Războinicii cu chipuri monstruoase care au îngrozit Europa. Veniţi din pustiurile Asiei, nomazii crescuţi în şaua calului au fost consideraţi înaintaşii ungurilor
0Războinicii huni au îngrozit Europa începutului de mileniu. Veniţi din Asia sub forma unei confederaţii de triburi conduse de lideri puternici, călăreţii nomazi au trecut prin foc şi sabie Imperiul Roman, îngenunchindu-l.
În anul 376 d HR, triburi de călăreţi războinici apăreau ameninţătoare la fruntariile Europei. În aceea perioadă bătrânul continent era stăpânit încă de Imperiul Roman. Puterea care îngenunchease o mare parte a lumii vechi, era însă în agonie. Asaltată de barbari şi divizată în două, vechea moştenire a împăraţilor romani urma, la sfârşitul secolului al IV-lea, să fie umilită şi pusă la grea încercare de aceste triburi misterioase şi descrise ca fiind de o rară sălbăticie. Istoricul latin Ammianus Marcellinus, în lucrarea sa ”Res Gestae”, o istorie a împăraţilor romani, este primul care aminteşte de apariţia acestor neamuri de călăreţi războinici porniţi din străfundurile Asiei.
Spune că se numea huni şi că au fost de fapt răzbunarea zeului Marte asupra întregii lumi romane. De altfel în anul 395, la 20 de ani de la prima lor apariţie consemnată în stepele pontice, hunii au atacat şi devastat provinciile Imperiului Roman de Răsărit. Mai apoi, până în anul 453 d HR, mai ales sub conducerea lui Attila, cel mai important lider hun, aceşti călăreţi războinici au atacat şi terorizat întreg Occidentul, îngrozind şi zguduind din temelii provinciile Europei romane.
Războinicii care au terorizat Europa din şaua calului
Primii care au cunoscut furia şi forţa militară a acestor triburi de războinici călări, maeştrii ai mânuirii arcului din goana calului, au fost germanii. Mai precis este vorba despre goţii care ocupau stepele din zona Donului. Războinicii care secole de-a rândul au pus o presiune fantastică asupra Imperiului Roman şi-au găsit naşul. Greutungii, un neam gotic condus de Ermanaric, au cunoscut primii furia neamurilor hunice. Regele Ermanaric în faţa unei asemenea invazii şi-a luat zilele, iar urmaşii săi au încercat să se opună, pe Nistru, călăreţilor din Asia.
A venit rândul tervingilor, conduşi de Athanaric, dar şi altor neamuri germanice care au încercat să facă front comun invaziei. Nimeni nu a rezistat acestor războinici care veneau în goana calului, ucideau din mers cu o ploaie de săgeţi şi subjugau cu leaţul aruncat tot din şaua bidiviilor mici de stepă. Ca un tăvălug au cuprins toate neamurile barbare care nu au reuşit să forţeze limes-ul roman şi să se salveze.
În 395, Imperiul Roman de Răsărit, cu bogatele sale provincii, mai ales balcanice, a devenit ţinta predilectă a acestui neam misterios de călăreţi războinici. A urmat jefuirea decenii la rând a provinciilor Tracia, Moesia, Capadoccia, Antiohia, Armenia şi Siria. Hunii, începând cu sfârşitul secolului al IV-lea, au devenit o prezenţă obişnuită, fie ca triburi invadatoare, fie chiar ca mercenari luaţi în armatele regilor barabari sau a împăraţilor romani. Cert este că toate aceste neamuri hunice urmau să dea o lovitură aproape fatală Imperiului Roman.
”Taxa de protecţie” instituită asupra Europei
La venirea lor în Europa, hunii erau divizaţi în triburi conduse de mai multe căpetenii. Deşi încă de la început au stârnit teroare, şi pur şi simpu erau de neoprit, adevăratul coşmar pentru Europa Occidentală a început în momentul în care o căpetenie hunică, Attila, reuşeşte să unifice această forţă de călăreţi războinici într-o confederaţie. Au urmat expediţii de pradă care au îngrozit Europa şi au zguduit încă odată din temelii Imperiul Roman cu cele două părţi ale sale.
