Românii care s-au ridicat împotriva comunismului cu arma în mână. Cei mai cunoscuţi trei partizani din istoria ţării
0
După Al Doilea Război Mondial, odată cu spectrul instaurării comunismului în România şi a sovietizării ţării, o parte a românilor s-au ridicat cu arma în mână contra socialismului impus şi au luptat în munţi, în brigăzi paramilitare după modelul partizanilor.
În anul 1945, România se afla într-un adânc impas. Pierdea războiul alături de aliatul său Germania Nazistă, împinsă de pe frontul de est. Mareşalul Antonescu a fost înlăturat de la conducere şi mai apoi executat iar armata rusă ajunsese deja pe teritoriul ţării. Comuniştii din România, au fost propulsaţi de Armata Roşie pentru a le servi interesele şi au ajuns în anul 1946 să decidă destinul României.
Cu alegerile trucate din timpul guvernului de factură comunistă, ajutat şi controlat de sovietici, soarta Regatului era decisă. România intrase pe mâna comuniştilor şi a sovieticilor. Cei care sprijineau monarhia şi nu doreaua sovietizarea ţării au pus la cale un plan de rezistenţă armată. Mai precis s-a constituit o structură ce viza lupta de guerrilă şi trupe de partizane coordonate de ofiţeri superiori şi oameni politici anti-comunişti. Descoperiţi de autorităţile comuniste în 1948, această încercare de rezistenţă a fost înlăturată rapid şi din start.
Au început epurările, colectivizarea forţată, regimul de teroare declanţat împotriva opozanţilor şi arestarea tuturor celor ce se opuneau regimului. În acest moment, mulţi români, o parte militari sau foşti militari, elevi sau studenţi, au fugit în munţii Carpaţi şi au organizat mişcări de rezistenţă. Unii dintre ei au fost ca un ghimpe în coasta comuniştilor până în anii 70, într-un fenomen considerat unic la nivelul ţărilor supuse sovietizării. ” Episodul luptei armate din munţii României, unic în ţările est-europene aservite Moscovei, rămâne în istorie ca una dintre cele mai extraordinare mişcări de Rezistenţă anticomunistă”, preciza profesorul Gheorghe Boldur Lăţescu. Au fost peste 1000 de grupări de partizani anti-comunişti după cum arată istoricii, cu rândurile îngroşate în anii 1948-1949 de intelectuali vânaţi de autorităţi, de ţărani lăsaţi fără pământuri şi mai ales de soldaţi şi ofiţeri care nu doreau să colaboreze cu regimul comunist. Cu toate acestea în cadrul acestei mişcări de rezistenţă, de guerrilă şi partizanat s-au remarcat câteva personaje atât prin carismă dar şi prin determinarea de care au dat dovadă.
”Părintele Moţilor” şi-a lăsat oasele în munţi
Unul dintre primii şi printre cei mai renumiţi luptători anti-comunişti a fost un primar din munţii Apuseni. Mai precis, se numea Teodor Şuşman şi a fost înainte de instaurarea comunismului primar al localităţi Răchiţele. Era dintr-o familie foarte înstărită din zona Huedinului şi a fost edil în Răchiţele timp de 10 ani. Era un personaj foarte popular şi iubit, aproape venerat în Apuseni. A rămas în conştiiţa colectivă după ce în anii 20, militat şi contribuit la împroprietărirea moţilor cu pădurile şi păşunile care au aparţinut anterior nobililor austrio-ungari din Transilvania. După aceste eveniment a primit numele de Tatăl Moţilor.
A fost primar un deceniu fără să fie membru al vreunui partid politic. A fost însă înlăturat de regimul comunist, având în vedere averea, influenţa asupra moţilor dar şi poziţia anti-comunistă. În urma unui conflict cu noul primar, pus de comunişti, este căutat de jandarmi. În anul 1948, la vârsta de 54 de ani, pentru a nu deveni deţinut politic, Teodor Şuşman împreună cu cei trei fii ai săi Toader, Avisalon şi Traian au fugit în munţi. Celor patru membrii ai familiei Şuşman s-au alăturat şi alţi moţi nemulţumiţi de regim. Înarmaţi cu carabine,pistoale şi grenade, cutreierau Apusenii şi atacau cooperativele sau exploatările de lemn. Autorităţile au fost mereu pe urmele lor, vânându-i şi instaurând teroarea asupra localităţii Răchiţele pentru a le tăia orice sursă de aprovizionare şi posibilitatea de a-şi vedea rudele. Timp de trei ani grupul Şuşman descris de comunişti ca o „bandă cu caracter politic” au atacat autorităţile socialiste şi pe oamenii lor.
Până în 1951 în întreaga regiune a domnit teroarea, zeci de oameni fiind bătuţi, torturaţi şi anchetaţi de comunişti pentru a da de urma grupului Şuşman. În anul 1951, teroarea s-a domolit în Răchiţele. Motivul era unul singur, Teodor Şuşman a murit. În versiunea oficială din aceea perioadă, fostul primar, devenit partizan s-a sinucis trăgându-şi un glonte în cap. Adevărul scos la iveală de Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România este însă mult mai crunt. A fost împuşcat de securişti într-o şură iar fiii săi Toader şi Avisalon au murit arşi de vii în aceeaşi dependinţă gospodărească.
Colonelul Uţă şi războiul contra comunismului
Un alt personaj foarte celebru al luptei anti-comuniste a fost colonelul Ion Uţă. Născut la Caracal pe 22 decembrie 1891, Uţă a fost veteran al campaniei din 1913 dar şi al Primului Război Mondial. După rebeliunea legionară şi epurarea ”cămăşilor verzi„ de către Antonescu din structurile statului, colonelul Uţă, ajunge prefect al judeţului Severin, funcţie pe care o deţine până la înlăturarea mareşalului de la conducerea statului. Automat după instalarea guvernului Petru Groza în 1946 şi începerea epurării armatei de elemente ale vechiului regim în favoarea comuniştilor, Ion Uţă ajunge pe lista neagră. În 1947, Ion Uţă care era şi membru al PNŢ fuge de acasă alături de prietenul său Aurel Vernichescu pentru a nu fi arestat. Se refugiază amândoi în munţii din sudul Severinului. Aici organizează fiecare în parte câte o grupare de partizani, decişi să lupte contra sovietizării României. Planurile lui Uţă era măreţe.
Dorea să unească toate grupurile de partizani, să controleze întreaga regiune şi să pornească o adevărată ofensivă care ar fi eliberat România. Iniţial are doar 20 de partizani, apoi numărul lor creşte. În grupul său intră legionari, ţărănişti, ţărani simpli, intelectuali apolitici şi toţi cei care dispreţuiau comunismul. Bine înarmaţi, spre deosebire de alte grupuri de partizani, guerrilele lui Uţă sunt ofensive. Ataca fără teamă inclusiv trupele de securitate dar şi sediile instituţiilor proaspătului stat comunist. Încerca să semene teroare în rândul lor şi mai ales şă-şi atragă noi aliaţi. Era un adevărat „haiduc”, atacând pe jandarmii care oprimau ţăranii sau pe activiştii de partid. Şi-a organizat trupele pe baza experienţei sae militare, împărţindu-i în escadroane bine organizate, antrenate în permanenţă. Totodată şi-a format şi o reţea bine stabilită de aprovizionare şi de ascunzători, cu oameni pregătiţi prin sate să-i susţină cu muniţie, hrană, apă şi adăpost. În 1949, era căutat de Securitate în toată regiunea.
Este singurul grup de partizani care a dat o adevărată bătălie la Pietrele Albe contra trupelor de Securitate. La începutul anului 1949, s-a înfiinţat însă Comandamentul Unic ”Timiş” al Securităţii, format tocmai pentru a pune capăt acţiunilor partizanilor lui Uţă. Au fost scotocite toate satele şi pădurile din zonă. Prinderea partizanilor părea imposibil. Erau adevărate năluci. A intervenit atunci trădarea. Securitatea inflitrase pe Andrei Vădrariu în grupul lui Uţă. Acesta s-a dus la autorităţile comuniste şi a dezvăluit locul ascunzătorii. Partizanii au fost încercuiţi de Securitatea. Ion Uţă a sfârşit eroic. A ordonat trupei să se retragă. El a rămas în urmă şi le-a acoperit retragerea împreună cu alţi cinci camarazi. A fost împuşcat mortal. ” După împuşcarea colonelului Ion Uţă şi a lui Ilie Cristescu, zis Voica, trupurile lor au fost aduse în comuna Teregova, pentru ca oamenii să-i recunoască şi să intre frica în ei se arată în lucrarea „Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 – 1958” scrisă de Cicerone Ioniţoiu. Au început arestări masive, iar din grupul lui Uţă,au scăpat în viaţă doar 8 ani. Au fost arestaţi nu mai puţin de 85 de oameni care i-au sprijinit acţiunile într-un fel sau altul.
Gavrilă Ogoranu, salvat de americani
Poate cel mai celebru luptător anti-comunist, care a condus o mişcare de partizani a fost Ioan Gavrilă Ogoranu, liderul ”Făgărăşenilor„. Nu mai puţin de 9 ani grupul lui Ioan Gavrilă Ogoranu a semănat teroare în rându autorităţilor comuniste şi a rezistat în munţi. Ogoranu un legionar fervent a fost un personaj carismatic devenind sursă de inspiraţie cinematografică. S-a născut în 1923 în Gura Văii în judeţul Făgăraş. A fost student la Facultatea de Agronomie din Cluj. A intrat în mişcarea legionară făcând parte din Frăţia de Cruce Negoiul. Ca student la Cluj a participat la proteste ample împotriva instaurării Guvernului Petru Groza. Având în vedere calitatea sa de membru al Mişcării Legionare dar şi ca ”element reacţionar„ anti-comunist Ioan Gavrilă Ogoranu a intrat în vizorul autorităţilor. A fost condamnat la 15 ani de muncă silnică în contumacie. Ogoranu se implică în pregătirea Rezistenţei Armate Anticomuniste, organizată de militari şi de partidele politice după falsificarea alegerilor din 1946.
” S-a format şi un Comandament unic al rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (gen. Rădescu), despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltraţi agenţi sovietici de grad înalt ca Filby şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat, şi în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut”, scria Ogoranu în „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Din acel moment, Ogoranu pleacă în munţii Făgăraş împreună cu alţi 12 tineri constituind ”Grupul Carpatin de Rezistenţă Naţională Armată” din munţii Făgăraş. Trăiau în corturi pe munte şi se instruiau ca trupe paramilitare, ca luptători de guerrillă. Aproape 9 ani, grupul lui Gavrilă Ogoranu a rezistat în munţii şi a luptat cu trupele de Securitate, ajutaţi de oamenii din satele Făgăraşului.
Erau trupe mobile, care s-au specializat în războiul de guerrillă. Atacau şi se retrăgeau rapid, fără să le poată fi luată urma. Deşi autorităţile comuniste au mobilizat Securitatea şi Armata, grupul lui Ogoranu părea imposibil de prins. Nu acţionau într-o anumită zonă ci pe un areal întins, fără sălaşuri permanente. În 1954 are loc o puternică înfruntare cu trupele de Securitate şi Armata. Mai rămân în viaţă doar Ogoranu şi încă un camarad. Acesta din urmă este însă prins. Gavrilă Ogoranu va mai rezista însă în munţi până în 1976, un lucru aproape de neconceput în România comunistă, ascuzându-se la Gatliu, la Ana Săbăduş,cea care-i va deveni soţie. Ogoranu a fost prins la Cluj şi anchetat timp de 5 luni. Era deja comndamnat la moarte din anii 50. Se spune că a fost scăpat de americani. Secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii Kissinger interesându-se de soarta sa. Ogoranu a murit în 2006 în comuna Sântimbru, satul Galtiu.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
