Lista ruşinii: marii scriitori ai literaturii române care au devenit comunişti pentru funcţii şi foloase materiale. Sadoveanu şi Arghezi au fost prietenii „tovarăşilor“

Lista ruşinii: marii scriitori ai literaturii române care au devenit comunişti pentru funcţii şi foloase materiale. Sadoveanu şi Arghezi au fost prietenii „tovarăşilor“

Mihail Sadoveanu a fost unul dintre titanii literaturii româneşti care a preferat să schimbe taberele politice şi ideologice în funcţie de interese FOTO Adevarul

Unii scriitori români au pactizat cu regimul comunist, s-au supus, au închinat ode liderilor şi chiar au contribuit la arestarea dizidenţilor. Mulţi au fost nume mari ale literaturii române, precum Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi sau Camil Petrescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

La instaurarea regimului comunist în România, după 1945, intelectualii cu viziuni diferite asupra societăţii au fost nevoiţi să-şi decidă soarta. În special cei cu simpatii monarhiste, legionare sau în orice caz de dreapta au preferat să abandoneze tot ce aveau în ţară şi să plece în vestul democratic.
 
Cei rămaşi sau prinşi de tăvălugul comunist au înfundat puşcăriile sau, cum a fost şi cazul lui Lucian Blaga, au fost ”traşi pe linie moartă” din punct de vedere al creaţiei şi marginalizaţi sociali. Alţii scriitori, şi aici ne referim doar la numele mari ale literaturii române, au ales calea mai puţin glorioasă, chiar oprobriul generaţiilor viitoare în schimbul unui trai decent şi al recunoaşterii artistice încă din timpul vieţii. 
 
Aceşti scriitori, care înainte de 1945 aveau concepţii politice şi ideologice diferite de ale tovarăşilor simpatizanţi ai doctrinei staliniste, au schimbat brusc macazul şi au compus ode iubiţilor conducători socialişti, au ridicat osanale noului regim şi în unele cazuri au contribuit activ la ”construirea” României Socialiste şi anihilarea duşmanilor poporului. Printre aceştia s-au aflat şi trei titani ai literaturii române, prezenţi şi astăzi în programa şcolară obligatorie cu operele lor. Este vorba de Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi Camil Petrescu.
 
”Ceahlăul literaturii române” transformat în comunist sadea
 
Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880 în oraşul moldovenesc Paşcani. În perioada interbelică a fost un scriitor extrem de apreciat, fiind considerat de mulţi critici literari ca reprezentând cel mai bine spiritul românesc şi patriotismul în literatură. A fost membru al Partidului Poporului, Partidului Naţional Liberal-Brătianu, Partidului Agrar. A fost unul dintre intelectuali profund non-comunişti, după cum scotea în evidenţă şi istoricul Vladimir Tismăneanu. 
 
Tot în perioada interbelică a ocupat şi funcţii importante, fiind Preşedinte al Senatului, dar şi director al Teatrului Naţional din Iaşi. Printre altele, a fost şi un înfocat susţinător al monarhiei, fiind un ”carlist” convins. În mod bizar însă, un burgez în toată regula, cu moşii şi numeroase proprietăţi, după 1945 devine un corifeu al regimului comunist. Brusc, aproape peste noapte. O parte a istoricilor spun că tocmai spectrul sărăciei şi al marginalizării, adus de seceră şi ciocan, l-au făcut pe Sadoveanu să plece capul şi să se bucure mai apoi de beneficiile vieţii de protejat al ”tovarăşilor”. 
 
”Mulţi scriitori în aceea perioadă, au preferat să îmbrăţişeze noua ideologie, nu neapărat din convingere, ci din necesitate. Dacă nu corespundeai ideologic, erai îndepărtat. Şi erau multe moduri de a îndepărta un intelectual aflat pe lista neagră. Aşa că sute de scriitori, chiar de renume, au hotărât să fraternizeze cu noul regim pentru a-şi menţine statutul”, spune istoricul Gheorghe Median. Oportunistul Sadoveanu nu a făcut excepţia. Şi-a vândut rapid principiile. A scris, imediat ce „a simţit“ tancurile sovietice în România, manifestul ”Lumina vine de la răsărit”, publicat în 1945 în ziarul ”Jurnalul de dimineaţă”. În acest articol ridica osanale noii ”orânduiri socialiste”, lui Stalin şi comunismului. În acest fel a fost „izbăvit“. 
 
Mihail Sadoveanu (al doilea din stânga), în Prezidiul Marii Adunări Naţionale din 1948
 
S-a vândut comuniştilor, care îl percepeau ca pe un bun şef de propagandă, pentru a-şi păstra averea şi pentru recunoaştere. ”Se găsea într-o postură de semizeu al regimului comunist, omagiat, decorat, supraonorat, decretat oficial drept cel mai mare scriitor în viaţă, un bun al întregului popor şi al blocului sovietic. Era răsplata liderilor Kremlinului pentru că în 1945 în octombrie a scris actul său de capitulare şi trădare a poporului său, despre care scrisese pagini extraordinare pînă atunci”, scria Stelian Tănase despre destinul lui Sadoveanu în Epoca comunistă. A continuat să ridice osanale comunismului şi prin romanul ideologic „Mitrea Cocor“. Mai mult decât atât, a colaborat la cel mai înalt nivel, sovietizând practic România, alături de alţi intelectuali. 
 
A şi condamnat oameni la moarte, duşmani ai noii sale doctrine ideologice. Şi asta în noua sa calitate de preşedinte al Adunării Deputaţilor din 5 decembrie 1946 până în 24 februarie 1948, având sinistra misiune de a desfinţa cele două camere şi a forma Marea Adunare Naţională ca for legislativ. În noua sa calitate, dobândită după supunerea faţă de regim, Sadoveanu a semnat decrete de pedeapsă cu moartea şi a scos în afara legii Partidul Naţional Ţărănist. 
 
”Atunci «s-a dat cu ruşii», cu forţele de ocupaţie, cu Armata roşie care tocmai se deda la violuri, la jafuri şi îngenunchia România. A fost un colaboraţionist de cel mai înalt rang şi a adus neumărate servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionându-i prin prestigiul său de mare scriitor, (şi era), de scriitor naţional. Efectul dezertării sale, al pactizării cu ocupantul asupra societaţii româneşti, a fost devastastator”, preciza scriitorul Stelian Tănase. Şi a fost recompensat pe măsură de regimul pe care îl slujea. Devine reprezentantul culturii româneşti în toate forurile şi primeşte numeroase premii şi distincţii.
 
Tudor Arghezi comunist de nevoie 
 
Tudor Arghezi, un nume greu al literaturii române şi un poet genial, a colaborat la rându-i cu noua ordine comunistă de după 1945. Deşi nu la fel de oportunist şi nicidecum la fel de implicat ca şi Sadoveanu, traseul său ideologic a fost însă deopotrivă sinuos şi a urmat cam acelaşi tipar: germanofil, deci de dreapta, socialist, monarhist, dizident şi în cele din urmă comunist. În momentul instaurării regimului comunist, Arghezi era deja un nume deosebit de important în literatura română, era un decan al poeziei interbelice. 
 
Născut la Bucureşti în 1880, Arghezi, pe numele său adevărat Ion Theodorescu, s-a făcut remarcat încă de la 16 ani. Cel care l-a descoperit a fost Macedonski, pe când adolescentul Theodorescu publica sub pseudonimul Arghezi în ”Revista Modernă” şi ”Viaţa nouă”. ”Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi şi în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei”, scria Macedonski despre tânărul Arghezi. După o tinereţe zbuciumată cu gânduri de călugărie, Arghezi şi-a expus şi crezul politic. În Primul Război Mondial, acesta este germanofil. Istoricii spun că era îngrozit de spectrul rusesc. 
 
A făcut şi închisoare pentru această opţiune ideologică, fiind stigmatizat chiar şi la începutul epocii comuniste, pentru convingerile sale din tinereţe şi simpatia faţă de germani. Arghezi oscilează, în funcţie de câştigătorul alegerilor, scriind ba în publicaţii liberale, ba în cele ţărăniste. În orice caz pare un om cu convingeri de dreapta. Mai mult decât atât, după ce Carol al II lea îi oferă bani pentru a ieşi din sărăcie şi pentru a termina casa începută la Mărţişor, Arghezi, la fel ca şi Sadoveanu, devine ”carlist”.
 
După 1945, nu pleacă fruntea în faţa socialismului, la fel de repede ca şi Sadoveanu. Automat este marginalizat. ”În aceea perioadă dacă nu colaborai, erai automat exclus. Erai dus undeva la periferia societăţii, mai ales în cazul oamenilor care puteau deveni formatori de opinie”, precizează istoricul Median. 
 
Tudor Arghezi la vârsta la care a fost ”reabilitat” de regimul comunist
 
Aşa a păţit şi Arghezi, care a avut chiar o tentativă de a scrie împotriva noului regim. După 1947, nu mai putea scrie nicăieri, a rămas chiar şi fără cartela la mâncare. Opera sa este desfiinţată în presa vremii. Bartolomeu Anania, în mărturiile sale, îl descrie într-o mizerie cumplită, speriat de Securitate. ”Trăia greu, i se luase cartela de alimente şi nu o dată îmi luam raţia de zahăr de pe cartela mea şi i-o duceam lui, ca să aibă cu ce-şi îndulci copiii. (...) Situaţia materială a scriitorului însă continua să devină din ce în ce mai precară. În gospodăria lor, principala sursă de hrană deveniseră vreo cinci-şase capre, cu ai căror iezi mă jucam şi eu, deseori, in iarba din livadă”, scria Bartolomeu Anania în ”Memorii”. După 10 ani de îndurat, Arghezi cedează însă şi se arată dispus să colaboreze cu regimul. Este reabilitat în 1954. Preţul este însă cunoscut. Înalţă osanale noului regim. Începe să apară din nou şi în presă. 
 
”1954 este anul reintegrării lui Arghezi, fapt vizibil nu numai prin înmulţirea prezenţelor sale publicistice, ci şi prin schimbarea registrului publicaţiilor. De la ziare gata condamnate, „pătate” politic ca şi el, şi de la prezenţe orale, reluate ulterior în publicaţii marginale, Arghezi revine încet-încet în paginile ziarelor şi revistelor de prim-plan”, scrie în România Literară, în numărul 29 din anul 2011, criticul şi scriitorul Răzvan Voncu. În schimbul osanalelor şi a muncii de propagandă în favoare partidului, comuniştii îl recompensează pe Arghezii. Prietenul său Bartolomeu Anania vede cum, în doar 10 ani, situaţia poetului se schimbă, de la agonie la extaz, cel puţin din punct de vedere material. 
 
”La cererea lui, Guvernul îi pusese la dispoziţie un spaţios şi splendid apartament la şosea – pe lângă maşină şi şofer – iar el îmi injura la ureche guvernul, care «trăia numai din experienţe nefericite pe spinarea bieţilor cetăţeni». Poetul făcuse concesii totale, încasa bani foarte mulţi şi avea puternice şi dramatice crize de conştiinţă; odată m-a luat de umeri şi mi-a mărturisit, cu buza tremurândă, că-i vine să se sinucidă”, precizează Anania în ”Memorii”. Cu toate acestea, osanalele curg, la fel şi beneficiile. În 1955 a fost ales Membru al Academiei Române, este declarat poet naţional şi aniversarea de 85 de ani este transformată în sărbătoare naţională. La moarte, este înmormântat cu onoruri naţionale.
 
Îngenuncherea lui Camil Petrescu 
 
Iniţiatorul romanului modern Camil Petrescu a fost şi el unul dintre scriitori români care nu au dorit să plece în exil. Pentru a supravieţui şi mai ales în bune condiţii a decis însă să fraternizeze cu regimul. Născut în 1894, la instaurarea regimului comunist Camil Petrescu era un scriitor consacrat, acel formator de opinie de care se temeau atât de mult tovarăşii şi pe care încercau să-l îngenuncheze. În 1930, Camil Petrescu publica "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", după care, în 1933, ”Patul lui Procust”, două romane de succes şi care revoluţionaseră literatura română. Din cauza simpatiilor sale de dreapta, era cât pe ce să fie repudiat de regimul comunist.
 
 Şi scriitorul Camil Petrescu a colaborat cu autorităţile comuniste
 
Acest lucru nu se petrece însă, deoarece Camil Petrescu colaborează cu socialiştii. Devine o părticică din maşina de propagandă. Scrie "Un om între oameni", despre viaţa lui Nicolae Bălcescu, dar cu puternice tente ideologice comuniste. Nu apucă să-l termine, dar despre încercarea lui Camil Petrescu, criticul literar Ion Negoiţescu, spune că este ”o întreprindere jalnică”. Pentru activitatea sa propagandistică în slujba noului regim, Camil Petrescu este recompensat cu un loc în Academia Română, dar şi cu beneficii de ordin material. Nu apucă să se bucure foarte mult de noile beneficii. Moare în 1957. 
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: