Portretul unui luptător dur în rezistenţa anticomunistă. „Nereeducabilul“ Vasile Maluş a trecut prin iadul puşcăriilor comuniste şi a trăit
0Vasile Maluş este un botoşănean care a luptat în rezistenţa anticomunistă şi a bătut mai apoi teminţele comuniste, într-un adevărat regim de exterminare. A supravieţuit, iar amintirile sale din anii durerii le-a împărtăşit la bătrâneţe.
La prima vedere, Vasile Maluş este un bătrânel simpatic, care-şi trăieşte frumos cei 94 de ani abia împliniţi. Zâmbeşte mult, este deosebit de respectuos, un domn de modă veche, deşi toată viaţa a lucrat pe şantier. Când aude însă de comunism, ochii i se aprind şi faţa i se înăspreşte. Dincolo de bunicul simpatic, începe în acel moment să se zărească chipul luptătorului şi o furie mocnită.
Vasile Maluş îi cunoaşte cel mai bine pe comunişti şi a fost gata să-şi dea viaţa pentru ca aceştia să nu fi pus mâna pe putere în 1947. Nu a stat în puterile sale, dar a realizat prea târziu acest lucru. Pentru îndrăzneala de a se fi opus, a înfundat puşcăriile şi lagărele de exterminare. A supravieţuit, cum numai el ştie. Îi este greu să vorbească despre acei ani. Se aşează totuşi pe un scaun, îşi trage sufletul şi blândeţea îi revine pe chip. Începe să deapene ca dintr-un vis urât experienţa sa de om din rezistenţa anti-comunistă.
”Am vrut să luptăm din răsputeri contra comunismului”
Vasile Maluş este un botoşănean get-beget, născut pe 10 februarie 1922, în satul Stânceşti, undeva la 10 kilometri de municipiul Botoşani. Era un copil când s-a trezit cu arma în mână, în timpul mareşalului Antonescu, şi trimis pe front, contra ruşilor. ”Ştiam la vremea aceea că trebuie să luptăm pentru ţară. A fost cumplit, pentru că nu aveam arme anti-tanc, iar tancurile ruseşti erau foarte bine dotate. Ne exterminau. Ţin minte că la Iaşi când ne apăram, deja veneau peste noi, ne retrăgeam pas cu pas şi mai că nu aveam ce să mai facem”, spune Vasile Maluş.
Când au fost întoarse armele, Vasile era tot pe front. S-a supus regulamentar şi a luptat până în Cehoslovacia. ”Am ajuns şi în munţii Tatra. Eram confuzi. Ba trebuia să-i atacăm pe ruşi, ba să fim prietenii lor. Noi eram prea tineri, nu înţelegeam foarte bine la vremea aceea lucrurile acestea. Eram soldaţi şi trebuia să respectăm ordinele. Am făcut ce n-i s-a ordonat”, spune Vasile Maluş. Când s-a întors acasă, a simţit ameninţarea comunistă, alături de mulţi botoşăneni.
Vasile Maluş nu îi suporta pe ruşi, dar mai ales pe români care doreau rusificarea ţării. ”Eu am văzut ce pot să facă sovieticii. Ştiam cu toţii barbariile bolşevicilor. Am fost martori la aşa ceva. De comunişti auzisem în copilărie,dar erau ceva aşa, neimportant. Deodată i-am văzut cum se ridică şi mai ales am aflat că sunt oamenii bolşevicilor şi că vor să transforme ţara în zonă comunistă şi să o de-a pe mâna sovieticilor. Atunci am intrat în organizaţia lui Mihai Puşcaşu”, spune Vasile Maluş.
Botoşăneanul spune că la aceea vreme avea doar 24 de ani şi credea că poate schimba ceva. Aşa că a intrat în gruparea lui Mihai Puşcaşu de rezistenţă anti-comunistă. Sperau să facă rost de arme sau că vor venii americani să-i înarmeze.
”Doream să ne pregătim să luptăm contra comunismului. Personal am adus câiva oameni în gruparea lui Puşcaşu şi doream să fim o echipă, am vrut să luptăm din răsputeri contra comunismului”, spune Vasile Maluş. Nu a durat mult şi în cadrul grupării s-a aflat că totul este aranjat, nu vin americani iar soarta României este pecetluită. Vasile Maluş de altfel trebuia să-şi câştige existenţa şi a plecat la o şcoală de picheri de cale ferată şi a muncit în domeniu la Medgidia. Doream să supravieţuiască dar să se opună regimul comunist. ”Speranţa moare ultima şi îmi doream o minune. Totuşi trebuia să fac ceva pentru a mă întreţine”, adaugă Maluş.
„M-au bătut mai rău ca pe animale”
Zilele de libertate ale lui Vasile Maluş erau însă numărate. S-a întors acasă la Stânceşti la nunta surorii sale. De pe uliţa satului natal a început calvarul. ”M-a oprit pe stradă, unul cu şapcă muncitorească şi cizme. M-a legitimat şi a scos pistolul. Se numea Lungu şi mi-a spus, ”de trei ani de caut banditule” şi m-a dus la celulă. Acolo se mai aflau fostul prefect de Botoşani, din perioada Regatului, Ticu Arapu şi preotul Visarion Puiu. Erau bătuţi”, spune botoşăneanul. Vasile Maluş, face o pauză, priveşte în gol, cu ochii împăienjeniţi şi o căutătură crunt, căutându-şi parcă călăii. Apoi îşi continuă povestea. ”Mă anchetau Ruchenştain, Feller şi Segal. Nu spuneam nimic la anchetă. Îmi cereau nume, eu nu spuneam nimic. Era onoarea de fost militar şi de om care crede în Dumnezeu.
Ioan şi Vasile Maluş, fraţii care au îndurat iadul puşcăriilor comuniste FOTO Cosmin Zamfirache
Eu care nu făcusem nimic concret şi eram tratat aşa, apăi ceilalţi. Nu doream să ajungă pe mâinile lor, din vina mea. Mă băteau crunt, mă călcau în picioare şi nu ziceam nimic. Erau furioşi, dar tăceam. În gând mă rugam la Dumnezeu şi Iisus Hristos să mă ajute să tac. Şi m-au ajutat. Plecat renăscut în celulă, deşi zdrobit trupeşte. Am şi leşinat la anchete. M-au bătut mai rău ca pe animale. Apoi am fost dus să fiu anchetat de Securitate la Iaşi, am fost iarăşi bătut. Dormeam direct pe ciment şi cu un bec puternic aprins în permanenţă. Nici nu mai ştiu ce am mâncat, atât era de puţin. Nu ştiu cum am supravieţuit”, spune Maluş.
Trecut prin penitenciarele morţii
”M-au condamnat la 15 ani pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale. Am depus contestaţie, dar m-au dus pe drumul exterminării. Am fost şi la Jilava şi la Aiud. Erau condiţii inumane. Doar dorinţa de a nu le face pe plac să mor, speranţa în moartea comunismului şi credinţa m-au ţinut în viaţă. Erau acolo şi profesori universitari şi avocaţi şi generali la Aiud. Acolo conduceau fraţii Maier şi se murea pe capete”, spune Maluş. De la Aiud a ajuns la Baia Sprie. Ştia că soarta îi este pecetluită. ”Era un loc pentru exterminare acolo. Ştiam că nu voi mai ieşit viu.”, precizează botoşăneanul. Acela a fost însă locul înălţării sale spirituale. ”Sufletul mi-a salvat trupul”, spune fostul deţinut.
Cu Iustin Pârvu cântând ”Hristos a Înviat„ în faţa mitralierelor
La Baia Sprie, se extrăgea din mină la 400 de metri sub pământ la peste 40 de grade Celsius. Acolo i-a cunoscut pe Ion Bujoiu, fostul ministru al Industriei şi al Comerţului, pe părintele Irineu dar şi pe Iustin Pârvu. Cu preoţii a făcut un grup de rezistenţă spirituală şi o adevărată celulă de supravieţuire în acel infern. „În orice clipă îţi aşteptai moartea. Aerul era rarefiat, căldura infernală şi munca incredibil de grea. Foram în rocă. La orice greşeală erau bătut cumplit”, spune Maluş. O întâmplare i-a rămas în minte.
”Era de Înviere şi părintele Iustin a organizat totul. Nu ştiu de unde a făcut rost de a încropit o slujbă. S-a stins totul în minăş şi în timpul slujbei s-a făcut lumină. Nu ştiu de unde a apărut aceea lumină şi am luat lumină de Paşte cu lămpaşele şi cântam Hristos a Înviat. Eram aşa de înălţaţi că nu ne mai păsa că ne omoară. Am ieşit din mină cântând Hristos a Înviat şi paznicii stăteau cu pistoalele automat de o parte şi de altă. Dar nu ne opream, cântam mai tare. Erau un soi de revoltă. Dar nu ne-au făcut nimic. Şi-au dat seama în acel moment că degeaba ne omoară”, spune Maluş. Tot la Baia Sprie, îşi aduce aminte Vasile Maluş, de un ziarist care le făcea viaţa mai frumoasă. ”Ştia muzică clasică. Şi când munceam cânta şi ne făcea să ne imaginăm spectacolele de operă. Ne descria ariile şi tot ce se întâmplă. Ne luminam şi supravieţuiam la 40 de grade şi bătăilor”, spune Maluş cu lacrimi în ochi.
Verdict: ”nereeducabil”
Baia Sprie nu a fost ultima oprire. Vasile Maluş a fost dus şi în tabăra de exterminare de la Canal. Aici şi-a regăsit fratele, şi el închis pentru ” uneltire contra ordinii sociale”, mai ales că făcuse parte din „Frăţia de Cruce”. Vasile Maluş, spune că a supravieţuit şi datorită faptului că era foarte priceput. ”Eram bun meseriaş şi mă pricepeam la multe. Au început să mă folosească în puşcării la munci administrative. Tocmai datorită acestui lucru mi-au şi redus detenţia”, spune Maluş. Cu toate acestea după detenţie, a fost consemnat ca „nereeducabil” şi „element decăzut al societăţii„.
”Nu am vrut să colaborez cu ei. Le-am spus de muncit, muncesc, că îmi place, dar nu voi colabora niciodată”, spune Maluş. A trăit un calvar şi după puşcărie, fiind urmărit şi pus zilnic să povestească despre ceea ce face. ”Nu mă primea nimeni să muncesc. Eram un element nereeducabil şi anti-social. L-am întâlnit pe fostul meu director, domnul Popovici care m-a angajat. Eram săpător şi după aceea m-au pus să fac de toate. Am lucrat pe şantiere toată viaţa. Mă tot chemau la Securitate, mă hărţuiau să devin informator. N-am vrut niciodată, deşi plângea soţia acasă de frică să nu fiu închis din nou. Eu cu ei nu puteam fi prieten.”, spune Maluş. După ce-şi termină povestea, chinuit scoasă din adâncul sufletului, nea Vasile Maluş, îşi trage sufletul, oftează şi redevine el însuşi, acel bătrânel simpatic şi bonom. Şi-a sters cu batista amintirile de pe frunte şi vrea să-şi străiască liniştit, bătrâneţea.
Vă recomanăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
