Războinicii mâncători de carne de om care nu aveau voie să se atingă de femei până nu terminau pregătirea militară
0Civilizaţia aztecă din Mezo-America a fost una dintre cele mai fascinante din istorie. Dincolo de arta şi cultura avansate, aztecii, stăpâni pentru câteva secole în America Centrală, au avut şi o elită războinică de temut. Ei aveau printre cei mai de temut luptători ai istoriei, specializaţi în capturarea prizonierilor pentru ritualuri macabre şi sângeroase.
Una dintre cele mai fascinante civilizaţii ale istoriei a fost, fără îndoială, cea aztecă. O confederaţie de triburi care a dominat 200 de ani America Centrală, cu o cultură fatidică marcată de zei sângeroşi care cereau constant sacrificii umane. Dincolo de cultura sa mezo-americană, cu totul excepţională, mai ales în arhitectură şi astronomie, civilizaţia aztecă a fost una militaristă, o societate asemănătoare celei spartane, în care războinicul era personajul principal, iar bravura în luptă principala calitate. De altfel, această cultură a războiului, strictă şi ascetică în anii de formare a războinicilor, le-a asigurat aztecilor supremaţia. Cei mai de temut războinici azteci şi unii dintre cei mai feroce din istoria militară au fost membrii a două ordine militare, specializaţi în vânătarea de prizonieri pentru ritualuri deosebit de sângeroase, adevăraţi mâncători de carne de om.
O lume a războinicilor
Aztecii sunt un neam cu origini incerte. Specialiştii cred că au fost triburi de vânători-culegători care s-au deplasat către zona de mijloc a Americii Centrale începând cu secolul XII-lea d HR. În jungla mezo-americană s-au ocupat cu agricultura şi vânătoarea, cultivând porumbul, fasolea, cartofii sau roşiile. În acest climat cald şi umed au ridicat oraşe-stat, care cu timpul au format confederaţii puternice. În zona Mexicului precolumbian, în timp, au reuşit să întemeieze un puternic imperiu, distrugând civilizaţia toltecă, anterioară aztecilor în zona central-sudică a Americii Centrale.
În anul 1325, s-a născut primul mare imperiu aztec în jurul oraşului Chapultepec, în acelaşi an capitala imperiului fiind mutată în renumitul oraş Tenochtitlan, o adevărată minune a lumii pre-columbiene mai ales prin prisma monumentelor şi vestigiiilor rămase. Imperiul aztec s-a născut din foc şi sânge. Pentru un popor nou-venit, aztecii au fost nevoiţi să-şi militarizeze total societatea pentru a putea supravieţui şi mai apoi pentru a se impune în toată regiunea. Efectiv, fiecare copil de sex masculin din societatea aztecă era transformat în războinic. Indiferent de meseria urmată în anii de pace sau după instrucţie, băieţii urmau un program strict de transformare a lor în luptători feroce. Practic, aztecii erau un popor exclusiv de războinici, iar timp de 200 de ani au dominat America Centrală, extinzându-şi imperiul.
Sistemul militar aztec nu presupunea o armată permanentă. Fiecare membru al societăţii aztece era războinic şi, în caz de nevoie, era chemat pe câmpul de luptă. Pentru a fi mereu pregătit acesta urma timp de aproape 13 ani o educaţie militară solidă. Educaţia războinicilor azteci începea de la vârsta de 10 ani, fiecare copil fiind trimis la o şcoală în funcţie de statutul său în societate. Cei de condiţie joasă erau trimişi la Telpochcalli, o şcoală ”de cartier” unde învăţau să devină războinici: cum să lupte şi să-şi anihileze adversarul, ei fiind grosul armatei aztece. Cei cu origini nobile urmau Calmecac, o şcoală regală, doar pentru aristocraţie, acolo unde, pe lângă tehnicile de luptă, copiii învăţau să devină comandanţi, funcţionari regali sau preoţi. Aici învăţau istoria, arta şi alte ştiinţe. De la vârsta de 15 ani, se trecea la etapa a doua, atât nobiliit cât şi copiii de ţărani sau artizani fiind trimişi în tabere militare unde îşi consolidau cunoştinţele despre arta războiului şi tehnicile de luptă. Elevii beneficiau de o educaţie aspră şi chinuitoare care aminteşte de taberele spartane.
O viaţă spartană, cu multă muncă şi fără femei
De la 15 ani la aproximativ 18-19 ani tinerii războinici erau căliţi. Educaţia lor se baza pe curajul dovedit în luptă, dar şi pe capacitatea de a îndura durerea şi efortul. Erau puşi la munci fizice epuizante, cum ar fi căratul buştenilor sau materialelor de construcţie, tocmai pentru a-i căli, dar şi pentru a le tonifia musculatura. Totodată, erau folosiţi la curăţirea zonelor agricole, la construcţia zidurilor, săpatul canalelor şi agricultură, iar cu timpul erau puşi să se apropie tot mai mult de câmpul de luptă, fiind luaţi ca ucenici de către războinici experimentaţi şi puşi să care tot echipamentul sau proviziile pe câmpul de luptă. În acest fel, luau contact cu războiul şi cu tacticile de luptă. Disciplina era de fier, cine se abătea de la aceasta putând plăti chiar cu viaţa. Dacă erau prinşi că se sustrag sarcinilor sau încearcă să părăsească antrenamentele, erau bătuţi crunt şi raşi în cap. Şuviţa de păr lung care le atârna pe o parte a scalpului era semnul războinicului, iar îndepărtarea ei era o umilinţă peste margini. Dacă beau băuturi alcoolice, erau bătuţi până la moarte. Aceeaşi pedeapsă era aplicată celor care aveau relaţii cu femei în perioada instrucţiei. Pe scurt, tinerii, până nu ajungeau la vârsta când intrau în rândul războinicilor, nu aveau voie să întreţină relaţii sexuale.
”Jaguarii” şi ”Vulturii”, mâncători de oameni
Evident, războinicii care se evidenţiau în luptă erau răsplătiţi. De altfel, războiul şi bravura pe câmpul de luptă era singura şansă a unui aztec de condiţie joasă, să poată evolua pe scara socială. Nobilii erau incluşi din start, după pregătire în corpurile de elită. Acestea erau în special două ordine de războinici temuţi şi feroce. Erau numiţi după animalele lor totemice, fiind împărţiţi în două categorii, ”Războinicii Jaguar” şi ”Războinicii Vultur”, elita armatei aztece. Luptau în primele linii, erau nemiloşi şi prin costumele lor viu colorate şi totodată înspăimântătoare strecurau teroare în liniile inamice. Despre aceşti războinici temuţi vorbesc nenumărate reprezentări grafice, majoritatea color, din capitala Imperiului Aztec. Totodată călugărul Berardino de Sahagun,un misionar franciscan care i-a însoţit pe conquistadori în imperiul aztec, îi descrie în ”Florentine Codex”. Bernardino descrie aceste două ordine ca făcând parte dintr-un soi de ”cupluri războinice” care atacau împreună şi aveau tehnici de luptă asemănătoare. Prezenţa lor pe câmpul de luptă avea şi un rol magic, fiind legată de religia aztecă. Atât războinicii jaguar cât şi cei vultur erau legaţi de zeii Nanahuatzin şi Tecciztecatl, Soarele şi Luna, metamorfozate în jaguar şi vultur.
”Conectau jaguarul şi vulturul cu Creaţia şi cu două dintre cele mai importante corpuri celeste, având ca principale calităţi sacrificiul de sine şi curajul.”, preciza istoricul Annabeth Headrick. Cei care intrau în rândurile acestui corp de elită proveneau din rândurile nobilimii şi trebuiau, pe lângă calităţi fizice impresionante şi tehnică de luptă admirabilă, să fie şi buni comandanţi. Luptau în primele rânduri şi dădeau ordine. Erau acceptaţi şi oamenii de condiţie modestă, în rândurile lor, dar numai dacă dovedeau calităţi deosebite şi un curaj aşiderea. Războinicii jaguar şi vultur aveau o mulţime de beneficii în societate. Primeau pământ şi deţineau proprietăţi nenumărate, mai ales dacă se dovedeau a fi foarte viteji. ”Aveau o mulţime de drepturi. Puteau să poarte bijuterii interzise oamenilor de condiţie joasă, arme şi echipament militar cu orice ocazie. Puteau să se îmbrace în haine de bumbac, să poarte sandale în Palatul Regal, să bea octli în public, să aibă concubine şi să cineze în Palatul Regal”, scria istoricul Ross Hassig. Totodată, acelaşi specialist spune că aceşti războinici aveau permisiunea de a mânca carne de om. La ritualurile sângeroase unde erau sacrificate mii de prizonieri erau aveau dreptul să mănânce din carnea şi inima celor ucişi.
Pregătiţi să captureze, nu să ucidă
O caracteristică interesantă a acestor războinici de elită, care-i făcea şi mai de temut şi totodată şi mai de apreciat din punct de vedere al calităţilor militare, era faptul că principalul lor scop în luptă nu era să ucidă inamicul, ci să-l captureze viu. Era, de altfel, dezideratul oricărui războinici aztec, dar numai trupele de elită aveau cele mai mare şanse să-şi reuşească. Scopul aztecilor nu era neapărat să-şi ucidă adversarul, dar să-l prindă viu. Soarta celui prins era mult mai cumplită decât moartea pe câmpul de luptă. Aztecii aveau nevoie de un număr impresionat de prizonieri pentru a fi sacrificaţi zeilor. Aztecii aveau zei şi implicit festivaluri religioase, deosebit de sângeroase. Numai la unul dintre acestea erau sacrificaţi sute de prizonieri, pe altarul din vârful uriaşei piramide din capitala aztecă. Preoţii le despicau pieptul, le scoteau inima cât încă mai bătea şi apoi le aruncau trupurile pe scări. La baza piramidei, războinicii jagurar şi vultur puteau mânca din trupurile celor ucişi. De aceea, aztecii aveau nevoie de foarte mulţi prizonieri, iar misiunea principală a războinicilor, în special a celor jaguar sau vultur, era capturarea inamicului. De altfel, în aceste ordine militare de elită se ajungea numai cu o condiţie. Aspirantul trebuia să facă dovada că a reuşit să prindă, numai într-o singură luptă, patru prizonieri. În acest mod îşi arăta priceperea şi putea să facă parte din corpul de elită al jaguarilor sau vulturilor. Deşi aceste ordine erau rezervate nobilimii, tinerii aristocraţi nu puteau intra în ele dacă nu reuşeau performanţa mai sus-amintită. În schimb, dacă un războinic de rând îndeplinea condiţia de a prinde patru prizonieri, atunci era acceptat fără să se ţină cont de statutul social.
Echipamente viu colorate şi arme de obsidian
Războinicii jaguar sau vultur aveau un echipament specific, caracteristic numelor purtate. Astfel, războinicii jaguar erau înveşmântaţi în piei de jaguar şi purtau coifuri în formă de cap de jaguar. Acestora li se adăugau tatuaje, vopseluri şi alte elemente care-l puteau transforma pe războinicul de elită aztec într-o creatură înspăimântătoare pe câmpul de luptă. În cazul vulturilor, nu lipseau penele, ghearele, ciocurile încovoiate, dar şi alte elemente de echipament militar viu colorate. Nu era un echipament care să asigure o protecţie eficientă, ci mai mult să impresioneze adversarul şi să le asigure protecţia zeilor. Costumul purtat de aceşti războinici de elită avea importante conotaţii religioase şi totemice. Îmbrăcaţi în costumele lor de jaguar sau vultur, aztecii luau din puterea animalului sau a păsării de pradă pe care o întruchipau. Mai mult, exista credinţa că pe câmpul de luptă aceştia se transformă în fiara aleasă ca animal totemic. Singurul echipament de protecţie cu o oarecare eficienţă era o tunică groasă din bumbac, purtată sub costumul de luptă. Cele mai înspăimântătoare erau coifurile împodobite cu colţi sau ciocuri de vultur. În ”Codex Mendoza” se spune că de multe ori costumele acestor războinici nu respectau neapărat culorile reale ale animalului, ci aveau mai mult o paletă ritualică, cu mult albastru, galben, roşu şi alb.
La prima vedere, armele folosite de aceşti războinici nu par foarte evoluate sau impresionante, dar în mâinile acestora aveau o eficacitate formidabilă. Foloseau ciomege, arcuri, un soi de praştie, lancea dar mai ales diferite tipuri de suliţe. Fiecare războinic era specilizat în folosirea unei anumite arme. Cea mai de temut se numea macuahuitl şi era, de fapt, o bâtă aplatizată şi decorată ritualic cu numeroase desene. Pe margini erau inserate lame de obsidian, transformând-o într-o armă tăietoare cu un efect teribil asupra adversarului. Conquistadorul Bernal Díaz del Castillo spunea că macuahuitl avea o lungime de 1.22 metri şi o lăţime de 75 de milimetri. Totodată, acesta spunea că, în mâna unui războinic de elită, această armă făcea ravagii. O altă armă folosită cu predilecţie de aceşti războinici de elită era atlatl, un aruncător de suliţe foarte eficient, folosit doar de elite în primele rânduri. Proiectilele erau, de fapt, nişte săgeţi de foarte mari dimensiuni şi mult mai groase, asemănătoare unei suliţe subţiri. Ca protecţie foloseau şi scuturi, de obicei din vegetale împletite şi bogat decorate. Imperiul aztec, dar şi războinicii săi de elită au dispărut odată cu apariţia conquistadorilor spanioli şi cucerirea Mexicului.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
A început cea de-a doua ediţie a Festivalului daco-roman „Drubeta”
Se încarcă comentariile...
