Patimile românilor transilvăneni sub stăpânirea maghiară. Cum au ajuns de la o naţiune egală la un popor „de stârpit“

Patimile românilor transilvăneni sub stăpânirea maghiară. Cum au ajuns de la o naţiune egală la un popor „de stârpit“

Scenă din filmul Horea FOTO Adevărul

Soarta românilor transilvăneni în Evul Mediu a fost marcată de multe ori de silnicia nobilimii, de corvezi de multe ori imposibil de îndeplinit, dar şi de marginalizare socială, politică şi religioasă. Treptat, după cucerirea maghiară, românii au rămas fără autonomie, ajungând în multe cazuri ţărani dependenţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Problema românilor transilvăneni a fost mereu una spinoasă atât pe plan politic dar şi al cercetării istorice. O serie de documente, mai ales din evul mediu târziu şi perioada stăpânirii austriece, arată că românii erau majoritari pe teritoriul Transilvaniei, evident nu o majoritate covârşitoare, dar cu toate acestea erau marginalizaţi şi excluşi din punct de vedere social şi politic.

Erau priviţi ca o etnie înapoiată şi conservatoare, de intelectualii maghiari, în Secolul Luminilor. În anii evului mediu erau de multe ori obijduiţi, sărăciţi şi încărcaţi cu tot felul de corvezi şi obligaţii materiale. Pe scurt, au fost lăsaţi în sărăcie şi beznă la marginea societăţii, lucrând, în mare parte, ca iobagi pe întinsele domenii feudale.

De la autonomie la şerbie

Prezenţa populaţiei romanice în Transilvania este atestată pentru prima dată, documentar de ”Gesta Hungarorum” a notarului anonim al regelui maghiar Bela, probabil în secolul XII-XIII. Acesta arată că triburile maghiare au găsit la venirea lor în Transilvania o populaţie amestecată de români, slavi şi pe alocuri bulgari sau alte elemente turanice. Informaţii asemănătoare apar şi la Simon de Keza în secolul al XIII lea.

Mai apoi faptul că românii erau în număr mare în Transilvania este atestat şi de umanistul Nicolaus Olahus, în lucrarea sa Hungaria, în secolul al XVI lea. Acesta scria că în Transilvania sunt ”patru naţiuni de origine diferită: unguri, secui,saşi, români. Se spune prin tradiţie că românii sunt nişte coloni ai romanilor”, scria acesta. Anton Veranciscs, un alt cronicar maghiar, remarca în aproximativ aceeaşi perioadă că românii ajung ca pondere la nivelul celorlalte naţiuni, adică erau aproximativ jumătate din populaţia Transilvaniei.

 Mai mult decât atât alte documente ceva mai târzii arată că românii erau chiar majoritari în Transilvania. De exemplu, odată ce Transilvania intră sub stăpânire austriacă au apărut statistici şi rapoarte privind structura şi numărul populaţiei mult mai precise ca în înainte. În baza acestora, în secolul al XVIII lea, de exemplu, în Transilvania, românii deţineau o pondere de 52.7% din totalul populaţiei. A doua naţiune ca pondere erau maghiarii care împreună cu secuii atingeau aproape 28 % din populaţie. Deşi românii se aflau în număr mare pe teritoriul Transilvaniei maghiare şi apoi austriece soarta lor nu a fost pe măsura ponderii în structura demografică. Din contră.

Aşa cum arată specialiştii, la începuturi nu se poate vorbi despre o discriminare a românilor. Mai precis, după cucerirea maghiară, deşi învinşi de triburile ungureşti, nu se poate spune că românii au fost marginalizaţi. Din contră, şi-au păstrat autonomia în multe regiuni. Ioan Aurel Pop, specialist în istoria Transilvaniei spune că mai ales în perioada dinastiei arpadiene, cnezii şi voievozii române stăpâne zone cu populaţie majoritar românească în ţinuturi precum Zarand, Amlaş, Năsăud, Făgăraş, Haţeg, Maramureş sau Arad. 

Românii erau în cea mai mare parte ortodocşi, spre deosebire de maghiarii catolicizaţi odată cu sfârşitul secolului al X lea, prin regele lor Ştefan I. ” Inclusă până la începutul secolului al XIII-lea în Ungaria arpadiană, Transilvania avea să evolueze într-un ritm apreciabil pe drumul parcurs de statele europene mai vechi.  Şi aici, regele şi-a păstrat dreptul de stăpânire superioară asupra pământului, din care donează cea mai mare parte nobilimii laice, instituţiilor religioase, secuilor şi saşilor, o bună parte - mai ales în depresiunile de margine ale Ardealului - rămânând în stăpânirea cnezilor şi voievozilor români”, precizează Ioan Aurel Pop în ”Istoria Transilvaniei”.

În aceste zone, aservirea completă a ţăranului nu era aplicată. Pe scurt, nu exista iobăgia. În timpul arpadienilor ţăranii români erau grupaţi în obşti libere juridic dar cu obligaţii faţă de  stat, biserică  şi stăpânii feudali.  „În părţile Aradului, Zarand, Maramureş, Haţeg, Amlaş, Năsăud şi Făgăraş, românii nu erau propriu-zis iobagi, ci ţărani cu obligaţii individuale şi colective, ce se aflau social şi juridic deasupra iobagilor de pe domeniile comitatelor. Românii aveau sesiile lor, cum aveau şi ţăranii saşi şi maghiari, starea lor socială fiind şi ea foarte diferenţiată. Afirmaţia istoricilor moderni ai românilor, că iobagii din Transilvania erau în majoritate români înainte de secolul al XV-lea, constituie o legendă născută în toiul luptelor de emancipare socială şi naţională”, confirmă Ioan Aurel Pop în lucrarea mai sus menţionată. 

Totodată informaţiile privind invazia mongolă din secolul al XIII lea îi arată pe români apărând trecătorile Carpaţilor alături de secui. În această perioadă românii aveau dreptul de vămui pe teritoriile lor şi totodată plăteau doar a cincizecea parte din oi şi miei dar nu plăteau decima bisericii fiindcă erau ortodocşi. Se poate spune că în primele secole după cucerirea maghiară, românii nu au fost marginalizaţi sau obijduiţi în Transilvania, fiind una dintre naţiunile conlocuitoare. 

Acest lucru este dovedit şi de adunarea voievodatului din 1291 la Alba Iulia, unde românii au fost prezenţi ca naţiune cu drepturi egale. Lucrurle se schimbă însă în secolul al XIV lea, odată cu moartea ultimului arpadian, Andrei al III lea. Atunci regatul a fost aruncat în haos de luptele pentru tron, iar voievozii transilvani s-au desprinde de regatul Ungariei. Odată cu venirea regilor angevini, de origine franceză pe tronul maghiar au urmat lupte pentru readucerea Transilvaniei în sfera de influenţă a coroanei maghiare. Totodată a apărut, odată cu aceşti monarhi şi o nouă ideologie privind soarta ”schismaticilor” din teritoriile regatului.

Evident românii făceau parte din această categorie, fiind majoritar ortodocşi. Veniţi din ţări cu o puternică tradiţie catolică, marcaţi de ideea cruciadelor şi de discursurile împotriva necredincişilor şi schismaticilor, aceşti regi francezi veniţi pe tronul Ungariei au aplicat o nouă politică. Românii au început să rămână fără drepturi, fără libertăţi religioase şi mai apoi fără pământuri în detrimentul nobilimii favorizate de noii regi ai Ungariei. De altfel, pentru aceşti monarhi cu idei cruciate, a marginaliza şi obijdui un schismatic nu era un păcat, ci drumul către rai. Începând cu 1366 a fost practic legiferată obijduirea românilor ortodocşi priviţi ca ”răufăcători”, ”rebeli” şi ”schismatici”. „În mare măsură, în detrimentul pământurilor locuite şi stăpânite de români (şi de alte grupuri etnice mai mici), în detrimentul statelor lor incipiente, s-au întemeiat domeniile regale, nobiliare, bisericeşti şi autonomiile săseşti şi secuieşti.

 Surprinşi de această rapidă înaintare, susţinută de forţa unui stat cu misiune apostolică, românii s-au adaptat mai greu noilor condiţii, dar au sfârşit prin a se regrupa (o parte) în regiuni mai ferite, apărate natural, cum erau Apusenii, zona Haţegului, Făgăraşul, Maramureşul etc. De aceea, ei nu au mai putut rămâne compacţi la nivel de organizare, decât în cele câteva „ţări” salvate parţial, pe care au încercat să le adapteze modelului urmat şi de ceilalţi. Unele din acestea - Banatul, Beiuşul, Zarandul, Maramureşul - nici nu erau parte a „ţării de peste pădure” şi erau izolate unele de altele. Unde puteau să-şi facă atunci şi românii baza lor teritorială, din moment ce ei erau peste tot, dar supuşi şi periferizaţi?”, precizează Ioan Aurel Pop în ”Istoria Transilvaniei„. Şi mai ales după ce Papa Inocenţiu al III lea în urma Cruciadei a IV a din 1204 împotriva Bizanţului, a declarat pe ortodocşi ca schimatici, a început deposedarea românilor de pământuri şi bunuri după bunul plac. Începuse calvarul ţăranilor români transilvăneni. 

”Stârpirea schismaticilor” şi izolarea completă a unei naţiuni

Iniţial nu a fost o chestiune etnică ci confesională. Ca să scape de prigoană, românii pur şi simplu puteau trece la religia catolică şi intrau în serviciul regelui maghiar. Au fost multe familii de cnezi români care au făcut acest compromis. Familia lui Iancu de Hunedoara este un exemplu concludent. În anul 1366, Ludovic de Anjou a semnat un document care oficializa prigoana românilor ortodocşi. ”Actul a fost dat la cererea tuturor nobililor  ţării noastre transilvane care s-au plâns că suferă nenumărate neajunsuri din pricina semeţei viclenii a feluriţilor răufăcători, mai ales români.”, se arăta în document. Iar nobilimii primeau dreptul „de a stârpi şi nimici din pomenita ţară pe răufăcătorii de orice naţiune, în chip precis pe români”, preciza Ioan Aurel Pop în ”Istoria Transilvaniei”. Propriu-zis cnezii au fost lăsaţi fără drepturi şi putere iar mulţi români fără pământuri fiind efectiv aserviţi. 

”Inexistenţa actului de donaţie îi oprea pe cnezii români de la proprietatea pământului, esenţială pentru statutul de nobil (pentru accederea la o stare), iar neapartenenţa la catolicism le împiedica ascensiunea ca etnie, ca stare în numele poporului lor. Cu alte cuvinte, cnezii români, cu unele excepţii, în situaţia lor de atunci, nu puteau pătrunde nici în starea nobiliară şi nu puteau alcătui nici o stare în numele neamului lor.”, preciza Ioan Aurel Pop în lucrarea mai sus amintită. Tot în 1366, tot Ludovic de Anjou a lansat şi prigoana împotriva clerului ortodox. Mai apoi după Răscoala de la Bobâlna prin Fraterna Unio de la 1437, sau Unio Trium Nationum, oficial naţiunea română era lăsată complet fără drepturi sociale, politice şi religioase. Erau recunoscute în Transilvania doar naţiunea maghiară, secuii şi saşii. 

”Aceşti săraci supuşi români”

În documentele vremii se arată că situaţia românilor era jalnică în Transilvania. Cei rămaşi neconvertiţi la confesiunile recunoscute, adică culte protestante şi religia catolică, erau de obicei iobagi care trăiau în sărăcie şi incultură. Împăratul Iosif al II lea, evident şi cu interese politice, remarca în urma călătoriei prin Transilvania în anul 1773 că ” aceşti săraci supuşi români, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiţi şi împovăraţi cu nedreptăţi de toată lumea, fie unguri, fie saşi, aşa de mult, că într-adevăr, soarta lor, când o cunoşti, este foarte de compătimit şi nu este decât de mirat că se mai găsesc atâţia din aceşti oameni şi că n-au fugit cu toţii”, preciza acesta. Chiar şi Verancsics, ceva mai devreme, în secolul al XVI lea scria că ”deşi îi ajung în număr pe ceilalţi, nu au nicio libertate, nicio nobilime, niciun drept al lor”. Totodată ţăranii români erau exploataţi în cel mai crunt mod. Aceştia erau obligaţi să muncească şi plătească taxe inumane. ” ”Cei doi stăpâni, nobilimea şi statul austriac, îşi dau mâna în exploatarea ţărănimii. 

Fiscul imperial exploatează prin dările obişnuite, prin taxe militare şi prin contribuţiile extraordinare; feudalii locali prin cele trei forme de rentă: în muncă, în bani şi în produse agricole. Robota (munca obligatorie neplătită), pe moşia nobilului, începând cu anul 1514, a fost statornicită  la o zi pe săptămână. În 1714 Dieta stabileşte robota la patru zile pe săptămână pentru iobagi (208 zile pe an) şi trei zile pe săptămână pentru jeleri (ţărani fără de pământ care se puteau muta de pe o moşie pe alta). Erau obligaţi la robotă toţi membrii familiei în stare să muncească, mai ales în timpul activităţilor agricole de primăvară si vară. Intensificarea mineritului în munţii Apuseni a dus la transformarea   locuitorilor zonei în iobagi ai fiscului(statului). Aceştia munceau în mine, la topitorii, tăiatul şi transportul lemnelor şi minereului, executarea cărăuşitului, întreţinerea drumurilor şi trebuiau sa plătească anual dările în bani, către comitat”, scria Mircea Dogaru în „Insurecţia Românilor transilvăneni din 1784. Prolog al revoluţiilor europene”. 

Pe lângă taxe şi muncă pe domenii, românii erau bătuţi crunt dacă nu se supuneau. ” ”Ţăranii erau supuşi la arbitrul şi justiţia implacabilă a domnului pământean, prinşi în jug ca animalele, pedepsiţi cu câte 50 până la 100 bastoane, scoşi de pe moşii, aruncaţi în lanţuri, trimişi şi uitaţi în închisorile comitatelor, mutilaţi şi ucişi chiar de domnii lor, dintre cari unii aveau şi dreptul de viaţă şi moarte asupra ţăranilor(...) ţăranul nu era decât un sclav, fără drepturi politice şi civile, condamnat chiar prin lege ca el niciodată să nu mai poată scutura jugul, declarat incapabil de a putea câştiga avere, lipsit de libertate personală şi lipsit chiar de dreptul da a se putea apăra în contra domnului său, pe care nu putea să-l cheme în judecată”, scria Ion Rusu Abrudeanu în lucrarea sa „Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit”. 

Vă mai recomandăm:


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: