Primele armate profesioniste ale Europei. Secretele super-războinicilor din vechime şi antrenamentele lor demne de trupele speciale
0
Primele armate profesioniste din Europa au o vechime de peste 2.000 de ani. Soldaţii erau bine antrenaţi, plătiţi şi echipaţi de stat. Ei erau apanajul celor mai puternice state militariste şi imperii din vechea Europă. Antrenamentele erau draconice, mult mai dure decât a trupelor de elită de astăzi, iar fiecare greşeală era plătită cu pedepse cumplite, chiar cu viaţa.
Când se vorbeşte de armată profesionistă mulţi dintre noi avem tendinţa să ne gândim la forţele militare din prezent sau măcar începând cu secolul al XVIII lea. În realitate însă istoria armatelor permanente profesioniste sau ”standing armies” are, în Europa, o istorie de peste 2 milenii, cu rădăcini adânci în lumea antichităţii. De altfel primele armate profesioniste din Europa s-au format în sudul Europei în timpul antichităţii clasice şi au fost rodul unor reforme care trebuia să satisfacă nevoia militară a unor state expansioniste şi foarte războinice.
Primele armate profesioniste erau deosbit de dure şi totodată printre cele mai eficiente din istoria militară a lumii. Este vorba despre armatele Spartei, Macedoniei şi evident a Romei antice. Soldaţii profesionişti erau pregătiţi asemeni trupelor speciale de astăzi şi era capabili să reziste la marşuri şi campanii lungi dar şi să domine orice armată terestră în lupta corp la corp.
Războinicii crescuţi să îndure şi să învingă
Sparta a fost una dintre cele mai cunoscute oraşe-stat ale Greciei Antice. Fondată în secolul al VIII lea îHR de triburile dorienilor, Sparta a fost un stat militarist, dominat de o filosofie a războiului şi a unei culturi pur masculine. Războinicii Spartani au reuşit să supună întreaga zonă a Laconiei dar şi tot ce-i înconjura în Pelopones. Avea un număr limitat de cetăţeni, mai ales fiindcă această calitate se dobândea doar prin naştere. Era practic o cetate de stăpâni care ţinea în frâu o mare de sclavi, numiţi hiloţi, obligaţi să muncească în locul cetăţenilor. Pentru a controla această masă de sclavi dar mai ales pentru a-şi asigura supremaţia, Sparta a dezvoltat o armată redutabilă. Cea mai bună armată terestră a Greciei Antice şi una dintre cele mai bune ale Europei. Un sistem educaţional spartan numit agoge combina într-un singur pachet educaţia civilă cu antrenamentul militar.
De la 7 ani, copilul era luat din sânul familiei şi oferit statului pentru a-l educa. Era cazat în tabere militare şi îi era aplicat acest agoge. Profesorul Nick Secunda arăta că la 7 ani, băieţii erau numiţi paidon şi deja erau cazaţi într-o cazarmă alături de ceilalţi copii de cetăţeni. Aceşti băieţandri urmau să fie transformaţi în cei mai de temut soldaţi ai Greciei Antice. Antrenamentul era deosebit de dur. Tinerii spartani trebuiau să înveţe să îndure şi să lupte până la moarte. Erau antrenaţi zilnic din punct de vedere fizic, mental şi totodată învăţaţi cum să mânuiască armele tradiţionale la perfecţie. Ajuns la vârsta de 12 ani, antrenamentul devenea şi mai dur pentru tânării învăţăcei. Erau lăsaţi să meargă în picioare goale, aproape goi şi puşi să doarmă direct pe podea. Erau raşi în cap şi credeau că toate acestea măsuri îi vor transforma în războinici duri, adaptaţi să lupte în orice climat şi anotimp. Erau învăţaţi să ucidă, fiind organizate adevărate vânători de sclavi.
Totodată erau de multe lăsaţi intenţionaţi să flămânzească iar băieţii erau apreciaţi dacă furau, tâlhăreau sau găseau o altă metodă de a-şi procura hrana. Era un antrenament pentru a se descurca în orice situaţie dar mai ales în teritoriul inamic. Tinerii erau învăţaţi cum să respecte o disciplină severă dar şi cum să îndeplinească ordinele fără să crâcnească. Erau încurajaţi să dezvolte o camaraderie aparte şi să lupte toţi ca un singur corp. De la vârsta de 20 de ani puteau fi selectaţi în armata spartană. După o copilărie şi o adolescenţă petrecută în cazarmă urma testul final. Se numea Krypteia şi erau un soi de examen al maturităţii. Doar cine-l trecea putea intra în armata spartană. Jean Ducat spune că timp de doi ani spartanul dispărea şi trebuia să supravieţuiască. Evident era trimis în lume cu mâna goală şi doar cu ce avea pe el. Dacă se întorcea atunci era vrednic să intre în falangă. Falanga spartană era formaţia de luptă a acestor soldaţi.
Unul lângă altul, pe linii de atac, se apărau unul pe celălalt cu scuturi uriaşe de formă rotundă. Falanga era o pădure de suliţe şi o platoşă de scuturi. Spartanii totodată odată acceptaţi în armtă îşi lăsau părul lung ca semn al libertăţii şi purtau mantii de purpură. După atâţia de antrenament şi krypteia spartanii erau super-soldaţi, maşini de ucis disciplinate şi foarte rezistente. Foarte bine pregătiţi fizic, mental şi tehnic. Au dominat întreaga istorie militară a Greciei şi nu numai, fiind aproape invincibili în lupta în câmp deschis. Spartanul nu se retrăgea niciodată, lupta până la moartea. Faptul că avea hiloţi care să se ocupe de gospodăria sa cât era plecat în război şi nu numai, spartanul poate fi considerat unul dintre primii soldaţi profesionişti ai Europei. Antrenat de mic şi folosit toată viaţa doar pentru un singur scop: războiul.
Primii soldaţi plătiţi din Europa
După ce puterea Spartei a decăzut măcinată în războaiele interne din Grecia, în Macedonia, Filip al II lea, un rege care a ştiut să îmbine cultura şi civilizaţia greacă cu vitalitatea muntenească a Balcanilor, va dezvolta prima armată profesionistă plătită cu soldă, din Europa. Povestea lui Filip al II lea începe în anul 360 îHr. Macedonia era un stat de munteni, consideraţi barbari de marile puteri culturale şi militare ale Greciei. Regele murise iar triburile din zonă au ocupat mare parte din ţară. Unul dintre fii defunctului suveran, Filip al II lea se va ridica însă la putere şi va schimba soarta micului stat din nordul Greciei. Filip a înţeles că în vremurile în care trăia o armată puternică însemna cheia succesului. Primele măsuri luate de tânărul rege a fost ca armatele de ţărani ale Macedoniei să devină o forţă instruită şi profesionistă.
După ce a stat o lungă perioadă de timp la Teba, Filip al II lea a învăţat despre beneficiile disciplinei şi mai ales despre eficacitatea falangei. A introdus falanga în armata macedoneană şi cu argintul extras din minele sale a dotat soldaţii cu echipament şi armament standard, de bună calitate. Totodată a dispus ca sarisa, langea lungă a hoplitului să fie confecţionată cu o lungime apreciabilă. Următoarea măsură imediată a fost recrutarea în masă. În numai doi ani, armata macedoneană a ajuns la 10.000 de soldaţi. Cu această armată a alungat triburile de barbari. Evident a continuat reformele, de care va beneficia şi fiul său Alexandru cel Mare. Din nobilimea macedoneană a creat o cavalerie de şoc, bine echipată, bine antrenată, numită cavaleria companionilor. Infanteria grea cu noile sarise, mai lungi, a fost doată cu armură mai uşoară ceea ce i-a sporit mobilitatea.
A recrutat masiv din toat părţile Macedoniei şi a împărţit armata în diferite circumscripţii militare. Soldaţii erau obligaţi să se antreneze intens şi să păstreze o disciplină de fier. Pedepsele erau evident foarte dure iar antrenamentele epuizante. Totuşi Filip a pus accentul pe disciplină şi pe forţa de coeziune dintre trupe. Acestea trebuia să manevreze rapid şi uşor. Pe lângă infanteria grea, numiţi şi companionii pedeştrii, Filip al II lea a conceput şi o trupă de elită numită garda-regală sau scutierii. Era un fel de commando-uri actuale capabile să se descurce în teritoriu inamic, să saboteze sau să decidă soarta unei bătălii. A creat o mândrie marţială aparte în rândul trupelor şi totodată a oferit primele solde războinicilor. O bună parte a cavaleriei şi infanteriei era plătită, tocmai pentru a putea să-i ţină pe aceşti soldaţi cât mai mult în campanii. Cu ajutorul acestei armate, a unei falange de 18.000 de oameni, Filip al II lea a îngenuncheat Grecia iar fiul său a făurit un imperiu.
Soldatul roman, profesionistul adevărat al lumii antice
Prin excelenţă soldatul profesionist al lumii antice, în adevăratul sens al cuvântului a fost soldatul roman. Plătit pentru o carieră în armată, echipat de stat cu echipament şi armament standard şi pus să se ghideze după o ierarhie şi o disciplină de fier, soldatul roman a fost unul dintre cei mai buni militari ai istoriei. Era capabil să desfăşoare o sumedenie de operaţiuni dar mai ales să lupte eficient şi disciplinat. La început soldatul Romei regale era asemănător hopliţilor, un soldat-cetăţean chemat sub arme. Mai apoi odată cu asediul de 10 ani al cetăţii Veii, în timpul Republicii, soldatul-cetăţean a început să primească soldă. Cu acest soldat-cetăţean mobilizat şi plătit Roma a început să-şi făurească imperiul, cucerind Galia, Hispania, nordul Africii, Macedinia, Grecia şi alte părţi ale lumii. Armata republicană a fost însă doar primul pas din adevărata revoluţie militară pe care Roma a adus-o lumii. De altfel, oştile cetăţenilor-soldaţi au început să-şi arate limitele şi să arate liderilor de la Roma că era nevoie de încă un pas decisiv în drumul către reforma militară.
”Marile lupte cu Cartagina şi puterile greceşti fuseseră duse şi câştigate de miliţia romană, dar în secolul II îHr. acest sistem de recrutare a fost supus unor presiuni tot mai mari. Cucerirea unor provincii de peste mări a făcut necesară menţinerea unor garnizoane permanente, ceea ce însemna că mulţi dintre legionarii cu jumătate de normă trebuiau să rămână în serviciul militar timp de un deceniu sau chiar mai mult. Întreruperea vieţii obişnuite putea să-i ruineze pe micii proprietari de pământ care formaseră, conform tradiţiei, cea mai mare parte a cetăţenilor eligibili pentru mobilizare. Romanii înşişi au început să-şi facă griji că această clasă era în declin, iar temerile lor pentru viitor au crescut când o serie de războaie au început cu înfrângeri şi au fost câştigate doar după lupte foarte grele”, scria Adrian Goldsworthy în lucrarea sa, ”Totul despre armata romană”. În aceste condiţii a apărut reforma lui Marius şi noua armată romană, cea care va conferi Romei titlul de capitală a lumii. Se spune că reforma ar fi avut loc în anul 107 î Hr, iar cel care ar fi făcut armata profesionistă romană ar fi fost consululul Caius Marius.
Acesta a fost trimis să-l înlocuiască pe comandatul unei armate romane în Numidia, dar nu i s-a permis din partea Senatului să recruteze trupe. Putea să folosească doar voluntari. Atunci Caius Marius a apelat la cetăţenii cei mai săraci, cei care nu-şi permiteau niciun fel de echipament militar. I-a echipat pe cheltuială proprie şi i-a transformat într-o forţă de invidiat. ”În cele din urmă republica a fost nevoită să renunţe la sistemul miliţiei în favoarea unei armate profesioniste, în care imensa majoritate a recruţilor proveneau din cetăţenii cei mai săraci. Meritul pentru această schimbare a fost uneori atribuit marelui comandant Caius Marius, dar este posibil ca ea să se fi produs treptat (....) Soldaţii nu-şi mai puteau procura singuri echipamentul, ci primeau arme, armură şi haine de la stat. Diferenţele dintre clasele sociale au dispărut în cadrul unei legiuni; la fel şi cavaleria şi infanteria uşoară”, precizează Adrian Goldsworthy. Profesionalizarea armatei s-a încheiat în timpul lui Augustus, în primii ani după Hristos. Legionarul roman era disciplinat, bine echipat şi pregătit. Conform manualului militar al lui Vegetius acesta trebuia să îndeplinească o serie de condiţii.
”Tânărul soldat trebuie să aibă o privire vie, să-şi ţină capul şi spatele drept, pieptul trebuie să-l aibă lat, umerii musculoşi şi puternici, degetele lungi, braţele puternice, talia îngustă, agil şi cu picioare mai degrabă fibroase decât cărnoase”, preciza Vegetius în lucrarea sa, ”De Re Militari”. Totodată soldatul roman ideal trebuia să aibă în jur de 1.77 metri, să fie de la ţară, puternic şi priceput la diferite meserii. Era foarte bine antrenat, învăţat pe lângă mânuirea armelor, să înoate, să călărească şi să folosească maşini de asediu. Lupta în formaţie strânsă iar disciplina era criteriul de bază. Armata profesionistă romană era structurată tot pe centurii. O centurie în timpul Principatului număra 80 de legionari. Şase centurii formau o cohortă, iar zece cohorte, o legiune. Legiunile erau susţinute de ala de cavalerie şi trupe de infanterie auxiliare. Cel mai important ofiţer inferior era centurionul, omul de care depindea disciplina şi ordinea centuriei în luptă. Acesta era ajutat de un adjunct numit optio. O legiune era condusă de un legatus, de obicei de rang senatorial, ajutat de mai mulţi tribuni, adică un soi de ofiţeri. În legiune activau şi acviliferi, adică soldaţi care purtau cel mai important stindard al legiunii, acvila romană, signiferi, adică un fel de stegari şi tot felul de instrumentişti.
Secretele succesului la o legiune romană era dat de trei componente esenţiale, spun numeroşi specialişti: disciplina, standardele de recrutare şi antrenamentul, strategia şi tehnica militară. Totodată echipamentul soldatului roman era revoluţionar pentru acele vremuri. Simplu, uşor dar foarte eficient. Cei mai mulţi soldaţi purtau lorica hamata, adică o cămaşă de zale lungă, până pe coapse, un coif galic şi în picioare sandale. Se apăra cu un scut iniţial oval apoi dreptunghiular de mari dimensiuni. Soldatul roman începea atacul aruncând suliţe iar apoi intra în lupta corp la corp cu o sabie scurtă şi lată numită gladius. De altfel antrenamentele la care erau supuşi soldaţii romani erau asemănătoare celor din şcolile de gladiatori şi impresionau pe orice străin. ” ”Instrucţia nu se termina, ci era o activitate continuă pe toată durata serviciului militar, iar comandanţii romani trebuiau să-şi menţină unităţile bine instruite şi pregătite pentru un război adevărat”, precizează Adrian Goldsworthy. Soldaţii romani rămâneau sub arme peste 25 de ani. În timpul imperiului, plata unui legionar roman a variat de la 225 de denari pe an până la peste 750 de denari anual. Evident cea mai mare sumă a fost acordată în perioada anarhiei militare, când inflaţia crescuse. Totodată pedepsele în armata romană pentru insubordonare sau laşitate erau crunte.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Rusia continuă înarmarea Crimeei: A mobilizat al treilea divizion S-400, pe malul vestic al peninsulei
Se încarcă comentariile...
