Nazino - ororile „Insulei Canibalilor”, unde mii de oameni s-au mâncat între ei. Sadismul sovietic cu oameni aduşi ca să se jupoaie şi să se devoreze de vii
0Regimul de exterminare sovietic a fost aplicat tuturor persoanelor care se opuneau principiilor comuniste şi propagandei, dar şi celor consideraţi ”inapţi” social. Acest sistem a atins apogeul cruzimii în Insula Nazino, acolo unde peste 6.000 de oameni au fost deportaţi şi lăsaţi să se mănânce între ei. Au supravieţuit doar un sfert.
Regimurile totalitariste din perioada interbelică, dar şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut mai multe victime în rândul populaţiei civile decât cele două războaie mondiale la un loc.
Regimul sovietic a inventat noi metode de exterminarea în masă în estul Europei. Oamenii nu erau pur şi simplu ucişi, erau umiliţi, determinaţi să-şi piardă natura umană, anulaţi. Pentru cei care se opuneau colectivizării, o invenţie a georgianului Vissarionovici Stalin, dar şi a sistemului comunist au fost inventate ”tabere de reeducare”, practic lagăre de exterminare în locuri puţin civilizate, situate în Siberia sau pe coastele nordice ale Rusiei.
Oamenii mureau de epuizare, de foame şi de boli. Una dintre cele mai sadice metode de exterminare a fost experimentul Nazino. Mii de oameni au fost deportaţi pe o insulă siberiană, fără unelte, mâncare şi haine. Au fost lăsaţi să moară de frig, de boli şi, mai mult decât atât, să se mănânce între ei. Insula Nazino, locul unde au murit mii de oameni, consumaţi de colegii de detenţie, a primit numele lugubru de ”Insula Canibalilor”.
”Planul ” lui Stalin
Experimentul Nazino a debutat odată cu dorinţa lui Stalin de a scăpa statul sovietic, pe care propaganda îl prezenta perfect structurat, de toate elementele lui ”denaturate”. Era vorba, în principal, de ”kulaki”, adică chiaburii care au avut de suferit şi în România comunistă, ţăranii răzeşi cu proprietăţi importante şi care, mai ales, au refuzat să le ofere de bună-voie statului, care începuse colectivizarea. Lor li se alăturau intelectualii anti-comunişti, foştii patroni, burghezia, în general, dar şi criminalii, cerşetorii sau oamenii cu tulburări psihice.
Cohortele de „indezirabili” intraseră în planurile de exterminare sau de reeducare ale lui Stalin. Aşa au apărut gulagurile. Conform istoricului Anne Applebaum, în anul 1928, deja 30.000 de persoane erau închise în aceste tabere de muncă forţată. Numărul lor a crescut constant, la fel şi numărul deceselor. Elementele cele ”mai înrăite”, din punctul de vedere al bolşevicilor, erau închise în lagăre de muncă din Siberia sau de pe coastele nordice ale Rusiei. Acolo se murea repede, condiţiile de viaţă fiind aproape imposibile.
Cum avea nevoie să golească cât mai repede oraşele de aceste ”elemente indezirabile”, Stalin a elaborat un plan prin care să scape de nu mai puţin de 2 milioane de oameni, anti-comunişti, intelectuali, ţărani cu pământ, patroni, criminali, cerşetori şi invalizi. Planul lui Stalin prevedea ca cele 2 milioane de oameni să fie deportaţi în lagăre din Siberia, dar mai ales pe insula Nazino, aproape de confluenţa râurilor Ob şi Nazina, în districtul Alexandrovski, oblastia Tomsk, la 800 de kilometri de oraşul Tomsk.
Cine erau deţinuţii trimişi pe Insula Nazino
În anul 1932, Politurbo, comitetul central al partidului comunist sovietic, a instituit politica paşapoartelor interne. Fiecare cetăţean primea un paşaport. Fără acest paşaport, locuitorii indezirabili, din clase considerate găunoase, corupte şi anti-comuniste, puteau fi ridicaţi de pe străzi oricând de autorităţi şi duşi în taberele de muncă sau coloniile-penitenciar din Siberia, spune Nicholas Weth în lucrarea sa ”Insula canibalilor: Moarte în gulagul siberian”.
În 1933, a început „curăţenia” în oraşele Leningrad şi Moscova. Toţi cei care nu avea paşaport, adică personele care nu se potriveau cu imaginea idealizată a statului sovietic, au început să fie ridicaţi de pe străzi. În urma raziei de pe 1 mai 1933, peste 4.700 de persoane au fost ridicate de pe străzile Moscovei şi trimise în tabăra de triere de la Tomsk, cu direcţia clară către insula Nazino, locul unde Stalin, cum susţine şi Werth, spune, în mod oficial, că vrea să înfiinţeze colonii de muncă.
Întreaga acţiune de arestare, triere, deportare şi exterminare de pe insula Nazino este cuprinsă într-un raport trimis lui Stalin de Vassili Arsenievich Velichko, responsabilul cu deportările la Nazino. Raportul a ajuns la Politurbo ş, apom în arhivele de la Novosibirsk. Mai târziu a fost făcut public. Raportul conţine atrocităţi fără seamăn.
Dar, în primul rând, descrie modul cum s-au făcut arestările. Pe lângă burghezii şi intelectualii, criminalii sau alienaţii intraţi în vizorul autorităţilor sovietice, au fost ridicaţi de pe străzi, de-a valma, tot felul de oameni, care, culmea, avea acte în regulă, erau muncitori sau din familii de ţărani săraci, dar, spre ghinionul lor, uitaseră actele acasă. De exemplu, este prezentat cazul lui Novozhilov, un şofer recompensat chiar ca erou al muncii.
A fost ridicat în timp ce fuma o ţigară în apropierea casei. Îşi aştepta nevasta să se schimbe ca să meargă la un film şi nu dorea să fumeze de faţă cu copilul. A ieşit pe stradă să fumeze, însă fără acte. A fost ridicat fără să fie lăsat să ofere explicaţii. A fost deportat la Nazino. A devenit un canibal, pentru a-şi revedea familia.
Drumul morţii: Tomsk-Nazino
Nicholas Werth, în cartea sa dedicată fenomenului Nazino, descrie cel mai bine chinurile prin care au trecut deportaţii. Oameni bătrâni, criminali, bolnavi psihic, ţărani înstăriţi, intelectuali şi oameni pur şi simplu răpiţi de pe străzi au mers cu trenul sute de kilometri până la Tomsk. De acolo, încă câteva sute de kilometri cu alt tren până în apropierea râului Ob. Iar de aici au luat barjele până pe Insula Nazino.
Varianta oficială a lui Stalin şi Politurbo era, de fapt, colonizarea insulei şi a regiunii, transformarea ei în zonă prosperă, cu elemente declasate trimise la reeducare. În realitate, era un drum al morţii şi către moarte. Printre deportaţi, raportul arhivat la Novosibirsk arată că se aflau invalizi, oameni alienaţi, bătrâni muribunzi. Nu se dorea clar colonizarea regiunii. Pur şi simplu, au fost epurate Leningrad şi Moscova. Până la destinaţie, pe cele patru barje care duceau ”coloniştii” în regiunea mlăştinoasă de la Nazino, au murit 27 de oameni.
Aruncaţi într-o mlaştină fără mâncare şi unelte
Intenţia clară de a extermina întregul transport de aproape 5.000 de oameni reiese din momentul în care deportaţii au fost lăsaţi pe insulă fără mâncare, unelte şi haine de schimb. De adăposturi nici nu putea fi vorba. În mlaştinile de pe Insula Nazino, cei 5.000 de oameni s-au aşezat pe pământul rece şi gol. ”Tovarăşii” le-au lăsat doar câteva tone de făină stricată. Nu şi vase în care să o gătească. În prima noapte a nins, iar Werth spune că din oamenii care au dormit sub cerul liber, încălzindu-se fără pături, doar unul de celălalt, au murit aproape 150 de suflete.
Totul într-o singură noapte. Morţi de foame, după un drum lung fără hrană, oamenii au tăbărât pe rezerva de făină. Au înmuiat-o în apele murdare ale râului Ob şi au mâncat-o. Fatal pentru mulţi. Dizenteria a lovit tabăra de exterminare de pe Nazino. În doar două zile, au mai murit 295 de oameni. Câţiva deţinuţi au încercat să-şi facă o plută şi au vrut să fugă de pe insulă. Au plecat noaptea. Dimineaţa, cadavrele lor spălau ţărmurile insulei.
Cadavre mâncate şi bătaie pe organe
În pragul inaniţiei, înnebuniţi de foame, pentru că făina cu apă nu mai putea fi mâncată, deportaţii de pe Nazino au început să mănânce cadavrele, spune acelaşi Werth, dar sunt date prezente şi în raportul sovieticilor. Cine murea era consumat. Criminalii făceau legea, ei mâncau primii şi abuzau de ceilalţi. În lucrarea sa "Insula canibalilor: Moarte în gulagul siberian”, Nicholas Wert spune că, veniţi pe insulă, gardienii trimişi de sovietici să menţină ordinea şi să nu-i lase pe deţinuţi să mai încerce să fugă au văzut imagini şocante.
Trupuri mutilate, mâncate şi oase răzuite de carne aruncate peste tot pe insulă. Aceiaşi gardieni au văzut deportaţi care ţineau bucăţi de ficat uman în mâini, dar şi imagini sinistre cum aceştia consumau orane crude. Doar puştile îi apărau de acest grup flămând, dezumanizat. Se dădeau adevărate bătălii pe organele morţilor, dar şi pe zonele cele mai fragede ale corpului uman. Carnea era mâncată crudă, fiindcă nu putea fi gătită. Intelectualii, ca să supravieţuiască, se transformaseră în animale şi se luptau pe carnea de mort cu infractorii de drept comun.
Femeie mâncată de vie
Lupta pentru supravieţuire a devenit acerbă. Au rămas pe insulă doar cei puternici, majoritatea erau bărbaţi. Cei care s-au obişnuit cu frigul, mizeria şi consumul de cadavre. Fără să mai moară nimeni şi fără alimente, au început luptele pentru supravieţuire. Oamenii se omorau pentru a se hrăni unul cu celălalt. Un martor ocular a povestit, în 1989, unui grup numit ”Memorialul”, organizat special pentru a lămuri afacerea Nazino, o scenă de o cruzime cutremurătoare. Un gardian s-a îndrăgostit de o femeie deportată, spune martorul, şi o proteja.
O şi hrănea. A fost nevoit să se ducă într-o misiune. Ceea ce a urmat pare desprins din filmele horror. ”Când a plecat, i-a spus unui camarad: ai grijă de ea! Dar, cu atâţia oameni, camaradul nu a avut ce face. Oamenii au prins fata, au legat-o de un copac, i-au tăiat sânii, muşchii, tot ce puteau mânca, totul, totul... Erau foarte flămânzi, trebuiau să mănânce. Când s-a întors Kostia, ea era încă în viaţă. A încercat să o salveze, dar pierduse prea mult sânge”, spunea martorul. De precizat că, pentru a tăia carnea, oamenii foloseau pietre ascuţite, chiar silexuri. Cine era prins şi aproape mâncat de viu, murea în chinuri inimaginabile.
O lună de coşmar
Poate părea greu de imaginat, dar toate aceste atrocităţi s-au petrecut doar într-o lună de zile. Tot într-o lună de zile, din 6.000 de oameni câţi au fost aduşi în două valuri succesive pe insula Nazino, 4.000 au murit. Majoritatea au fost mâncaţi şi seceraţi de dizenterie. Până şi autorităţile sovietice, din cauza ororilor de pe insulă, au decis să oprească acest experiment. Totodată, sătenii care locuiau în zonă au trimis plângeri către Politurbo, spunând că le este frică ca acei canibali de pe insulă să nu evadeze.
Autorităţile sovietice au negat, totuşi, faptul că s-a ajuns la canibalism din cauza condiţiilor de pe insulă şi au precizat că, de fapt, aşa au procedat cei care deja erau canibali şi au fost trimişi pe insulă pentru a epua oraşele de elementele decăzute. Insula Canibalilor, Nazino, rămâne, din punctul de vedere al lui Werth, cea mai neagră pagină din istoria gulagului sovietic.
Vă mai recomandăm să citiţi:
Se încarcă comentariile...
