Poveştile horror ale lui Creangă: cruzime, torturi, pedepse medievale. Oamenii sunt jucaţi în picioare, pereţii - mânjiţi cu sânge, animalelor li se retează capetele

Poveştile horror ale lui Creangă: cruzime, torturi, pedepse medievale. Oamenii sunt jucaţi în picioare, pereţii - mânjiţi cu sânge, animalelor li se retează capetele

În poveştile lui Creangă apar acte de cruzime FOTO girafarafa.ro

Ion Creangă a fost povestitorul jovial, care a încântat generaţii întregi de cititori cu poveştile sale. Criticii şi pasionaţii de lectură ai noii generaţii au identificat printre pasajele pline de umor şi scene de o cruzime extremă, torturi medievale şi personaje care ucid sau schingiuiesc cu sânge rece.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ion Creangă, genialul moldovean născut la 1837 în satul nemţean Humuleşti, a reuşit să devină nemuritor prin opera sa. A dat geniu creaţiei populare, reinventând-o, spun specialiştii. Copilăria fiecărui român din ultimii 100 de ani a fost mângâiată şi inspirată de poveştile humuleşteanului. Creangă descrie copilăria universală, fiind sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori din generaţiile următoare şi chiar din zona sovietică. 
 
La poveştile lui Creangă se râde, ştie toată lumea. În textele joviale, unde sunt ridiculizate lenea, prostia şi răutatea, îşi fac loc însă şi scene de sadim. Este vorba de personaje schinguite cu mare cruzime în ”Soacra cu trei nurori”, dar şi de un adevărat carnagiu, urmat de un asasinat feroce, ce aminteşte de festinurile medievale terminate cu uciderea mişelească a participanţilor, în ”Capra cu trei iezi”. Schingiuri şi acte de cruzime au fost remarcate de specialişti şi în opere precum ”Harap Alb”, ”Ivan Turbincă", ”Făt Frumos fiul iepei”, dar chiar şi în ”Amintiri din copilărie”.
 
 Schingiuri, torturi medievale şi crimă cu sânge rece
 
”Soacra cu trei nurori”, prezentată în 1875, la cenaclul ”Junimea”, a fost considerată o capodoperă de către junimişti. Imediat după, tot în 1875, Creangă prezenta şi ”Capra cu trei iezi”. ”Sunt creaţiile lui Creangă, după motive şi personaje pe care le-a reţinut din copilărie. Multe dintre aceste motive sunt extrem de vechi. Sunt adevărate capodopere ale creaţiei populare. Creangă le-a dat geniul”, spune profesorul doctor Consantin Parascan, cercetător şi specialist în opera lui Ion Creangă. 
 
În principal, sunt comice şi pline de învăminte, în ”Soacra cu trei nurori”, cei obijduiţi se coalizează împotriva opresorului, binele învinge răul, agresiunea aduce răzbunare, copii trebuie să asculte sfatul părinţilor. Apar de asemenea idei filosofice, iar specialiştii în literatură au scris cărţi întregi despre miturile şi motivele care au stat la baza acestor poveşti. În cuprinsul acestora se găsesc, însă, şi exemple de cruzime fără margine. În faţa ochilor cititorului, pe lângă babe îndrăcite care stârnesc râsul, soldaţi ruşi beţi, draci caraghioşi şi iezi jucăuşi, îşi fac locul în poveştile lui Creangă şi omoruri, capcane mortale, cinism, sadism, torturi şi valuri de sânge. De exemplu în ”Soacra cu trei nurori”, sfârşitul bătrânei care-şi teroriza nurorile este unul extrem de violent. Este stâlcită în bătaie, capul îi este sfărâmat de pereţi. 
 
”Luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai şugubaţă decât cele două, trânteşte baba în mijlocul casei ş-o frământă cu picioarele, ş-o ghigoseşte ca pe dânsa”, se arată în povestea lui Creangă. Nurorile nu se mulţumesc doar cu atât, iar supliciul continuă, amintind de torturi medievale. Personajele dau dovadă de ingeniozitate şi-n cruzime, sunt adevăraţi călăi. ”Apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte”. Mai mult decât atât, personajele, nişte femei tinere, se comportă ca nişte asasini cu sânge rece.  
 
Bătrâna muribundă, aproape omorâtă în bătaie, suferind în chinuri groaznice, este obligată să asculte cum îi se pregăteşte înmormântarea, de fetele care se veselesc fără remuşcare. ”Începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba şi de întrecut, s-o vâre în groapă pe biata babă”, scrie Creangă în ”Soacra cu trei nurori”.
 
Asasinat pus minuţios la cale şi carnagiu
 
O altă poveste care abundă în pasaje de o cruzime rară este ”Capra cu trei iezi”. Plină de motive pan-europene, precum răul simbolizat de opresor care încearcă să pătrundă sacralitatea căminului, precum cel al masculului furios pe rolul rezervat pregeniturilor în viaţa femelei şi care, la fel ca în regnul animal, le consumă pentru a le înlătura, dar şi de învăţăminte, precum ascultarea faţă de părinţi, ”Capra cu trei iezi” este o nouă dovadă de creaţie cu personaje populare trecută prin filtrul geniului lui Ion Creangă. 
 
În spatele poveştii se ascunde un adevărat masacru. În primul rând, avem parte de automutilare: lupul îşi ascute limba pentru a vorbi mai subţire, iar mai apoi profită de credulitatea unui ied şi urmează masacrul. ”Şi, nici una, nici două, haţ ! pe ied de gât, îi răteză capul pe loc şi-l mănâncă aşa de iute şi cu atâta poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea nu are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr”, se arată în ”Capra cu trei iezi”. Ceea ce urmează este desprins parcă din filmele de groază. Lupul apucă capetele retezate şi, asemeni vânătorilor de capete din lumea celtică, le aşează la ferestre. 
 
”Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum”, continuă povestea. Personajul feminin are un moment de slăbiciune, dar în faţa măcelului îşi ţine bine firea şi pune la cale o răzbunare la fel de sângeroasă. Asemeni asasinatelor medievale, totul începe cu o disimulare. Îşi pune victima la masă. ”Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpav; şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât. «Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut»! Şi cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieşul de ceară s-a topit, şi leaşa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru. «Ei, ei ! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în cârd ? Capra ţi-a venit de hac!»«Văleu, cumătră, tălpele mele! Mă rog, scoate-mă că-mi arde inima-n mine!»”, descrie Creangă moartea lupului în poveste.
 
Exemplele pot continua cu carnagiul din povestea ”Făt Frumos, fiul iepei”, unde personajele mor, după ce hăcuiesc mii de vrăjmaşi şi înoată în râuri de sânge. ”Atunci Sfarmă-Peatră începu a tăie înainte, până ce ajunse sângele subsuori, şi apoi căzu şi el mort. Venind acum şi rândul lui Făt-Frumos, începu şi el a tăie înainte, până ce s-a rădicat sângele de un cot mai sus de vârful paloşului, şi atunci numaidecât căzu şi el mort”, se arată în poveste.
 
Cruzimea lui Creangă
 
În ultimii 25 de ani, specialiştii în literatură au dat atenţie sporită acestor pasaje şi au apărut chiar lucrări de specialitate care tratează cruzimea prezentă în opera lui Creangă. Mai precis este vorba de Valeriu Cristea - ”Cruzimea lui Creangă” şi Eugen Simion - ”Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial”. O parte a specialiştilor spun că de fapt cruzimile din poveşti sunt o refulare o stărilor şi a suferinţelor prin care a trecut scriitorul în anumite momente ale vieţii. Pur şi simplu angoase răsfrânte în literatură. Practic, din punctul acestora de vedere cruzimea lui Creangă se manifesta doar în literatură. Valeriu Cristea a identificat episoade de cruzime chiar şi în ”Amintiri din copilărie”.  
 
”Cruzimea la Creangă este alimentată şi de micul Creangă, de Nic-a lui Ştefan a Petrei. De faptele şi de atitudinea acestuia. Masacrarea muştelor şi necăjirea «bietelor mâţe» pot fi trecute în contul cruzimilor infantile normale, departe de acelea ale lui Smerdeakov de pildă, care spînzura pisici! Gluma se îngroaşă însă cu pupăza din tei, încarcerată, sufocată în scorbura ei”, scria Vasile Cristea în ”Dicţionarul personajelor lui Creangă”.  
 
Mai apoi, problemele maturităţii, duc la un nou val de cruzime în scrierile sale. „După 1855, vocaţia distrugerii se manifestă la Creangă mai ales ca vocaţie a autodistrugerii. El îsi distruge căsătoria, cariera clericală şi-pentru un timp-cea didactică, sănătatea. Vocaţia distrugerii ţine de natura geniului, crud prin definiţie”, adaugă Vasile Cristea. Sunt cercetători care spun că de fapt cruzimea lui Creangă din poveştile sale, este atenuată de aceea jovialitate, specifică. Capătă scop didactic şi este asumată de cititor.
 
 
”Cruzimile lui Creangă nu bagă lumea în sperieţi, ca cele ale misticului Dostoievski. Darea soacrei cu capul de pereţi, împungerea limbii cu sula de către cele trei nurori, precum şi alte atrocităţi din Harap-Alb, Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac, Stan Păţitul, Făt-Frumos, fiul iepei şi altele sunt, de fapt, pedepse didactice acceptate de cititor. Sunt cruzimile unui moralist jovial şi umoristic, zice Eugen Simion. Moralistul Creangă nu lasă nimic nepedepsit. Uneori, autorul de manuale şcolare întrece măsura, însă o face jovial”, precizează scriitorul Andrei Strâmbeanu într-un articol din săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Moldova, ”Literatură şi Artă”. 
 
Sunt specialişti care spun că de fapt cruzimea personajelor lui Creangă nu are nicio legătură cu o eventuală cruzime a celui care le-a scris. ”Nu este o transpunere a personalităţii lui Creangă. Era un om jovial, blând. Creangă nu era un om crud. Doar anumite persoanej erau crude. Sunt personaje din lumea populară, cu metehnele lor şi care vin să sublinieze o realitate”, spune Constantin Parascan. Practic, este vorba de personaje cu tradiţie, spun unii specialişti, din cultura populară, cu rădăcini în Evul Mediu şi cu apucăturile societăţii de atunci, dominată de violenţă. 
 
”Nu cred că afectează emoţional copii”
 
Mulţi părinţi de copii din zona Moldovei, acolo unde a copilărit, trăit şi murit Creangă, spun că nu au văzut niciodată opera lui Creangă ca fiind înţesată de cruzime. Aceştia spun că ei percep tabloul general moralizator. Mai mult decât atât, spun că viaţa poate oferi momente pline de cruzime pe care copii nu le pot evita. 
 
”Pentru că sunt câţiva copii mai sensibili nu e necesar să se renunţe la opere reprezentative ale literaturii române. Să rămână totul aşa cum a fost de generaţii bune, că era foarte bine. Ce se va întâmpla, de exemplu, dacă văd animale moarte, zdrobite pe stradă, sau doamne fereşte se petrece un accident sub ochii lor. Ce facem? Nu-i mai lăsăm pe stradă să nu fie traumatizaţi, sau nu îi mai învăţăm istorie, fiindcă este şi ea sângerosă? Nu cred că afectează emoţional copiii”, spune Iuliana Diaconu, mama a doi copii din Botoşani. Totodată, sunt psihologi care spun că toate cruzimile din opera lui Creangă sunt mai uşor reperate de adulţi şi cu un impact major asupra acestora, mai mult decât asupra copiilor, care nici măcar nu le pot da greutate reală.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 
 
citeste totul despre: