Episoade mai puţin cunoscute din istoria românilor: domnitorul mort din cauza drogurilor şi duelurile celebre

Episoade mai puţin cunoscute din istoria românilor: domnitorul mort din cauza drogurilor şi duelurile celebre

Alexandru Ioan Cuza era un amator al duelului FOTO Adevărul

De-a lungul istoriei românilor au fost nenumărate episoade controversate sau puţin cunoscute publicului larg. Printre acestea se numără şi patima pentru droguri a unor domnitori români, dueluri între mari personalităţi sau calităţi aproape necunoscute ale unor celebri oameni de cultură.

Ştiri pe aceeaşi temă

Istoria românilor, ca de altfel a tuturor celorlalte state a fost presărată cu evenimente şi poveşti controversate, hazlii sau inedite. În cazul istoriei românilor multe dintre acestea au rămas puţin cunoscute publicului larg, în special şi din cauza glorificării istoriei româneşti în perioada comunistă şi „epurarea” episoadelor care nu conveneau propagandei, dar şi transformarea în personalităţi-tabu a unor nume mari a culturii şi istoriei româneşti. 

Unul dintre puţinele lucruri cunoscute şi de altfel imposibil de mediatizat până acum trei decenii a fost şi faptul că unii domnitori români erau mari consumatori de droguri sau că a existat o adevărată „febră a drogurilor” (mai ales a opiaceelor) la un moment dat. 

Tot puţin cunoscute sunt şi duelurile de pomină între marile personalităţi ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX dar şi  calităţile ascunse ale unor mari scriitori români.  

Domnitorul român omorât de o supradoză de droguri

Puţini şi-ar fi imaginat că domnitorii români ar fi consumat stupefiante, şi nu oricum, ci în cantităţi însemnate. Sunt specialişti însă care arată că cel puţin trei dintre aceştia au ajuns faimoşi pentru consumul de droguri. 

De exemplu, aşa cum arată Andrei Oişteanu în ”Narcotice în cultura românească”, cunoscutul voievod Alexandru Lăpuşneanu ar fi consumat, în scop terapeutic, cannabis-ul. „La jumătatea secolului al XVI-lea, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu solicita adesea,de la „apoteca” oraşului transilvănean Bistriţa (înfiinţată în 1516) diferite substanţe terapeutice vegetale printre care cannabis”, arăta  Andrei Oişteanu, în lucrarea menţionată.  

Mai apoi, există dovezi că mai ales în perioada fanariotă se consumau opiacee, sub forma unor magiunuri speciale puternic halucinogene. Iar unul dintre cei mari consumatori era domnitorul Nicolae Mavrocordat. Ba chiar i-ar fi dat un asemenea magiun până şi lui Hrisant Nottara, patriarhul Ierusalimului. 

„Probabil că vestitul doctor portughez Daniel de Fonseca, medicul lui Nicolae Mavrocordat şi ulterior chiar al sultanului a avut un rol important în prepararea pentru Mavrocordat Vodă a magiunului de opium, de care era foarte mândru domnitorul fanariot”, preciza Andrei Oişteanu în lucrarea sa.

De altfel, consumul de opiacee devenise o modă printre domnitorii din secolul al XVIII-lea. Cronicarul Ioan Canta mărturisea că domnitorul Moldovei, Constantin Racoviţă, era mai tot timpul „vesel” din cauza drogurilor. Acesta consuma afion, un preparat turcesc bazat pe opium, un narcotic destul de puternic.

„De atâta era straşnic că mânca afion dimineaţa şi la vreme de chindii bea pelin cu ulciorul, şi preste toată ziua se afla tot vesel”, scria cronicarul Ioan Canta. 

Contemporanul lui Constantin Racoviţă, domnitorul Ţării Româneşti, Grigore al II-lea Ghica, a fost singurul domnitor care a murit din cauza supradozei de droguri. Acesta consuma tot un preparat pe bază de opium, dar foarte concentrat. 

„Contemporanul şi omologul „veselului” domnitor Constantin Racoviţă Cehan, Grigore al II-lea Ghica Vodă, murea la Bucureşti în 1752 - cum notează Athanasie Comen Ipsilanti –din pricina unei greşite administrări de teriacă cerească (un fel de compus puternic pe bază de opium). Domnitorul valah a murit probabil din cauza unei supradoze de Theriaca celesta”, se arată în „Narcotice în cultura românească”. 

Consumul de droguri, mai ales de opiacee şi cannabis a continuat pe toată perioada secolului XIX, mai ales în cercurile elitiste, în rândul artiştilor şi în general acelora care deprinseră acest obicei la studii în Europa. Drogurile au pătruns în Ţările Române pe două căi, fie din zona otomană, mai ales în timpul fanarioţilor şi mai apoi din zona Occidentală, unde existau asemenea obiceiuri, preluate tot din ţările Orientale.  
 

Prinţul aviator, ucis de heroină

Mai apoi în perioada interbelică, mai ales în anii 30 în cercurile tinerilor din România au început să pătrundă droguri deosebite de puternice precum cocaina sau heroina. Celebrul aviator şi automobilist, prinţul Ionel Ghica, murea la numai 28 de ani din cauza unei supradoze de heroină. Tragicul eveniment a avut loc în anul 1932, după o petrecere cu prietenii, unde s-au consumat droguri. 

„După ce-şi începe seara la Athénée Palace până către orele nouă, Ghica ajunge la restaurantul ,,Maxim’’ de la şosea, unde rămâne până după ora trei. Apoi este dus acasă cu automobilul unui prieten. 

