Istoria războinicilor care au scris istoria Balcanilor timp de trei secole. Cum i-au influenţat puternicii cumani pe români
0Unul dintre triburile care au avut o importantă contribuţie în istoria românilor a fost cel al cumanilor. Războinici cu origini turcice, aceştia veneau din stepele nord-pontice, luptau călare şi au stăpânit o parte importantă a teritoriului României de astăzi.
Este bine cunoscut faptul că teritoriul carpato-danubiano-pontic, România de astăzi, a fost străbătut de-a lungul veacurilor de numeroase populaţii migratoare. Majoritatea au fost călăreţi de stepă care au stăpânit din punct de vedere politic teritorii întinse.
O parte a acestora şi-au lăsat amprenta asupra poporului român, aflat în plin proces de etnogeneză şi au avut o contribuţie aparte în istoria românilor. Poate cei mai importanţi au fost cumani, războinici de stepă care au stăpânit o bună parte din Moldova şi Ţara Românească.
Cea mai bună dovadă a influenţei lor în spaţiul carpato-danubiano-pontic între secolele XI şi XIII sunt numele de râuri, persoane şi chiar oraşe de origine cumană. Sunt istorici sau erudiţi care au susţinut teorii prin care s-a afirmat că de fapt elita primelor formaţiuni statale medievale româneşti era formată din aceşti războinici de stepă.
Războinicii blonzi din stepele euro-asiatice
Cumanii sunt popoare de origine turcică, din stepe euroasiatice. Conform unor tradiţii medievale, cumanii erau înrudiţi cu alte popoare de stepă din zona euroasiatică precum pecenegii. ”Conform tradiţiilor transmise de ”Rus” în zorii celui de-al doisprezecelea veac, pecenegii,uzii şi cumanii erau înrudiţii, consideraţi succesori ai biblicului Ismael”, precizează academicianul Victor Spinei în lucrarea The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the mid-thirteenth century”.
În orice caz şi din punct de vedere lingvistic cumanii vorbeau o limbă de origine turcică, lucru bine dovedit de Codex Comanicus, o culegere de texte persane, latine şi cumane. Culmea, deşi vin din stepele euro-asiatice cumanii sunt descrişi de anumit surse drept războinici blonzi şi foarte chipeşi, cu ochi albaştri. Şi asta în condiţiile în care majoritatea indivizilor din cadrul triburilor turcice erau bruneţi. În orice caz aşa cum au sesizat numeroşi specialişti în istoria popoarelor stepelor, cumanii ca şi alţi nomazi au devenit un conglomerat etnic, mai ales prin antrenarea a numeroase triburi care locuiau în zonă. Ei îşi spuneau kipcak fără să se ştie exact originea acestui etnonim.
Olzhas Suleimenov încearcă să explice şi spune că kipcak vine de un însemn tribal sub forma reprezentării grafice a două cuţite încrucişate. O altă explicaţie a cuvântului kipcak este combinaţia cuvintelor "Qu" adică luminos, deschis şi "Saq" adică scit. Ruşii le spuneau poloveţi, ceea ce ar însemna blonzi, o dovadă lingvistică care vine în sprijinul teoriei conform căreia, cumanii ar fi avut părul deschis şi ochii albaştrii. Tot cercetătorul Suleimenov consideră că numele dat cumanilor de ruşi înseamnă de fapt ”ochi-albaştri”.
În orice caz aceşti cumani erau păstori nomazi care au locuit iniţial în stepele din nordul Kazakstanului şi mai apoi în secolul al XI lea, deja se aflau în stepele nord-pontice. Picardul Robert de Clari în cronica sa, îi descrie pe cumani drept triburi nomade, care trăiau în corturi. Acelaşi cavaler francez spunea că aceşti cumani se hrăneau cu lapte, brânză şi carne. Totodată mărturiseşte că războinicii pe care-i văzuse cu ocazia campaniilor din prejma Constantinopolelui, purtau haine din piele de capră şi luptau mai ales cu arcuri şi săgeţi, dar şi cu suliţe sau buzdugane.
Iniţial aveau o credinţă totemică şi în general venerau animalele care le deveneau spirite protectoare. Aveau metode de ataca comune triburilor de stepă. Atacau în viteză, împroşcau inamicii cu o ploaie de săgeţi din goana calului, foloseau retrageri simulate şi erau deosebit de buni în lupta călare. ”Cumanii luptau aşa cum învăţaseră de la strămoşii lor. Atacau fulgerător aruncându-şi săgeţile asupra inamicului şi apoi tăbărau asupra lui, în goana calului cu lăncile. Nu stăteau prea mult în luptă şi întorceau spatele duşmanului şi fugeau convingându-şi inamicul să-i urmărească, sigur de victorie. Când inamicul rupea formaţia de luptă în urmăriea lor, cumanii se întorceau asemeni păsărilor care taie aerul şi atacau fulgerător. Făceau aşa de câteva ori, până când îşi dădeau seama că romanii (n.r. bizantinii), oboseau sau aveau rândurile în dezordine şi rărite. Atunci scoteau săbiile şi cu un strigăt înfiorător de luptă atacau în goana calului”, scria Nicetas Choniates descriind lupta de la Beroe din 1187.
Cumanii, nomazii care au hotărât soarta Balcanilor
Datorită acestui mod de a purta războiul, a numărului mare dar şi a factorilor favorizanţi din Balcani şi Europa de Est, cumanii au devenit o forţă de temut dar şi un factor cheie în istoria acestor zone. Prima şi prima dată au început prin a-i înfrânge pe alţi turcici, care au terorizat Europa de Est şi nu numai. Este vorba despre pecenegi. În urma unor lupte locale şi regionale i-au împins pe aceştia din urmă către vest, luându-le locul între Don şi Nipru. În acelaşi timp, cumanii organizează raiduri împotriva Imperiul Bizantin, a cnezatelor ruseşti dar şi a Regatului Ungariei.
În 1089, lansează un raid pustiitor asupra Transilvaniei şi Ungariei, fiind în cele din urmă înfrânţi de Ladislau I al Ungariei. În 1091, reuşesc să regleze definitiv conturile cu pecenegii şi în bătălia de la Levunion, ca aliaţi ai bizantinilor reuşeşst să distrugă pe pecenegi. În 1094, scenariul este reluat, iar rămăşiţele pecenegilor fie s-au topit în masa cumanilor, fie au reuşit să primească ”azil” în Ungaria. Din acel moment cumanii au început să joace un rol din ce în ce mai împortant în Europa. Aceşti războinici călare reuşesc să învingă pe Vladimir, cneazul Kievului în bătălia de la Stugna şi îşi impun supremaţia politică în stepele nord-pontice. De altfel de la jumătate secolului al XII lea, ţinuturile ruseşti sunt invadate anual de cumani. Aceştia se implică tot mai mult în politica cnezatelor slave ajutând pretendenţii care le promiteau câştiguri substanţiale şi beneficii.
Hărţuiesc permanent Imperiul Bizantin, ocupă zone importante din zona Dunării, precum Delta dar şi teritoriul de astăzi al Munteniei şi o bună parte din Moldova de astăzi. Evident era vorba despre un control politic nu şi efectiv. La finele secolului al XII lea, cumanii se aliază cu vlaho-bulgarii, fraţilor Asăneşti şi administrează o înfrângere totală bizantinilor. ”Încă de la începutul secolului al XIII lea cumanii au avut un impact larg asupra Europei de Vest. Într-adevăr, în cele de-al doisprezecelea şi cel de-al treisprezecelea secol, puterea cumanilor era la apogeu.
Controlau un teritoriu uriaş întins de la Lacul Aral şi până la gurile Dunării. Chiar dacă nu exista o unitate politică în acest vast teritoriu, puterea militară a acestei confederaţii de triburi cumane era considerabilă şi ameninţa cele mai puternice state din Europa de sud şi de sud-est. Cumanii au avut o contribuţie decisivă la înfrângerea cruciaţilor lui Baldwin I de către Ioniţă Caloianul”, preciza Victor Spinei în ”The Cuman Bishopric-Genesis and Evolution”, prezentă în “The” Other Europe in the Middle Ages: Avars, Bulgars, Khazars and Cumans”, editată de Florin Curta şi Roman Kovalev. Zona controlată de cumani purta numele de Cumania.
Cumania neagră şi românii
Cumanii au avut o importantă influenţă şi asupra românilor, arată specialiştii. Aceştia au stăpânit o regiune întinsă din spaţiul carpato-danubiano-pontic, ocupată şi de populaţiile româneşti. De altfel zona controlată de cumani, aferentă Moldovei şi estului Ţării Româneşti din evul mediu, purta numele de ”Cumania neagră”. O parte a populaţiilor cumane s-au stabilit în zona Făgăraşului, posibil a Munteniei dar şi în Moldova. Cel puţin în Moldova, o bună dovadă o reprezintă ”Episcopia Cumanilor”, o încercare a bisericii catolice de a converti aceşti războinici nomazi.
Episcopia a fost înfiinţată de călugării dominicani la începutul secolului al XIII lea având ca sediu diecezan Civitas Mylco, probabil cetatea Milcovului. În jurisdicţia acestei episcopii au intrat cumanii care locuiau în sudul Moldovei dar şi cei din Ţara Bârsei. Această episcopie a fost însă distrusă de atacurile tătarilor în 1241. Prezenţa cumanilor în zonele ocupate de români este dovedită şi de numeroasele nume de aşezări, ape sau alte forme de relief, din limba cumană.
Astfel în Moldova sudică, în Muntenia dar şi în zona Olteniei şi Transilvaniei apar denumiri precum Covurlui, Suhului, Vaslui, Bahlui, Călmăţui, Desnăţui, Catlabug, Ialpug, Teleorman, Bărăgan, Borcea, Caracal, Cornanu, Vadul Cumanilor. Sunt zone în care cumanii au locuit o perioadă îndelungată şi mai apoi, se bănuieşte s-au şi amestecat cu populaţia locală. Totodată au apărut şi teorii, cea mai celebră fiind cea a lui Neagu Djuvara, care arătau că elita munteană de la începuturile statalităţii medievale româneşti era de origine cumană. Un argument a fost numele părintelui lui Basarab I, întemeietorul statului Ţara Românească.
Acesta s-ar fi numit Tihomir sau Togomerius, nume de origine cumană. Această ipoteză a fost însă respinsă de alţi istorici, care afirmau că de fapt Basarabii erau români get-beget. Totodată românii au învăţat şi din tehnicile militare ale cumanilor, în special, folosirea arcaşilor călare, atât de răspândită în Moldova mai ales, utilizată cu rezultate foarte bune contra tătarilor. De altfel stăpânirea cumană a fost distrusă de hoardele mongole în secolul al XIII lea. Oştile cumane au fost distruse de mongoli, aceştia cerând regilor maghiari permisiunea să se stabilească pe teritoriul regatului Ungariei. De altfel mai târziu au devenit mercenari în serviciul regilor maghiari şi nu numai.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
