Mihai Eminescu, analiza unui psihanalist interbelic - legătura bolnavă cu personajele sale: era sadic, alienat de mic, schizofrenic şi masochist

Mihai Eminescu, analiza unui psihanalist interbelic - legătura bolnavă cu personajele sale: era sadic, alienat de mic, schizofrenic şi masochist

Poetul Mihai Eminescu în perioada în care lucra la ziarul ”Timpul” FOTO Adevărul

La numai 43 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, în perioada interbelică apărea o lucrare a psihanalistului C. Vlad, care zguduia opinia publică. Medicul realizează prima schiţă a structurii mentale a poetului, după moartea sa, scoţând la iveală un Eminescu alienat din copilărie, aflat în permanenţă pe marginea prăpastiei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Poetul Mihai Eminescu, mort la 1889 în condiţii considerate şi astăzi circumspecte în sanatorul de alienaţi mintal al doctorului Şuţu din Bucureşti, a fost un personaj care a fascinat încă din timpul vieţii sale. S-au scris mii de tomuri, sute de mii de pagini despre creaţia sa genială, despre viaţa sa controversată şi, nu în ultimul rând, despre boala şi suferinţa sa şi chiar despre un posibil asasinat care i-a adus sfârşitul. Încă de la moartea sa au fost puse la punct ediţii privind viaţa poetului, în lucrări unde erau reunite păreri ale specialiştilor vremii, dar şi ale celor care l-au cunoscut. 
 
În 1932, la 43 de ani de la moartea ”Luceafărului”, o carte a strânit o adevărată furtună în rândul opiniei publice şi a specialiştilor. Psihanalistul C. Vlad, doctor docent la Bucureşti, despre care însă nu se ştiu foarte multe detalii, a publicat lucrarea ”Mihail Eminescu, din punct de vedere psihanalitic”. Era prima radiografie a personalităţii şi tulburărilor poetului, trăite de-a lungul timpului. Cartea aduce o imagine brutală a lui Eminescu, marcată de nevroze, angoase şi căderi psihice. De altfel, medicul, care spunea despre sine că este specialist în tratarea psihonevrozelor, îi sfătuia pe idolatrii lui Eminescu să nu citească lucrearea. 
 
Eminescu, în pragul schizofreniei
 
După ce poetul a fost diagnosticat încă din timpul vieţii cu sifilis sau sindrom maniaco-depresiv, fiind tratat şi greşit pentru presupusa boală venerică, psihanalistul C. Vlad vine cu un alt diagnostic, obţinut, spune acesta, prin studierea şi interpretarea operei litarare a lui Eminescu, dar şi a mărturiilor lăsate de contemporani săi privind comportamentul poetului. Diagonosticul lansat de psihanalist, în 1932, era demenţă timpurie, poetul fiind în faza premergătoare schizofreniei. 
 
Medicul este convins că Eminescu oricum nu ar fi trăit foarte mult, fiind în permanenţă în pragul sinuciderii. 
”Mihail Eminescu a prezentat în tot timpul, până la izbucnirea meningoencefalitei sale, tabloul clinic al unui bolnav care era continuu în pericol de a deveni schizofrenic, o maladie numită şi demenţă precoce. În tot timpul vieţii, a prezentat simptome de această natură şi a fost o minune de echilibristică faptul că, deşi se afla necontenit pe muchia prăpastiei, s-a menţinut totuşi deasupra fără să se prăbuşească în întunericul acestei maladii”, scria C. Vlad. 
Practic, medicul spunea la acea dată că Eminescu prezenta toate simptomele schizofreniei, dar se afla în stadiul de schizoidie: ”Diagnosticul clinic incontestabil, care rezultă din studiul vieţii şi operei eminesciene, e ceea ce numim skizoidie, o treaptă premergătoare schizofreniei. Se va vedea că lui Eminescu nu i-a lipsit nimic din cadrul de simptome ale schizofreniei”.
 
Eminescu - inadaptatul total, care fugea de realitate
 
Pentru a-şi sprijini diagnosticul, psihanalistul interbelic vine şi cu argumente. Acesta foloseşte mărturiile contemporanilor, creaţia eminesciană, dar şi lucrările criticilor, printre care şi ”Viaţa lui Mihai Eminescu” - de George Călinescu - sau consideraţiile critice ale lui Tudor Vianu. Medicul C. Vlad îl descrie pe Eminescu ca pe un inadaptat, rupt de realitate şi un pesimist incurabil. Practic, psihanalistul spune că poetul fugea sistematic de lume şi se sălbăticea voluntar, perioade în care era foarte creativ. ”Eminescu nu s-a putut niciodată adapta la realitate”, scria încă de la început medicul. Şi, apoi explică, spunând că Eminescu fugea de lumea reală. 
În faţa obstacolelor ce i le punea viaţa reală în cale, se refugia într-o lume a lui pe care şi-o clădea şi o cârmuia singur ca un zeu cu bagheta magică a fanteziei sale[...] În aceste momente, se refugia complet din lumea reală, nearătându-se nimănui.[...] Astfel de crize durau zile întregi, până când lipsurile îl readuceau în lumea realităţii”, scria medicul. 
Acesta foloseşte ca dovadă şi un fragment din biografia dedicată poetului de George Călinescu, bazată pe mărturiile contemporanilor: ”El lucrează obsedat de fantezie, devenea cu desăvârşire orb pentru circumstanţe, uita de zi şi de noapte, uita să mănânce, dormea îmbrăcat... Poetul se sălbăticea interiorizându-se cu exces, şedea prea mult în aceleaşi rufe şi, enervat de asperitatea feţii, îşi smulgea perii de pe obraz cu briceagul”. 
 
Totodată, psihanalistul spune că inadaptarea lui Eminescu putea fi întrezărită din copilărie. Făcea totul contra normelor. Făcea orice în afară de lucrurile care îi erau impuse. ”La Cernăuţi, la şcoală, citea orice în afară de ceea ce ”trebuia”. Înmagazina cunoştinţe şi literatură fără limită, nu însă din cele obligatorii. Era, de fapt, un nesupus. Apuca mereu pe colaterale. [....]. Dacă băgăm bine de seamă, această atitudine e, de asemeni, stereotipă pentru Eminescu, în lungul întregii sale vieţi”, scria C. Vlad. Psihanalistul precizează că acest fel de a fi a poetului s-a transmis personajelor sale din creaţia literară, la rândul lor nişte inadaptaţi, precum Sărmanul Dionis sau Toma Nour din ”Geniu Pustiu”.

 
Eminescu trăia în mizerie şi dormea pe unde apuca
 
Autorul lucrării precizează că există şi alte indicii care conduc către diagnosticul pus, chiar la începutul lucrării. Eminescu ar fi fost un schizoid şi fiindcă îi plăcea să trăiască în mizerie. Autorul spune că poetul mizofilie, un semn clar al schizofreniei. Eminescu, spune C. Vlad a fost văzut de contemporanii săi, umblând murdar, dormind pe unde apuca, nepieptănat şi cu hainele zdrenţuiţe. Îi plăcea traiul de vagabond, spune acesta. 
 
”Eminescu dormea pe unde putea, ca vagabonzii, prin poduri, în paie, nu se pieptăna decât cu degetele făcute greblă, tot timpul pribegiilor sale”, scria psihanalistul. Şi aici se foloseşte pentru argumentare de personajele operei eminesciene, precum călugărul Dan, dar şi de mărturiile contemporanilor. Este, de exemplu, citat tot George Călinescu despre o întânire a poetului cu Densuşianu. ”O spun, nu în dezonoarea acestui om, ci pentru cunoaşterea crudei sale sorţi că, în adevăratul sens al cuvântului, curgeau zdrenţele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămaşă neagră, iar pieptul de sus până jos era era gol”, arăta George Călinescu. 
 
Eminescu ar fi avut în aceea perioadă doar 27 de ani. Totodată, mai sunt ataşate mărturii ale contemporanulilor care îl descriu îmbrăcat murdar şi neîngrijit. Psihanalistul spune că, de fapt, mizeria în care trăia Eminescu era voită, urmare a tulburărilor sale psihice. ”Dacă poetul a trăit în mizerie, aceasta nu se datorează decât faptului că că el singur dorea aceasta - un simptom care e foarte curent la schizofrenici”, adaugă medicul. 
 
Eminescu sado-masochist, narcisist şi cu întoarceri către sexul propriu
 
Simptomele atribuite poetului de către C. Vlad, care au scandalizat cel mai mult opinia publică, fiind singura lucrare în care sunt pomenite şi argumentate, sunt cele care ţin de natura sexuală a lui Eminescu şi pornirile sale. În primul rând, C. Vlad scria că poetul era narcisist, un alt simptom tipic al schizofreniei. La fel ca şi personajele sale, în special cele din ”Avatarii Faraounului Tla”, poetul se iubeşte patologic pe sine. Aşa se explică ideea de geniu neînţeles, spune medicul. 

Din punctul de vedere al psihanalistului, personajele lui Eminescu, precum Sărmanul Dionis sau Toma Nour, în special, sunt de fapt imaginea în oglindă a poetului. Specialistul dădea exemplu manifestarea patologică narcisistă a personajului din ”Geniu pustiu”, Toma Nour: ”Altădată mă pomeneam că mă uitam ore întregi în oglindă şi mă strâmbam la mine singur - şi când mă trezeam din această atonie, mă înfiora siguanţa că am înnebunit şi teama de mine însumi”.
 
C Vlad spune că aşa se comporta, de fapt, poetul şi se reflecta în atitudinea personajului. Narcisismul s-ar fi împletit la Eminescu şi cu alte tulburări, precum sadismul şi masochismul. Psihanalistul dă exemplul uciderii unui cârd de găşte cu sadism de către Mihai Eminescu, în copilărie, episod descris de Călinescu, dar şi prezenţa în opera sa a vampirismului, a brutalităţii erotice. 
 
”În ?<Geniu Pustiu> găsim scene de un sadism feroce, chiar necrofilie, vampirism şi idei canibale[....]. Toate acestea denotă trăsături sufleteşti ale autorului”, scria C. Vlad. Totodată, psihanalistul spune că Eminescu alterna pornirile, fiind sadic şi masochist în diferite situaţii. ”Ca subiect, el a fost sadic cu sine: îi plăcea să se chinuie, să-şi strice toate rosturile şi să fie nevoit a trăi în mizerie. Când scăpa însă de circuitul propriu şi se putea exterioriza, era şi în afară impetuos, impulsiv şi sadic. Astfel, cu elevii, ca profesor, era de o pedanterie barbară, ca jurnalist a fost intempestiv şi sadic până la primejduirea intereselor proprii. Ca obiect, a fost însă masochist, pentru că se complăcea în suferinţă până la voluptate”, scria medicul. Totodată specialistul vine cu o ipoteză şocantă privind sexualitatea lui Eminescu, la nivel spiritual. 
 
”Romanul său inedit, <Avatarii faraonului Tla>, ne îndreptăţeşte să susţinem că Eminescu descria stări sufleteşti proprii şi nu străine, după cum crede domnul Vianu. Acel personagiu bisexual numit Cesar sau Cesara, după voinţă, seamănă cu Eminescu ca şi toţi eroii săi, de atlfel”, precizeză psihanalistul interbelic, scotând în evidenţă faptul că Eminescu devenea androgin în procesul creaţiei, reuşind să pătrundă atât sufletul masculin, cât şi cel feminin.
 
Porniri schizoide genetice
 
Ca o explicaţie, C. Vlad dă de îneţeles că simptomatologia şi caracterul schizoid al poetului este de natură genetică, pe de o parte, dar şi dobândite social, de celaltă parte: ”S-ar părea că ipoteza ereditară o mai confirmă şi situaţia celorlalţi fraţi şi surori [....] Ar rezulta că şi ceilalţi fraţi şi surori au fost ”nervoşi”, ciudaţi, bizari, interiorizaţi, neadaptaţi la realitate şi predispuşi la preocupări metafizice”. 
 
Psihanalistul face referire în special la cei doi fraţi ai poetului care s-au sinucis şi la un al treilea, care a murit în ospiciu. Ca şi o cauză exterioară, socială pentru tulburările psihice ale poetului, a fost atitudinea exagerat de autoritară a tatăului său, moarta mamei, moartea care înconjura familia. ”Prin felul lui de-a fi, Gheorghe Eminovici le-a distrus copiilor încrederea în sine şi nu le-a permis să se adapteze la realitate; i-a silit să o apuce cu toţii pe de lături”, scria C. Vlad. 
 
Ipoteze infirmate de medicii moderni
 
Şocul lucrării lui C. Vlad s-a propagat până în perioada contemporană. Practic, după cartea sa, mai mulţi specialişti psihiatrii s-au aplecat asupra bolii care l-a bântuit, începând cu 1883, pe marele poet. Specialiştii de după 1990 resping, însă, ideea unui Eminescu alienat, care bântuia străzile îmbrăcat în zdrenţe. Mai mult, aceştia spun că nu există urmă de schizofrenie la poet şi nici de sifilis. A fost diagnosticat greşit şi ucis cu mercur, tratament folosit în ameliorarea sifilisului. Neuropatologul Ovidiu Vuia, în lucrarea sa ”Despre boala şi moartea lui Eminescu”, susţine că poetul a prezentat o tulburarea afectivă bipolară, după 1883, din cauza muncii susţinute de la ziarul ”Timpul”, a lipsurilor materiale şi a problemelor sentimentale.  
 
”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la ”Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice”, scria Ovidiu Vuia. Este respinsă clar posibilitatea eredităţii. Din contră, copilăria lui Eminescu este prezentată drept senină, jucându-se cu fratele său Ilie, prin Ipoteştiul natal. Există mărturii ale contemporanilor care îl prezintă jovial, patriot, un companion plăcut şi nicidecum un alienat. L-ar fi îngenuncheat, însă, munca prea grea şi stresantă ca ziarist.  
 
Eminescu era de-o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălul său, care era un munte de om, şi ca fire o grădină de frumuseţe şi ar fi putut să ajungă cu puteri la adânci bătrâneţi, dacă ar fi avut grijă pentru sine şi ar fi fost, încă de copil, îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre excese. Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce voia să facă”, scria Ioan Slavici despre marele pot şi prietenul său bun. 
Totodată, specialiştii moderni infirmă atitudinea masochistă sau dorinţa poetului de trăi în mizerie, murdar şi neîngrijit. În acest sens este folosită mărturia colegului său de la Cernăuţi şi mai apoi Viena, Theodor Stefanelli, care îl descrie din contră ca pe un tânăr pedant şi plăcut.  
 
”Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi astfel fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă”, scria Stefanelli, în lucrarea <Amintiri despre Eminescu>. 
 
Vă mai recomandăm:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările