Nunta la români în trecut, o afacere negociată la sânge. Virginitatea miresei era hotărâtoare, iar plăcerea sexuală era considerată un păcat
0
Nunta la români acum câteva secole presupunea respectarea cu sfinţenie a unui ritual. Biserica controla întregul proces, iar iubirea nu era o condiţie necesară pentru încheierea căsătoriei. Din contră, zestrea şi înţelegerile de ordin financiar erau mai importante
În trecut, căsătoria era mai mult o afacere decât o expresie a iubirii. De cele mai multe ori între parteneri existau diferenţe considerabile de vârstă şi nici nu se cunoşteau anterior. Mai mult decât atât, căsătoria era aranjată între cuscrii sau între ginere şi socru, părerea viitoarei mirese contând prea puţin. În ţările române lucrurile stăteau la fe,l iar cuplurile se formau pe baza unor cutume stricte şi controlate exclusiv de Biserică.
Alegerea nevestei, o chestiune de profit
În primul rând, căsătoria la români, acum mai bine de trei secole, aşa cum arată documentele vremii, era precedată de o logodnă. Era de fapt prima etapă a unor discuţii de natură strict economică. În această ecuaţie, sentimentele, în multe cazuri, nu aveau nici cea mai mică valoare. Ginerele se orienta de obicei după o tânără care putea aduce o zestre consistentă, adică să-l căpătuiască. Chipul plăcut şi capacitatea intelectuală a viitoarei soţii erau condiţii de plan secund. Primele aspecte luate în considerare erau zestrea şi virginitatea.
”O femeie nu se poate mărita fără a avea o zestre, iar familia face toate eforturile sociale şi economice pentru a o procura. Termenul folosit pentru a desemna partea din averea paternă care îi revine fiicei odată cu căsătoria poartă numele de zestre”, precizează Constanţa Vintilă Ghiţulescu în lucrarea sa ”În şalvari şi cu işlic”. Tatăl este cel obligat să-i facă fiicei zestrea, iar dacă moare subit această rânduială cade în responsabilitatea fraţilor. Constituirea zestrei este o adevărată povară pentru părinte. Este practic înzestrarea noii familii cu tot ce aveau nevoie, pământ, animale, ustensile. În toate cazurile pentru ginere era un criteriu în funcţie de care-şi alegea nevasta. O zestre mare era o tentaţie mai puternică decât frumuseţea sau iubirea.
”Măritarea unei fete constituia o sarcină dificilă pentru toate familiile, indiferent de rangul şi averea lor”, adăuga aceeaşi autoare. De altfel înainte de a se hotăr] dacă se face sau nu nunta, se discuta chestiunea zestrei. Ginerele şi socrul sau chiar doar cuscrii se întâlneau pentru a discuta şi negocia. ”Din analiza documentelor de constituirea a unei dote şi negocierea ei se poate observa că vocea fetei lipseşte: ”ne-am tocmit şi ne-am învoit”, adică eu, tatăl, şi cu dumnealui, ginerele meu. Autoritatea acestui ”noi” ne face să credem că fata nu este întrebată şi nu ţine cont de consinţământul ei. La rândul său, bărbatul, chiar dacă nu se află sub acelaşi tip de supraveghere şi control, este obligat să aibă acordul părinţilor şi al rudelor sale atunci când îşi alege partenera”, precizează Constanţa Vintilă Ghiţulescu în lucrarea sa ”În şalvari şi cu işlic”.
Că măritişul era de fapt o afacere, o demonstrează şi foile de zestre, adevărate contracte încheiate între socru şi ginere. Nu de puţine ori socrii erau daţi în judecată de gineri fiindcă nu şi-au onorat complet obligaţiile ”contractuale”. Discuţiile fiind de natură economică, de multe ori ginerele forţa mâna socrului. După ce se înţelegeau la o masă îmbelşugată, udată cu mult alcool, a doua zi ginerele trimitea înapoi foaia de zestre şi anunţat că nu mai vrea să se căsătorească cu respectiva fată. Era o ruşine atât pentru viitoarea mireasă, îndurată fără să aibă posibilitatea de a spune ceva, dar şi pentru socru. Tocmai de aceea, cei doi protagonişti principali reveneau la masa negocierilor. De multe ori, socrul ceda. ”Returnarea foii de zestre, a doua zi după logodnă, arată supărarea ginerelui, care fie a rupt logodna, fie numai îşi manifestă nemulţumirea faţă de prestaţia dotală, şi încearcă în acest mod să-şi şantejeze socrul pentru a obţine mai mult”, se arată în ”În şalvari şi cu işlic”. Tocmai de aceea prezenţa martorilor era esenţială.
Logodna şi dezlegarea Bisericii
Dacă ginerele şi socrul reuşeau să se înţeleagă din punct de vedere economic, iar în cazul boierilor, dacă vitele, casele, pământurile şi robii ţigani erau satisfăcători ca număr şi calitate, se trecea la etapa următoare. Mai precis la momentul în care, de multe ori, cei doi tineri se cunoşteau. Este etapa logodnei sau momentul în care se făcea promisiunea de nuntă. Era foarte importantă mai ales din punct de vedere religios. Iar Biserica era cea abilitată să recunoască căsătoria dintre cei doi. Nu exista în secolul al XVIII lea de exemplu, căsătorie civilă. ”Conform dreptului canonic ortodox, logodna are putere religioasă ca şi ”nunta deplină”, dacă s-a făcut cu respectarea următoarelor reguli: ”arvuna”, ”legături cruciş” sau schimbul de inele, sărutarea tinerilor”, precizează Constanţa Ghiţulescu.
Este momentul în care şi mirele vine cu daruri. Este vorba de arvună sau darul sau mai precis darurile oferite de logodnă. Cum era de aşteptat, aceste daruri sunt înscrise în acte oficiale cu martori. Deci aspectul economic era în continuare cel dominant. Logodna devine o legătură de nedesfăcut în momentul în care se citeau sfintele molitve. Din aceea clipă erau sancţiuni civile şi băneşti, adică amenzi drastice, pentru cei care se răzgândeau. Între logodnă şi căsătorie erau îndeplinite ritualuri bine stabilite.
Era de exemplu schimbul de inele şi sărutarea tinerilor, urmată de daruri ale mirelui şi apoi ale miresei către mire. Toatea acestea aveau ca finalitate ceremonia religioasă, adică cea mai importantă etapă, prin care cei doi deveneau oficial soţ şi soţie. Chiar şi la începutul secolului al XIX lea, în Principatele Române, slujba ţinea loc de orice act civil de căsătorie. De altfel şi la divorţ numai Biserica se putea pronunţa. De atlfe toate aceste momente erau incluse şi în Pravilă, document legislativ medieval elaborat de Miron Costin.
Virginitatea, proba supremă
După logodnă şi darurile schimbate cu frecvenţă între viitori miri, bineînţeles atent inventariate, se trecea la etapa finală a acestui proces care putea dura şi 12 luni. Era vorba de slujba urmată de ospăţ. La ospăţ erau chemaţi vecini, rudele, prietenii şi se făcea în gospodărie. Pentru nuntă erau alte şi alte cheltuieli. La ţărani, nunţile erau sărăcăcioase cu ce puteau încropi. La boieri pregătirile durau luni de zile, cu comenzi speciale date inclusiv în străinătate. Se punea un accept aparte atât pe darul mirelui către mireasă, cât şi pe boccealîcul de ginere sau darurile oferite de mireasă viitorului soţ. La boieri darul pentru mireasă putea fi o butcă, o rochie costisitoare sau bijuterii aşiderea. Pentru mire se oferea un cal de rasă cu harnaşament bogat sau arme frumos lucrate. În viziunea Bisericii Ortodoxe de acum 200 de ani, căsătoria avea doar două scopuri: traiul împreună şi procreerea. Plăcerea sexuală, era considerată păcat.
”Nunta iaşte împreunare bărbat cu muiare spre împlinirea dumnezeescului acela cuvânt: ”Creşteţi şi vă înmulţiţi”, scria Antin Ivireanul într-un manual adresat preoţilor din aceea perioadă. Tot de la Antim Ivireanul aflăm cum decurgea ritualul căsătoriei la slujbă.
”Materia aceste taine iaşte bărbatul şi muiarea cari vin cu gând desăvârşit ca să se împreună amândoi şi să lăcuiască nedespărţiţi. Iară chipul sunt cuvintele în auzul tuturor : Voieşti-mă? Voescu-te; urmând la aceste cuvinte rugăciunile şi blagoslovenile preotului spre cea desăvârşit împlinire a nunţii”, preciza mitropolitul român de origine georgiană în secolul al XVII lea. Nunta era făcută după un calendar specific. Adică nu se făcea în postul Crăciunului şi în cel al Paştelui. Totodată se evita ca nunta să se facă în timpul săptămânii. De obicei avea loc duminica. Şi în cazul ţăranilor ţinea cont şi de calendarul agricol. Totodată pentru cei veniţi din alte sate, regiuni sau ţări, pentru cununia religioasă aveau nevoie de un zapis de cununie, care să ateste de la preotul paroh că nu sunt de altă religie şi nu au mai fost cununaţi. Era interzisă a patra căsătorie şi nici legătura cu un om de altă religie decât cea ortodoxă.
Ospăţul era sărăcăcios sau bogat în funcţie de starea materială şi socială. În orice caz avea loc în gospodărie, iar invitaţii lăsau daruri însurăţeilor. Mai puţin în bani şi mai mult în obiecte. După slujbă şi ospăţ, cei doi soţi se retrăgeau pentru a consuma noaptea nunţii. Era o probă decisivă pentru mireasă. Nu însă şi pentru mire. ”După săvârşirea nunţii, tinerii sunt conduşi în camera cea bună, atunci când această există, unde patul deja pregătit îi aşteaptă pentru consumarea căsătoriei. Virginitatea tinerei mirese este răsplătită cu alte daruri exprimate în haine şi bijuterii”, preciza Constanţa Ghiţulescu, în lucrarea deja amintită. Dacă tânăra mireasă nu era virgină, urma potopul. Mai precis era alungată cu scandal de acasă. Erau cazuri, aşa cum arată documentele, când femeia era bătută cumplit, umilită public şi apoi trimisă pe un cal şchiop la familie.
Umilinţa cădea asupra întregii familii a miresei. Mai ales asupra părinţilor care nu au ştiut să-şi păzească copila. Lucrurile puteau fi de multe ori drese, bineînţeles cu bani. Onoarea nu prima în faţa sporirii zestrei de exemplu, în multe cazuri. Tatăl fetei dezonorate accepta să plătească preţul virginităţii, iar bărbatul o lua înapoi acasă. Situaţia se complica în momentul în care femeia năştea un copil, la numai 5 luni de căsătorie. Era evident că nu putea fi copilul mirelui. Atunci mireasa pierdea şi zestrea, erau umilită şi trimisă înapoi acasă. Bărbatul în schimb nu trebuia să facă proba virginităţii. Nici nu conta, de altfel. După noaptea nunţii, cei doi deveneau oficial, în ochii societăţii, soţ şi soţie.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
FOTO VIDEO Poveste de dragoste reeditată pentru promovarea tradiţiilor satului sălăjean
Se încarcă comentariile...
