Liderul care a reuşit să-i învingă şi să-i cuminţească pe războinicii unguri. Care a fost cea mai teribilă înfrângere suferită vreodată de triburile maghiare

Liderul care a reuşit să-i învingă şi să-i cuminţească pe războinicii unguri. Care a fost cea mai teribilă înfrângere suferită vreodată de triburile maghiare

În bătălia de la Lechfeld raidurile triburilor maghiare în vestul Europei au fost definitive oprite FOTO ethicallychallenged. deviant art.com

Cu mai bine de 1.000 de ani în urmă, împăratul german Otto desfiinţa pe câmpul de luptă de la Lechfeld forţa militară a triburilor maghiare. După mai bine de jumătate de veac de jafuri şi invazii în Europa Centrală şi de Vest, maghiarii erau obligaţi cu forţa armelor să se aşeze în lăcaşuri stabile în zona Pannoniei.

Ştiri pe aceeaşi temă

După căderea Romei şi a Imperiului de Apus în 476, Europa intrase în aşa-numitul ”veac întunecat” al evului mediu, dominat de războaie şi invazii. Popoarele germanice au întemeiat state în vestul şi centrul Europei, pe ruinele fostelor provincii romane. Slavii s-au inflitrat şi ei până către centrul continentului. 
 
Popoare de neam turcic precum avarii, pecenengii, cumanii sau bulgarii controlau întinse teritorii în centrul, estul şi sud-estul Europei, ameninţând Imperiului Bizantin, ultima moştenire a Romei. După ce vikingii au răvăşit coastele şi au băgat groaza în popoarele cu deschidere la ocean, din stepele euroasiatice, la sfârşitul veacului al IX lea, se pregătea să mai vină peste o Europă ce abia zămislea noi popoare, un nou ”bici al lui Dumnezeu”. 
 
”Copii pământului” şi urgia lor
 
În anul 830 d Hr. triburile ce-şi spuneau ”copii pământului” sau maghiari, veniţi probabil de undeva din sudul Uralilor, după o perioadă de migraţie au alcătuit o confederaţie tribală în zona Donului, ieşind de sub influenţa neamului turcic al khazarilor. Aşa cum scrie cronicarul medieval Anonymus, secretarul regelui maghiar Bella al III-lea în ”Gesta Hungarorum”, şapte triburi s-au unit pentru a forma această uniune, sub conducerea unei căpetenii militare, numită gyula, în persoana lui Amus. Din acel moment, războinicii unguri ar fi purtat ţeasta rasă cu şapte cozi lăsate să crească din zona cefei ca simbol al acestei uniuni. După o înfrângere în faţa pecenegilor, noul lider al celor 7 triburi şi peste 108 clanuri maghiare au plecat prin trecătorile Carpaţilor, prin Ucraina de astăzi, după cum arată acelaşi Anonymus şi au pătruns în Europa centrală în anul 896 d Hr. 
 
Ungurii erau de neam fino-ugric, călăreţi războinici, cu armură uşoară sau chiar deloc, specializaţi în mânuirea arcului din goana calului. Regino de Prum, un cronicar german, atestă sosirea ungurilor în Pannonia: ”Au străbătut sălbăticia pannonilor şi avarilor şi au căutat hrana zilnică pescuind şi vânând”. Odată cu venirea ungurilor în Europa centrală, cronicarii arată că s-a declanşat o nouă urgie pentru popoarele bătrânului continent, după huni şi vikingi. Preferată pentru păşunile ei mănoase de călăreţii războinici ai ungurilor, Pannonia a fost trecută prin foc şi sabie. Populaţiile slave, romanice şi buşgăreţi întâlnite aici au fost fie alungate, fie înrobite, fie exterminate. ”Au ucis bărbaţi şi femei bătrâne şi au cărat după ei pe femeile tinere ca pe vite pentru a-şi satisface poftele şi au transformat întreaga provincie într-un pustiu”, se arată în Analele din Fulda.
 
 Arcaş călare maghiar FOTO wikipedia.org
 
După ce şi-au consolidat stăpânirea în Pannonia şi Transilvania locuită de slavi şi valahi, începând cu 899, timp de jumătate de veac, triburile maghiare au terorizat Europa. Au organizat incursiuni de jaf şi pradă în special în Germania şi vestul Franţei, acolo unde Imperiul Caroligian era deja ndestrămat şi divizat în regate slab organizate şi dominate de luptele între căpeteniile feudale. Totodată ungurii au jefuit puternic Italia şi chiar Spania, luând cu ei prăzi însemnate. Expediţiile erau organizate deja periodic, iar Bavaria, devenise un important loc de păşunat în drumurile lor de jaf către Franţa şi Italia. Mai mult decât atât, invadând Saxonia în 924, obligă provinciile germane la plata unui tribut substanţial, iar în 934, maghiarii ajung la zidurile Constantinopolelui. Numai o parte a tributului valora în jur de 375 de kilograme de argint. 
 
Tactica războinicilor unguri era simplă. Evitau luptele cu forţe armate mari şi mai ales cele ce implicau lupte grele corp la corp. Erau mereu în mişcare, iar tactica lor favorită era ”ploaia de săgeţi“ a arcaşilor călare mai ales asupra infanteriei germane, superioare fizic şi cu armament greu precum securi de război sau săbii grele, dar puţin mobilă şi expusă războinicilor înarmaţi uşor şi fără zale de fier, dar foarte mobili şi pricepuţi în arta războiului. Totodată ungurii atacau şi în momentele în care feudalii germani sau francezi luptau între ei, în perioadele de haos şi mai ales când regii îşi scăpau regatele de sub control. Aşa cum reiese din numeroasele cronici ale epocii, inclusiv din cele maghiare de mai târziu, călăreţi de stepă, unguri au strecurat teroarea în toată Europa centrală şi vestică.  
 
Germanii erau sătui de jafuri
 
Din iurtele lor din Pannonia, ungurii semănau teroare. Mai ales că în 910, la Lechfeld, au învins armatele vestului, conduse de Ludovic cel Tânăr al Germaniei. Ungurii au lansat un atac surpriză şi au ucis cu săgeţile lor mulţi războinici în  timpul somnului, hărţuindu-i apoi cu tacticile lor nomadice. A fost un dezastru pentru germani. Cu toate acestea în teritoriile germane, au început să se ridice lideri, care doreau să pună capăt stăpânirii maghiare. Un prim semnal de alarmă l-a tras Henric I Păsărarul, regele Imperiului Franc de Est sau mai precis al statelor germane unite. I-a bătut pe unguri la Merseburg în 933 şi a refuzat să le mai dea tribut. Era început sfârşitului pentru incursiunile maghiare. În august 936, Otto, fiul lui Henric I, a fost încoronat ca rege al germanilor. Era în primul rând duce al Saxoniei, provincie din care se trăgeau toţi înaintaşii săi. 
 
El a continuat aceeaşi politică a tatălui său de a construi fortificaţii pe teritoriul statelor germane, pentru a stăvili jafurile ungurilor. Deşi maeştrii ai războiului în viteză, în spaţiu deschis, asediile de lungă durată nu erau pe placul ungurilor. ”Pentru că ungurii trebuiau să folosească păşunile din Bavaria, liderii bavarezi puteau ghici mişcările lor şi puteau amplasa capcane şi ambuscade. Imediat după primul raid în Bavaria, de exmplu, Luitpold (n.r. ducele Bavariei) a ridicat fortăreaţa de la Ennsburg pentru a le bloca retragerea”, scrie Charles Bowlus în lucrarea sa ”Bătălia de la Lechfeld şi urmările sale, august 955, sfârşitul epocii mitgraţiilor în vestul latin”.
 
 Otto cel Mare FOTO wikipedia.org
 
Conflictele dintre Otto şi feudalii săi, în primul rând cu propriul său fiu Liudolf, ducele Suebiei, dar şi cu ginerele său Conrad de Lorena, au permis ungurilor să jefuiască în continuare. În 954, o armată maghiară a prădat provinciile şi ducatele germane dar şi vestul Franţei. S-au întors cu prăzi bogate. Anul următor în 955, au venit din nou, încurajaţi de conflictele din rege şi nobilii. Au jefuit Suebia şi au început asediul Augsburgului. În acel moment principii şi ducii germani au hotărât să renunţe la conflictele interne şi să scape de unguri. ”A fost raidul care a umplut paharul, iar nobilii certăreţi ai lui Otto, inclusiv Conrad de Lorena au hotărât că este de ajuns. S-au unit sub sceptrul lui Otto”, scrie Richard Cavendish în ”History Today”, volumul 55 din august 2005. Sfârşitul stăpânirii maghiare era aproape.
 
Dezastrul de la Lechfeld şi sfârşitul supremaţiei maghiare
 
Otto I se credea urmaşului lui Carol cel Mare şi era decis să alunge această ameninţare din Pannonia. A strâns o armată formată din războinici aduşi din Bavaria, Suabia, Boemia şi Lorena. Pe lângă infanteria germană înarmată cu lănci şi securi de luptă, se aflau şi corpurile de călăreţi greu înarmaţi de origine nobilă, o nouă confrerie războinică, numită a cavalerilor, ce avea să domine câteva sute de ani câmpurile de luptă ale Europei. Era o armată bine echipată, în special cavalerii, cu zale şi coifuri de oţel. În total, trupele germane numărau 8.000 de oameni. În timp ce armatele germane se pregăteau, ungurii asediau Augsburgul apărat de episcopul Ulrich, care-şi conducea personal oamenii pe ziduri la apărarea fortului. 
Luptători germani din perioada luptei de la Lechfeld. Călare, un cavaler german FOTO twcenter.net
 
”Iată acum merg prin valea morţii”, îşi îmbărbăta episocul german luptătorii. ”În urma înfrângerii catastrofale din 907, bavarezii au învăţat să evite lupta cu maghiarii în câmp deschis”, scrie Charles Bowlus, iar Otto şi-a purtat trupele într-o singură linie prin mijlocul unei păduri, către Augsburg. Călăreţii nomazi nu puteau pătrunde să-i împroaşte din flancuri cu salve de săgeţi. Pe 8 august 955, ungurii renunţă la asediu aflând de apropierea armatei germane, iar pe 10 august armatele erau gata să se întâlnească. În faţă mergeau trupele bavareze, urmate de cele saxone, franconiene şi ale suebilor. Aliaţii boemi au fost lăsaţi să păzească tabăra. Războinicii maghiari conduşi de căpetenii renumite precum Lel, Bulcsu sau Sur au atacat prin învăluire, imediat ce trupele germane au ieşit din pădure. Rapizii călăreţi nomazi au distrus forţele boemilor şi au capturat bagajele, proviziile şi toate cele trebuincioase taberei germane. 
Războinic ungur de la Lechfeld FOTO Andrea Modesti
 
Luptătorii din Suabia au fost şi ei atacaţi de arcaşii călare, fiind împinşi înapoi. În acel moment, Otto I îl trimite pe Conrad cu cavaleria sa să recupereze bagajele şi alimentele. Conrad îi găseşte pe unguri împărţind deja prada şi îi împrăştie rapid. Otto I vede că trupele maghiare erau deja încolţite, cu spatele la râul Lech, iar o ploaie de vară a început să cadă rapid. Asta zădărnicea tirul aracaşilor călare unguri. Cavalerii greu înarmaţi s-au izbit în armata maghiară pe o câmpie numită Lechfeld. Se spune că ungurii aveau efective de aproximativ 15.000-25.000 de oameni. Cu toate acestea, au fost efectiv zdrobiţi de armatele germane. Legendele spun că doar 7 unguri au mai supravieţuit. O parte au fost ucişi de germani, alţii s-au înecat în râu. 
 
”În mare pericol, Otto şi oamenii săi au umilit pe unguri într-o confruntare plină de cruzime, o bătălie în care ducele Conrad şi-a pierdut viaţa alături de mulţi alţii”, se arată în ”Annales Quidlinbergenses”. De altfel, mărturiile despre această luptă abudă în cronicile vremii, inclusiv la Witekind, dar şi în continuarea lui Adalbert a analelor lui Regino de Prum, care spune că ”Ungurii care au plecat la război atât de mulţi încât spuneau că vor fi înfrânţi numai dacă cerul va cădea peste ei sau numai dacă pământul îi va înghiţi, au fost distruşi de armata regelui”. 
 
Ungurii preiau modelul feudal vest-european
 
Imediat după bătălie, căpeteniile maghiare prinse în luptă sunt spânzurate la Regensburg. Această bătălie a fost un punct de turnură. Până la invaziile tătarilor din secolul al XIII-lea, nicio populaţie migratoare nu va mai călca cu jafuri Europa. A fost ultimul raid serios al ungurilor în Europa. Practic înfrânţi de germani, aceştia s-au sedentarizat şi au preluat modelul administrativ german. Tot germanii le-au adus şi creştinismul, dar şi primii lideri religioşi. Marile căpetenii au luat nume creştine şi s-au botezat. Se năştea regatul feudal al Ungariei. 
 
Războinicii nomazi fino-ugrici au renunţat la felul lor de a mai purta război şi au trecut la îndeletniciri sedentare. ”Fără doar şi poate, Henric I şi fiul său Otto au contribuit decisiv la înfrângerea definitivă a ungurilor. Nu era doar un triumf saxon, ci şi o victorie universală care a asigura supravieţuirea regatului franc de est”, spune şi Charles Bowlus.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările