Misterele celor mai feroce războinici din istorie. Cum se transformau oamenii-fiară şi secretele furiei lor animalice
0
Războinicii-fiară reprezintă şi astăzi un mister al istoriei. Mânaţi în luptă de un soi de frenezie psihotică, erau consideraţi o adevărată calamitate pentru adversari, iar uneori şi pentru armatele care-i trimiteau în luptă. Din cauza ferocităţii lor au fost interzişi prin lege.
De-a lungul istoriei s-au remarcat mai multe neamuri războinice sau categorii de luptători de elită. Unii dintre aceştia reuşeau să strecoare teama în sufletul inamicilor doar prin faima lor.
Cu toate acestea, nimeni nu a fost mai de temut ca războinicii-fiară, o categorie marţială aflată mai mult la limita legii şi a societăţii, temuţi la fel de tare ca demonii sau alte creaturi înspăimăntătoare.
Cei mai faimoşi dintre aceşti oameni-fiară ai câmpurilor de luptă au trăit în nordul Europei, în Scandinavia şi au purtat diferite denumiri, dintre care cea mai cunoscută este cea de ”berserker”.
Războinicii-fiară din inima Nordului
Începând cu sfârşitul veacului al VIII-lea, Europa nordică şi vestică, cu precădere, intra în aşa zisa ”eră vikingă”( 793-1066). Războinicii din Nord, din zona Peninsulei Scandinave, au extins ”secerişul de vară” în noi teritorii.
Împinşi de creşterea demografică, de luptele pentru putere între clanuri şi căpetenii, dar şi de împuţinarea resurselor, oamenii Nordului au început să facă raiduri de mare amploare pe ţărmurile Europei. După ce timp de aproape două secole au răvăşit malurile Balticii, au traversat Marea Nordului şi au atacat regatele saxone din Britania sau pe cele celtice din Scoţia şi Irlanda. Alte cete de războinici, s-au îndreptat către ţinuturile frisilor şi francilor - adică Olanda şi Franţa de astăzi.
Alţii, cu îndrăzneala specifică a oamenilor Nordului au coborât şi mai la sud atacând coastele Spaniei şi chiar au trecut Gibraltarul în Marea Mediterană, făcând incursuri inclusiv în zona ţărmurilor Italiei.
Oamenii Nordului au semănat teroare şi distrugere, dar au lăsat şi o importantă moştenire politică, economică şi militară care a influenţat decisiv istoria Europei. Raidurile şi mai apoi invaziile vikingilor au adus în prim plan modelul războinicul scandinav, puternic, dibaci în mânuirea armelor şi mai ales temerar.
Războinicul viking a intrat în legendă, întâi în poveştile scandinave, numite saga, mai apoi în cronicile mănăstireşti şi în cele din urmă în literatură, cinematografie şi muzică. În rândurile acestor luptători de poveste, s-a distins însă o categorie, pe cât de înfiorătoare, pe atât de misterioasă.
Mult timp s-a crezut că este doar un basm, un mit, de speriat copiii şi duşmanii. Este vorba despre celebrii şi totodată misterioşii ”berserkeri”, acei războinici-fiară ai Scandinavei.
Despre ei se ştie doar ce ne spun legendele, saga scandinave, dar şi cele câteva obiecte pe care le-au fost imortalizate chipurile şi acţiunile.
În epoca vikingă, adică în zorii Evului Mediu, numai numele lor stârnea teroare în rândurile inamicilor. Nici măcar cei care se aflau în aceeaşi tabără cu un berserker, nu se simţeau confortabil în preajma lor. Poveştile scandinave spun că aceşti războinici intrau în luptă goi, fără armură şi coif, înveliţi doar cu o blană de animal, în special urs. Atacau fie cu o spadă şi un scut, fie, de cele mai multe ori, cu o spadă sau câte o lance în fiecare mână.
”Păgânii înveliţi în haine de lup urlau iar armele duşmanilor tremurau”
Aceleaşi saga arată că ”berserkerii” intrau într-un soi de frenezie, o transă sălbatică care-i făcea intangibili şi totodată îi transforma în veritabile fiare pe câmpul de luptă fiind capabili să ucidă un număr mare de adversari.
”Berserkerii răgeau în focul bătăliei, păgânii înveliţi în blănuri de lup urlau, iar armele duşmanilor tremurau”, se arată în poemul viking Haraldskvadet, din secolul al IX lea, atribuit poetului scaldic Torbjorn Hornklove. Scena descrisă este din bătălia de la Hafrsfjord şi este prima menţiune documentară a existenţei acestor războinici-fiară ai nordului. Aceşti berskeri făceau parte din armata regelui Norvegiei Harald „Păr Frumos” şi serveau ca bodyguarzi ai acestuia. Se spune că avea 12 astfel de războinici. Şi alte surse, îi arată urlând ca fiarele înainte de bătălie, muşcând din scuturi cu o furie animalică pentru ca mai apoi, fără niciun fel de echipament defensiv să se dezlănţuie, în grupuri de 10-12 oameni asupra inamicului. Ucideau tot ce întâlneau în cale.
Mulţi adversari fugeau de pe câmpul de luptă numai când îi vedeau sau când aceştia atacau. ”Aceşti berserkeri, zişi şi păgânii în blănuri de lup, aveau în loc de zale, numai pieile de animal şi chiar şi aşa nicio armă nu-i rănea. Unul dintre ei a început să urle şi să muşte marginea scutului şi a mârâit pus pe rele”, se arată în Grette Saga.
Într-o altă poveste, Volsung Saga, unde sunt descrise evenimente din secolul al VI-lea, cu mult înainte de epoca vikingă, berserkerii ”intră în luptă fără zale, turbaţi ca lupii, muşcă din scuturi. Sunt puternici ca urşi sau bivolii şi omoară pe oricine, fără ca focul sau fierul să-i rănească”.
Totodată existenţa berserkerilor este demonstrată şi de câteva descoperiri arheologice. Este vorba despre două cornuri de băut, din aur, pe care sunt reprezentanţi războinici goi, în transă, agitând arme.
Berserkerii sunt pomeniţi în numeroase alte surse scandinave. Povestea este aceeaşi. Sunt războinici sălbatici, incontrolabili care intră în stare de transă şi cu o furie războinică neînchipuită atacă cu sălbăticie. Nu purtau zale sau coifuri luptând goi sau înveliţi în blănuri de lup, urs sau mistreţ.
Li se atribuie calităţi magice, pentru că deşi nu au armură nu sunt atinşi nici de fier, nici de foc. În plus, legendele arătau că pot îndoi cu privirea armele inamicului. De obicei, berserkerii, aşa cum arată sursele, atacau în grupuri de 10-12 oameni. Aceşti luptători erau periculoşi chiar şi pentru armata din care făceau parte. Toţi se dădeau din calea lor, atunci când atacau fiindcă nu mai făceau diferenţă între prieten şi duşman. Pe scurt, erau o forţă incontrolabilă.
O castă cu ritualuri secrete şi o viaţă la marginea societăţii
Dincolo de legende, aşa cum arată o serie de specialişti, berserkerii sau războinicii-fiară au o istorie îndelungată şi totodată misterioasă în lumea germanică. Etimologic, berserker în limba scandinavă înseamnă aproximativ ”cel care poartă o haină din blană de urs”. Această denumire se referă însă doar la o singură categorie a acestor războinici fiară. Nu se ştie cu exactitate când a apărut această practică războinică şi în ce context. Berserkerii au apărut odată cu vikingii, pe scena istoriei, însă povestea lor este mult mai îndelungată. Specialiştii cred că acest tip de războinic-fiară a apărut în cadrul triburilor germanice în timpul epocii fierului, mai degrabă ca o sectă religioasă.
Au fost găsite analogii şi corespondenţe la neamurile germanice din Antichitate, mai ales în reprezentări ale unor războinici, goi de jumătate, intrând în luptă îmbrăcaţi în piei de lup sau urs. Aceştia ar fi făcut parte dintr-un ordin de adoratori fanatici ai zeului Odin sau Wotan, cum apare la anumite triburi germanice. Pe scurt, războinici care-şi închină viaţa zeului Odin. Se bănuieşte că era o castă aparte, cu ritualuri de iniţiere secrete, destinată doar celor mai puternici şi curajoşi, a celor cu o pornire nativă către frenezia războinică.
Cei se dedicau în acest fel zeului Odin şi deveneau berserkeri treceau prin iniţieri şi perioade de antrenament dure, obişnuindu-se să îndure până la extrem durerea, să rabde de foame şi sete, să reziste la temperaturi extreme şi să treacă de lungi perioade de însingurare, asemănătoare pustniciei. În cele din urmă deveneau războinicii-fiară capabili să intre într-o stare de transă şi să strecoare teroare în rândurile inamicilor.
În plus, această castă războinică şi religioasă în acelaşi timp perpetua credinţe totemice vechi. Fiecare dintre aceşti războinici-fiară îşi alegeau un animal totemic. O parte deveneau berserkeri, adică ”om-urs“, alţii - Ulfheonar, adică ”om-lup” sau „Jofurr“, însemnând ”războinic-mistreţ”.
Este vorba despre cele trei animale totemice cele mai răspândite şi venerate în lumea germanică. Odată ales animalul totemic şi trecând perioada de iniţiere, războinicul-fiară devenea un adept, dar şi un membru al elitei războinice, capabil să învingă în luptă mai mulţi adversari şi totodată să se sacrifice fără niciun regret.
Se spune că de fapt moartea reprezenta în credinţa acestor războinici întoarcerea către animalul totemic şi transformarea finală în acesta. În timpul transelor, războinicii-fiară deveneau urşi, lupi sau mistreţi având credinţa că împrumuta forţa şi ferocitatea acestor animale.
Tradiţia războinicilor-fiară a fost păstrată în lumea germanică, mai ales în Peninsula Scandinavă. În secolul al VI-lea, Procopius scria despre ”sălbaticii şi nelegiuiţii heruli”. Era vorba despre un trib germanic care-şi avea originile în Danemarca de astăzi.
Istoricul bizantin spunea că herulii aveau războinici care intrau goi în luptă şi atacau cu o ferocitate ieşită din comun. Totodată cornurile de aur descoperite tot în Danemarca şi care au reprezentări ale războinicilor-fiară sunt din secolul al IV-lea, ceea ce arată o tradiţie neîntreruptă a acestei caste religioase şi războinice în acelaşi timp.
Berserkerii nu aveau stăpân. Ei umblau de colo, angajându-se temporar în serviciul vreunui senior războinic din nord. Se spune că trăiau la limita legii, temuţi de toată lumea.
Harold ”Păr Frumos” a folosit aceşti berserkeri ca gărzi de corp. Alţi jarli sau căpetenii scandinave aveau mereu în preajma lor măcar 2-3 astfel de războinici. În timpul luptei, aceştia ocupau primele rânduri şi deseori deschideau lupta, aruncându-se fără teamă, într-o frenezie sălbatică asupra liniilor inamice. Pe scurt, serveau ca trupe de şoc şi care aveau un impact psihologic uriaş asupra adversarilor.
Droguri sau psihoză indusă
Unul dintre misterele legate de aceşti războinici-fiară este sursa transei lor sălbatice. Unii spun că aceştia foloseau stupefiante care le induceau o stare de psihoză. În anul 1784, preotul Odmann a elaborat teoria care arăta că berserkerii foloseau un tip de ciupercă halucinogenă numită Amanita Muscaria. Intoxicaţia cu această ciupercă ar fi produs halucinaţii şi un anumit comportament asemănător fiarelor sălbatice. Această teorie a fost însă exclusă mai târziu, după ce studiile au arătat că această ciupercă provoacă apatie alături de efectele halucinogene. Ceea ce nu era cazul la berserkeri.
În schimb, mult mai plauzibile sunt explicaţiile de natură psihiatrică. Cei aleşi să facă parte din acest grup al berserkerilor aveau o predispoziţie către agresivitate prin transe induse. Mai precis, prin ritualuri specifice, exersate în perioadele de antrenament şi iniţiere, un berserker reuşea să-şi inducă o anumită stare, o transă psihotică temporară. Există menţiuni în saga privind dansuri ritualice şi anumite gesturi făcute de berserkeri înainte de începerea luptei.
Totodată este atestat faptul că după terminarea luptei, a momentului de furie animalică, o perioadă, aceşti berserkeri ”erau neputincioşi ca nişte copii, zăcând storşi de orice vlagă”. Se presupune că era vorba de un consum psihic şi fizic excesiv.
Începând cu secolul al XI-lea, berserkerii începuseră să devină indezirabili. Într-o lume creştină, războinicii-fiară adoratori ai zeului Odin, nu-şi mai aveau locul. Odată cu schimbarea realităţilor sociale, politice şi militare, doar o mică parte a acestor războinici şi-au găsit locul ca şi gărzi de corp permanente ale monarhilor scandinavi. Restul erau nişte războinici rătăcitori care trăiau la marginea societăţii. Erau implicaţi în piraterie, războaie între clanuri sau jafuri la drumul mare. Nu respectau niciun fel de lege, doar cea a propriei confrerii, fiind implicaţi în numeroase atrocităţi. Nici pe câmpul de luptă nu mai erau doriţi.
În starea lor de transă erau imprevizibili şi incontrolabili. În formaţii de luptă tot mai organizate şi mai tacticizate, mai mult încurcau. În anul 1030, de exemplu, în timpul bătăliei de la Stiklestad, regele Olaf Haraldsson, a pus în fruntea zidului său de scuturi( n.r. formaţie strânsă de luptă) un contingent de berserkeri. În loc să respecte ordinele, aceştia au atacat în dezordine. Au fost seceraţi de arcaşii inamici şi au lăsat desfăcută linia de apărare, ceea ce a dus la înfrângerea regelui Olaf.
După 1050, berserkerii au fost scoşi în afara legii. În legislaţia islandeză, din aceea perioadă, un berserker care intra în transă războinică era exilat sau băgat în temniţă. În acelaşi mod misterios în care au apărut, războinicii-fiară au şi dispărut.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
