, cât şi ale intelectualilor. ”Mişcarea Legionară şi-a însuşit cu măiestrie şi rapid percepţia critică a diferitelor pături ale populaţiei, fiind sensibilă faţă de nemuluţirile acestora. Această receptivitate faţă de nemulţumirile aproape ale tututor segmentelor populaţiei reprezintă una dintre explicaţiile succeselor înregistrate de Mişcarea Legionară”, adăuga Achim Mihu.
Mircea Eliade a fost un simpatizant al Mişcării Legionare
Totodată, Mişcarea Legionară, spun istoricii, a câştigat teren în preajma crizei economice din 1929-1933. ”Mişcarea Legionară a avut succes în rândul populaţiei, mai ales în perioada marii crize. Era o situaţie economică delicată, şomaj, erau probleme sociale diverse. Ei s-au erijat în salvatorii naţiuni. Veneau, pe fondul acestei sensibilităţi naţionale, cu tot felul de soluţii care cumva prindeau. Acesta este momentul în care Mişcarea Legionară câştigă teren”, precizează istoricul Gheorghe Median.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