Hunii conduşi iniţial de Attila şi de fratele său Bleda, iar apoi de Attila, au ajuns să îngenuncheze Europa, jefuind-o aproape de la un capăt la altul, învingând orice armată le stătea în cale. Attila, numit ”biciul lui Dumnezeu”, fiind perceput de creştini ca o pedepasă divină, controla împreună cu hunii, dar şi cu celelalte neamuri iraniene, turcic şi germanice care făcea parte din confederaţia sa, un teritoriu întins. ”O confederaţie hunică se întindea de la Marea Baltică la Marea Caspică, cu Attila şi fratele său Bleda la conducere până în 445, când Bleda a fost ucis, probabil de Attila. Au prădat Imperiul de Răsărit până la porţile Constantinopolelui şi a trimis emisarii cu ameninţări împăratului Theodosius II. (...) Confederaţia lui Attila avea nevoie de pradă continuă pentru a supravieţui. A prădat până în Galia, chiar până la Toulouse şi a trecut Rinul pentru a ataca Orleans în 451”, scria Ted Byfield în lucrarea „Darkness Descends: A.D. 350 to 565, the Fall of the Western Roman Empire”. Confederaţia lui Attila a ajuns atât de puternică, încât liderul hun a ajuns să prade Italia şi să se îndrepte către Roma.
Probabil ar fi cucerit-o dacă nu ar fi rămas impresionat în mod misterios de papa Leo, spun poveştile vremii, sau dacă, aşa cum arată specialiştii, puterea hunilor nu s-ar fi epuizat în urma deselor acţiuni militare. Practic hunii au strecurat teroare în Europa acelor vremuri şi au instituit un sistem de „taxe de protecţie“. Dacă doreau să supravieţuiască, inclusiv romanii trebuiau să plătească hunilor sume uriaşe de bani, dar şi cantităţi impresionante de bunuri. Refuzul plăţii însemna o pedeapsă cumplită. Adică o invazie cruntă a acestor războinici de stepă. ”Cu succes a stors cu forţa plăţi şi tribut. Se folosea de demonstraţii de forţă, dar nu de invazii, pentru că nu avea niciu motiv să distrugă comunităţi care produceau şi comercializau bunuri, care erau în cele din urmă luate de huni”, scria şi Gillian Clark în lucrarea ”Late Antiquity: A Very Short Introduction”.
”Înfăţişare monstruoasă care te înspăimântă”
Deseori s-a pus întrebarea cine erau aceşti războinici care au terorizat Europa într-un asalt fără precedent în lumea antică. Principalele surse sunt antice. Mai precis acelaşi Ammianus Marcellinus îi descrie pe războinici huni. În primul rând acesta îi prezintă ca pe un neam sălbatic şi cumplit. Aproape monştii cu chip de om, care au luat din cruzime cu asalt lumea civilizată. ”Cu mădulare butucănoase şi vânjoase, cu cefe groase şi înfăţişare monstruoasă care te înspăimântă şi te face să crezi că sunt animale cu două picioare sau momâi cioplite în chip grosolan, aşezate la marginea podurilor”, scria istoricul şi militarul roman. Totodată, el spune că aceşti huni erau pregătiţi pentru război şi privaţiuni încă din tinereţe.
”La ei, chiar în primele zile de la naştere copiilor li se brăzdează adânc obrajii cu fierul, pentru ca nimicindu-se din timp rădăcina părului să se acopere cu cicatrici şi zgârciuri”, precizează acesta. Istoricii arată totodată că aceşti huni practicau deformarea ritualică a craniului încă din primele luni de viaţă, la fel ca sarmaţii. La fel de monstruoşi au părut hunii până şi barbarilor germani. Istoricul latin de origine gotică Iordanes spunea despre cei care i-au măcelărit poporul în stepe nord-pontice că „Sunt spirite necurate care îi posedă aşa cum bântuie ei prin sălbăticie şi le dăruiesc îmbrăţişările lor şi au născut această rasă sălbatică, care a trăit la început în mlaştini, un trib nemernic, murdar şi pipernicit, abia dacă pot fi numiţi oameni. Singura lor limbă adia dacă aduce cu graiul omenesc”, spune Iordanes.
Războinici hrăniţi cu carne de cal
Tot Ammianus Marcellinus oferă indicii privind viaţa pe care o duceau aceşti războinici înspăimântători. Mai precis acesta arată că viaţa lor era nomadă, fiind crescători de turme, fără să cunoască agricultura. De asemenea erau oameni care aproape se năşteau în şaua calului. Întreaga lor viaţă era legată de caii lor mici şi iuţi. Pentru romani, hunii erau un neam sălbatic.
„Pe lângă neplăcuta lor înfăţişare omenească, mai sunt şi grozav de înapoiaţi, aşa încât nu simt nici nevoia focului sau a mâncării gătite, ci se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne de animale de tot soiul, pe jumătate crudă, pe care o încălzesc puţin, aşezând-o între picioarele lor şi spinarea cailor. (....) Nu sălăşluiesc niciodată în case şi se feresc de ele ca de nişte morminte oprite folosinţei obşteşti. Nu-i cu putinţă să găseşti la ei nici măcar o colibă ţuguiată de trestie, ci în rătăcirile lor prin munţi şi păduri se obişnuiesc din leagăn să îndure frigul, foamea şi setea. Când se duc la străini nu intră în case decât siliţi nevoie mare, căci nu se cred la adăpost sub acoperişuri.(...) La dânşii nimeni nu ară şi nici nu pune mâna vreodată pe plug. Toţi umblă de colo până colo, împreună cu căruţele în care locuiesc.
În ele soţiile le ţes veşmintele şi se împreunează cu bărbaţii, acolo îşi nasc şi îşi cresc copiii până ce se fac mari. La ei, când cineva e întrebat, nimeni nu poate spune de unde se trage, deoarece a fost conceput într-un loc, s-a năcut în alt loc şi apoi a crescut în altă parte”, preciza istoricul latin. De asemenea Priscus din Panium, trimisul împăratului roman de răsărit la Attila, spune că însuşi liderul hun locuia în câmp deschis ca nomazii. Practic acesta spune că trăia într-un cort mare, iar întreaga sa ”capitală“ nu era decât o tabără uriaşă de corturi. Singura clădire de piatră era o baie romană, construită de un transfug latin, ca o curiozitate a liderului hun.
Stăpâni ai arcului şi ai retragerilor controlate
Dincolo de primitivism şi înfăţişare descrisă de romani, hunii erau războinici de temut. Modul de viaţă nomad, ca şi asprimea acestuia, i-au transformat în nişte călăreţi de elită, căliţi şi fără teamă. Aşa cum arată specialiştii, puterea hunilor era cavaleria înarmată cu arcuri ucigătoare. ”Erau călăreţi înveteraţi, şarjând călare pe căluţii lor rezistenţi, fără frâie şi pinteni, în timp ce aruncau o ploaie de săgeţi ucigătoare din arguri considerate probabil cele mai eficiente din lume”, scrie Ted Byfield în ”Darkness Descends : A.D. 350 to 565, the Fall of the Western Roman Empire”. De altfel, Ammianus Marcellinus arată clar ataşamentul hunilor faţă de viaţa ecvestră. ”Stând călare, fiecare bărbat din neamul acesta, atât ziua, cât şi noaptea cumpără şi vinde, bea şi mănâncă şi tolănit pe ceafa strâmtă a animalului cade în somn adânc şi are tot soiul de vise”, spune autorul latin.
Specialişti în artă militară, precum colonelul Michael Lee Lanning din armata Statelor Unite, arată că hunii s-au specializat atât de mult în războiul din goana calului, încât l-au adus aproape de perfecţiune, iar lumea nu mai văzuse asemenea războinici. „Războinicii huni purtau straie din piele tăbăcită, peste care era aplicată grăsime, transformându-le în echipament de luptă suplu şi impermeabil. Coifurile erau din piele şi cu zale în jurul gâtului şi al umerilor erau menite a proteja războinicul călare de săgeţi şi lovituri de sabie. Hunii purtau cizme din piele fină, excelente pentru călărie, dar şi pentru mersul pe jos”, precizează specialistul pentru ancient.eu. În ceea ce priveşte arcul hunic, acesta era o adevărată capodoperă, aşa cum arată şi specialistul Otto J. Maenchen-Helfen în lucrarea sa, „The world of the huns”.
”Arcurile compozite tehnic atât de perfecte ca ale hunilor puteau fi făcute doar de meşteri specializaţi”, precizează acesta. Nu doar armamentul, dar şi tactica hunilor le-au garantat succesul pe câmpul de luptă. Ammianus Marcellinus spune că adversarii erau îngroziţi de urletele de luptă ale hunilor, dar mai ales de atacul vijelios al acestora. „Când sunt hărţuiţi şi la începutul bătăliilor năvălesc în pâlcuri în formă de unghi, scoţând tot felul de ţipete înspăimântătoare. Şi pe cât sunt de uşuratici şi gata de fugă, pe atât de repede se răsfiră după o anumită rânduială şi dau năvală din nou sau se retrag la întâmplare, pricinuind un măcel întins, iar când atacă întăriturile şi jefuiesc tabăra duşmanilor, nici nu se văd de iute ce se mişcă. De aceea poţi spune că sunt luptătorii cei mai aprigi dintre toţi, deoarece, de departe se luptă cu suliţele pe care le aruncă având în vârf oase ascuţite, fixate cu dibăcie. Iar de aproape lovesc cu sabia”, preciza Ammianus Marcellinus. Culmea, aceşti războinici feroce şi puterea efemerului lor imperiu au depins de personalitatea lui Attila. Odată ce au fost înfrânţi de confederaţia strânsă de generalul roman Aetius la Chalons,în Gallia, în 451 D HR, puterea războinicilor călăreţi a intrat în declin. Mai mult decât atât, moartea lui Attila dezbină efemera stăpânire şi curmă brusc puterea hunilor. Aşa cum au apărut, hunii au dispărut brusc de pe scena istoriei.
Mongoli sau amestec de rase?
Originea hunilor este un mister şi a stârnit şi încă stârneşte numeroase controverse în lumea ştiinţifică. Sunt consideraţi fie uralo-altaici, fie mongoloizi, fie o mixtură de rase. O parte a specialiştilor, printre care şi Nemeskeri, cred că hunii erau mongoloizi, relaţionând şi cu descrierea lui Iordanes, care arată că erau mici de statură. Mai mult decât atât, hunii sunt indentificaţi de o parte a oamenilor de ştiinţă cu populaţia care apărea în vechile izvoare chinezeşti sub denumirea de Hsiung-Nu. În consecinţă, erau un neam cu caracteristici mongole, de la graniţa Chinei, din Asia Centrală. Aceste triburi Hsiung Nu au invadat China în secolele 3 ÎHR şi 2 dHr, venind din stepele Mongoliei. Au fost înfrânţi de împăraţii chinezi din perioada dinastiei Han.
Astfel se explică de ce hunii au migrat către Europa. Nu au mai putut ataca bogata Chină şi s-au îndreptat către alte zări. ”Sunt originari din Asia şi pentru o bună perioadă de timp, spun unele surse, au întreprins numeroase raiduri asupra Chinei. Asta până când împăratul Chin-Shi-Hwang-Di a construit Marele Zid Chinezesc pentru a-i bloca pe huni. La mijlocul secolului al IV lea s-au deplasat către vest din stepele euroasiatice către Marea Neagră”, scrie Ted Byfield. Specialistul Otto J. Maenchen-Helfen, de exemplu, dar alţi specialişti din ultima perioadă contestă faptul că hunii sunt neamuri strict mongoloide, identificate cu Hsiung Nu. Din contră, aceştia arată că de fapt hunii erau o confederaţie de triburi cu o imixtură rasială puternică. În săpăturile arheologice găsindu-se hunii cu caracteristice mongoloide îmbinate cu cele iraniene şi europoide. Mai mult decât atât, în anumite morminte, apar şi caracteristici nordice.
Confundaţi cu ungurii
Culmea, războinicii maghiari, veniţi la o diferenţă de 5 secole faţă de hunii, au fost confundaţi de unii cronicari cu aceştia din urmă. Mai precis este vorba de Simon de Keza, care scrie ”Gesta Hunnorum et Hungarorum”, o cronică prin care arată că există o legătură între huni şi unguri, dar şi de Anonymus, care arată că ar fi vreo legătură de sânge îndepărată între Attila şi maghiari. Această confuzie persistă, având în vedere că atât hunii, cât şi ungurii mai târziu au ocupat Pannonia. Primii ca federaţi ai Romei iniţial, apoi ca şi cuceritori.
Attila îşi amenajase cartierul general în Pannonia, fiind o câmpie întinsă şi bună pentru călăreţii nomazi. Aceleaşi calităţi ale Pannoniei i-au făcut pe unguri să aleagă acelaşi loc. Majoritatea specialiştilor arată că între unguri şi huni nu există nicio legătură. Hunii sunt fie mongolozi, fie o imixtiune de rase, în timp ce ungurii sunt fino-ugrici. Totodată, diferă ca origini, aşezare, limbă şi structură. Singurele lucruri pe care le aveau în comun erau modul de a purta război, tradiţia ecvestră, nomadismul şi aşezarea în Pannonia.
Vă recomanăm să citiţi şi următoarele ştiri:
De alegerile astea, nu ne mai batem cu ungurii, ci cu norvegienii
Se încarcă comentariile...
