Războinicul care a unit Europa acum 1.300 de ani. Şi-a ucis fratele pentru a ajunge la putere şi a fost făcut împărat
0Specialiştii în istorie medievală îl consideră, fără echivoc, pe Carol cel Mare, regele francilor, una dintre cele mai importante personalităţi istorice ale Europei. De altfel, sunt teorii care arată că marele rege franc, încoronat împărat al fostului imperiu roman de liderul bisericii apusene, este primul lider care a visat la un proiect de uniune europeană.
Pe ruinele Galiei romane, abandonată total în mâinile barbarilor după căderea Imperiului Roman de Apus, s-a cristalizat unul dintre cele mai puternice regate ale istoriei medievale timpurii, un regat care va schimba faţa Europei şi o va influenţa atât cultural, politic dar şi economic. Este vorba despre Regatul Francilor, triburi germanice care au ocupat Galia şi au transformat-o în propriul fief. Războinici de temut, cărturari şi regi, francii şi-au găsit strălucirea sub unul dintre cei mai importanţi lideri ai istoriei europene. Se numea Carol cel Mare, a stăpânit o bună parte din bătrânul continent şi a rămas drept unul dintre simbolurile unificării europene. Pe scurt, unul dintre primii lideri care au visat la o formă de ”uniunea europeană”, evident sub stăpânire francă.
O domnie glorioasă începută cu fratricid şi o tentativă de infanticid
Regatul franc a luat naştere la sfârşitul secolului al V lea, atunci când puternicul lider militar al francilor, Clovis, reuşea să unească toate neamurile şi triburile din vechea Galiei sub o singură stăpânire. Puterea francilor se întindea până în Belgia de astăzi la nord iar la răsărit în Germania de Vest. Către vest se întindea oceanul Atlantic iar în sud neamurile vizigoţilor din zona Pirineilor. Clovis şi-a creştinat triburile şi s-a supus din punct de vedere religios Bisericii Creştine Apusene. De altfel, liderii religioşi de la Roma erau mulţumiţi de integrarea puternicilor franci în lumea creştină, o forţă militară pe care o puteau folosi împotriva duşmanilor scaunului pontifical. Clovis a pus bazele dinastirei Merovingiene care a stăpânit timp de trei secole regatul franc.
Regii merovingieni s-au doveit însă slabi şi au fost supuşi de puterea crescândă a marilor feudali franci, de vitalitatea şi forţa lor războinică. În secolul al VII lea, regii merovingieni erau simple marionete în mâna ”maiordomilor” din neamul Pepinizilor, un soi de prim-miniştrii cu puteri discreţionare. Pe scurt, este vorba despre războinicii franci care stăpâneau zona dintre râul Moessele şi Rin, sau cum era cunoscută în zonă Austrasia. Era vorbitori de limbă germanică şi dovediseră o putere militară dar şi financiară extraordinară. În scurt timp s-au erijat în apărătorii întregului regat franc, mai ales prin Carol Martel, fiul nelegitim al lui Pepin de Herstal. Acesta a reuşit să blocheze o invazie musulmană din Spania, menită să ameninţe nu numai regatul franc dar şi întreaga Europă centrală. Victoria lui Carol Martel în faţa arabilor a adus atâta faimă dinastiei de maiordomi, cunoscută în istorie, drept ”carolingiană”, încât nu a fost nevoie decât de un pas de a-i deposeda de putere pe ultimii Merovingieni. Pepin cel Scurt a devenit oficial rege al Regatului Franc în locul lui Chilederic al III lea ultimul rege merovingian.
Evident, detronarea merovingienilor a fost făcută cu încuvinţarea Sfântului Scaun, papa fiind dornic de o alianţă cu puternicii feudali carolingieni. Cel care a dăltuit numele acestei dinastii în istoria lumii, a fost fiul lui Pepin cel Scurt, Carol, cunoscut în istorie, drept „cel mare”. Carol cel Mare a dat de altfel strălucire întregii civilizaţii europene medievale timpurii. Pentru a obţine puterea Carol a dat dovadă de lipsă de scrupule. Ceea ce ştim despre începuturile şi domnia sa, datorăm cronicarului franc Eginhard, contemporan al marelui războinici şi rege franc. Pe baza indiciilor lăsate de Eginhard, deşi nu explicite, istoricii au ajuns la concluzia că de fapt Carol cel Mare a reuşit să devină stăpân al întregului regat franc prin fratricid. Mai precis, şi-a ucis fratele, pe Carloman. La moartea sa, Pepin a lăsat regatul celor doi fii ai săi. Carloman stăpânea centrul iar Carol regiunile din exterior, ca un zid de apărare al posesiunilor fratelui său.
Dar, „buna înţelegere s-a menţinut, deşi cu mare greutate" iar în 711, ambiţiosul Carol şi-au ucis fratele. Eginhard nu o spune verde în faţă ci precizează doar că soţia lui Carloman a fugit împreună cu fii săi, în Italia de nord, acolo unde stăpâneau triburile longobarzilor. Şi tocmai pentru a nu fi ucişi de noul rege atot-stăpânitor al francilor. Papa a închis ochii la această crimă, tocmai fiindcă se simţea ameninţat de longobarzii, şi ei neamuri germanice şi îşi dorea ca noul rege al francilor să-i cuminţească. De altfel, Carol cel Mare, în căutarea recunoaşterii prestigiului de continuator al imperatorilor romani, va face pe plac, ori de câte ori era nevoie, liderilor religioşi de la Roma.
Pax carolingiana înecată în sânge şi războaie
Carol cel Mare a fost un mare războinic. A reformat întreaga armată francă transformând-o într-una dintre cele mai de temut forţe armate ale vremurilor sale. Într-o Europă sălbatică măcinată de conflicte tribale şi ameninţată încă de valuri de migratori din est, Carol cel Mare a făcut pace. Evident o pace spălată în sânge şi uneori în genocid. Regele franc şi-a transformat, cu tăişul spadei, stăpânirea în imperiu. Prima dată s-a aruncat asupra longobarzilor, atât din raţiuni personale dar şi asmuţit de papă. Acest neam germanic stăpânea Italia de nord iar regelor acestora, Desiderius îi era fost cumnat. Cu toate acestea Carol cel Mare şi-a alungat nevasta longobardă pentru că nu-i oferea moştenitori. Evident, Desiderius a considerat acest lucru ca un afront grav.Tocmai de aceea regele longobarzilor a fost bucuros să-i dea cu tifla, atât cât îşi putea permite, adăpostind soţia şi fii fratelui său. Mai mult decât atât papa Adrian I i-a cerut să-i atace pe longobarzi, fiindcă aceştia din urmă îi invadaseră posesiunile. A fost motivul perfect pentru Carol să plece la război. În 773 o armată francă intră în Italia de nord prin trecătorile Alpilor.
După un an de asediu şi lupte, capitala longobarzilor, Pavia, cade în mâinile lui Carol cel Mare. În 774 acesta alipea teritoriile longobarzilor, extinzându-şi regatul şi în Italia de Nord. Una dintre cele mai istovitoare campanii ale regelui franc a fost contra triburilor germanice ale saxonilor. Războinici păgâni aceştia nu s-au supus regelui franc. În 772, francii i-au atacat şi le-au distrus altarele. Iniţial saxonii au cerut pacea şi au dat dovezi de supunere. Ba chiar o parte s-au şi creştinat. Nu a durat mult şi au început revoltele dar şi atacurile sălbatice ale războinicilor saxoni. Până în 797, cu intermitenţe, francii şi saxonii s-au războit crunt. ”Niciun un război nu a fost mai chinuitor pentru poporul francilor”, scria Eginhard.
Teritoriul saxonilor a fost cucerit pas cu pas, iar în 797 a fost integrat în teritoriul regatului franc. Războaiele cu saxonii au fost însă o pată neagră în biografia lui Carol cel Mare dar şi a întregii istorii a regatului franc. În ţinuturile saxonilor, francii au făcut atrocităţi fără măsură, cu creştinări forţate, deportări şi un genocid în toată legea. Ambiţia lui Carol cel Mare l-a purtat către est. S-a războit cu avarii încă din 791. Avarii erau un neam de călăreţi de stepă care stăpâneau un teritoriu foarte întins, cu o ”capitală” în Pannonia. Carol cel Mare i-a învins şi le-a curmat stăpânirea, întinzându-şi la rândul său graniţele regatului dincolo de centrul Europei. Carol cel Mare s-a războit şi cu slavii reuşind să-i învingă dar fără să-i integreze în regatul său. Au urmat lupte grele cu bavarezii dar şi cu arabii în Spania. Carol cel Mare a reuşit să pacifice Europa tribală şi războinică cu sabia.
Un imperiu european
Regatul lui Carol cel Mare devenise în preajma anului 800, un adevărat imperiu. Stăpânea aproape toată Europa centrală şi apuseană, cu ramificaţii către est. Carol stăpânea un teritoriu uriaş dar râvnea la ceea ce-i lipsea şi-şi dorea în mod deosebit. Mai precis, ambiţia lui Carol era de a fi numit împărat, continuator al împăraţilor romani, un titlu cu un prestigiu aparte pentru orice rege barbar chiar şi la patru secole de la căderea Romei. Şi de această dată nevoia papilor de forţa militară a francilor i-a determinat pe liderii religioşi să le facă pe plac războinicilor. În anul 799 aristocraţia din Roma s-a revoltat împotriva papei. Leon al III lea a fugit pentru a scăpa cu viaţă. S-a refugiat la curtea lui Carol cel Mare şi s-a întors triumfător pe umerii războinicilor franci. La 23 decembrie 800, papa Leon al III lea a fost repus pe scaunul pontifical. A doua zi, Carol cel Mare a fost încoronat împărat, continuator al împăraţilor romani. Era primul împărat al Europei medievale consideat primul părinte al Europei Apusene.
Renaşterea carolingiană
Carol cel Mare nu a fost doar un cuceritor, un războinic. Aşa cum arată o bună parte a istoricilor, Carol a fost un promotor al culturii, o cultură fără bariere etnice, tribale sau statale. De aceea se vorbeşte despre o adevărată renaştere carolingiană. Capitala sa de la Aachen în Germania de Vest reprezenta centrul de cultură al Europei din timpul lui Carol cel Mare. Aici, regele franc a adus pe cei mai reputaţi cărturari europeni. La curtea sa este adus Alcuin din York, iniţiatorul unei revoluţii culturale europene care va reprezenta germenul culturii medievale de pe bătrânul continent. Alături de el sunt aduşi de împăratul franc şi Theodulf din Spania, Petru din Pisa şi Paul Diaconu. Aceştia au acţionat în plan lingvistic şi ştiinţific scoţând practic Europa, la nivel cultural, din bezna epocii migraţiilor.
Este conturată limba populară şi cea savantă (n.r. - latina clasică), prima dintre acestea ducând la formarea limbilor romanice. Totodată, Carol cel Mare înfiinţează şcoli pe tot teritoriul imperiului, cu o puternică amprentă eclesiastică, dar unde elevii învăţau aceeaşi limbă şi ştiinţă, la nivelul vremii. Şcoli sunt înfiinţate pe lângă mari mănăstiri, precum Fulda sau Reichenau, viitoare centre de cultură ale Europei medievale. Totodată la curtea lui Carol a fost înfiinţată şcoala palatină acolo unde învăţau copiii nobilimii. Totodată pe tot teritoriul imperiului au fost înfiinţate pieţe iar comerţul a început să cunoască o perioadă de înflorire, fără bariere şi într-o pace relativă.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
VIDEO Statuie a unui războinic dac, descoperită la Roma. Cum a ajuns să fie îngropată sub pământ
Se încarcă comentariile...