Nemulţumit, îşi scoate automobilul din garaj, trece pe la locuinţa lui Chiţu, care-i dă heroină, apoi ajunge în localul ,,Zig-Zag’’, unde prizează cocaină, martorii declarând ulterior că pe masa lui au observat un plic din puternicul drog. Tot timpul, aviatorul a băut şi a prizat heroină. 

A continuat cheful la ,,Roata lumii’’, unde Ghica i-a declarat lui D. Frumuşanu: „Am fost la Chiţu şi am luat heroină, dar nu îmi e frică, sunt tare”, se arată în ziarul ”Universul ” de pe 31 mai 1932. 

În aceeaşi publicaţie, se arată că la scurt de la mărturisirea făcută lui Chiţu, lui Ionel Ghica i se face rău şi moare în chinuri groaznice la scurt timp. 
   

Cuza duelangiul şi ruşinea păţită de Kogălniceanu

Deşi moda duelului părea un obicei occidental străin românilor, iată că aceste reglări de conturi, sângeroase, în numele răscumpărării onoarei pătate au pătruns şi în Principatele Române. Ba chiar era o chestiune destul de practicată în rândul protipendadei, există chiar şi o legislaţie, încă de la începutul secolului al XIX-lea care interzicea duelul. 

Cu toate acestea, nici marii oameni politici de la începutul secolului XX nu s-au sfiit să se provoace şi să se dueleze. Mania duelului i-a cuprins şi pe paşoptişti, Nicolae Bălcescu provocându-l la o luptă de onoare pe Christian Tell, iar Dimitrie Bolintineanu pe Mălinescu. Din fericire, unul dintre dueluri nu s-a mai ţinut, iar în celălalt, Mălinescu l-a iertat pe Bolintineanu şi nu l-a ucis. 

Cel mai mare duelist al secolului al XIX-lea, a fost chiar domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Avea o trusă cu pistoale pentru duel chiar de la Napoleon al III-lea al Franţei iar pregătirea în domeniul scrimei o făcuse cu un general francez celebrul pentru priceperea sa. „Alexandru Ioan Cuza este un cunoscut şi convins duelist. Se iniţiase în arta scrimei cu generalul Menetrier, fost ofiţer al lui Napoleon I, iar în patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti se păstrează trusa cu pistoale pentru duel, primită de la Napoleon al III-lea.  Cunoaştem în mod precis o afacere de onoare avută cu Costache Rolla”, se arată în „Pe câmpul de onoare: o istorie a duelului la români”,  a lui Mihai Chiper. 

Conflictul este însă aplanat de Vasile Alecsandri. Mai mult, Cuza ajunge, în primii ani de domnie să încurajeze duelul, ba chiar ordină sau asistă la astfel de lupte, încheiate tragic. 

„Ajuns la conducerea statului, Cuza încurajează personal afacerile de onoare pentru a întări spiritul de corp al armatei, şi nu numai. Din ordinul expres sau sub directa sa supraveghere au loc dueluri interesante, încheiate în mod tragic”, se arată în lucrarea menţionată mai sus. 

Spre sfârşitul domniei, Cuza totuşi se răzgândeşte şi înăspreşte legislaţia privind interzicerea duelului. Şi asta dintr-un motiv evident, exprimat şi de Vasile Alecsandri, în 1862. „Duelul este la ordinea zilei”, scria cunoscutul poet.

Iar motivele erau dintre cele mai stupide, de la o simplă atingere şi până la o bârfă oarecare. Deşi în 1865, duelul devenise faptă penală, atât intelectualii cât şi politicienii sau boierii români continuau să se dueleze ca-n codru. O vorbă aruncată-n vânt şi deja se ascuţeau săbiile şi se curăţau pistoalele. Până şi Ion Heliade Rădulescu s-a bătut în duel cu Iancu Isvoranu, un ofiţer de cavalerie. Ion Heliade Rădulescu scapă ca prin urechile acului. 

De notorietate a fost şi duelul dintre Nicolae Filipescu, cunoscut politician şi primar al Bucureştiului, cu ziaristul George Emanuel Lahovari. Filipescu îl ucide pe Lahovari, fiind judecat pentru acest delict. Până şi renumitul medic Carol Davila s-a băut în duel cu sublocotenentul Apostolescu. 

Davila, director general al Serviciului General al Armatei îl umilise pe Apostolescu după ce l-a prins fumând în mansarda unui spital. Cei doi s-au duelat cu pistoalele, iar Davila a reuşit să-l umilească pe Apostolescu. Acesta din urmă a căzut în genunchi şi l-a rugat pe medic să nu-l ucidă. 

La rândul său, Kogălniceanu era să o păţească, în 1869, cu maiorul Candiano Popescu, cel care a provocat prin altele şi revolta anti-monarhică de la Ploieşti. Supărat că primul-ministru Mihail Kogălniceanu ar fi rostit cuvinte nepotrivite la adresa sa, în cadrul unor discuţii avute la Ploieşti, Candiano Popescu îl provoacă la duel. 

„Domnule Cogălnicene, M-aţi insultat la Ploesci.  Sunteţi dator a-mi da o reparaţiune. Nu v-o cer acum, căci vă veţi piti dupe titlul de ministru. Ascept însă trimişii D-tale a doua zi dupe eşirea din Minister”, cerea public Candiano Popescu. 

Când şi-a terminat mandatul de ministru, în 1870, Mihail Kogălniceanu a evitat duelul, retrăgând public orice cuvânt nepotrivit spus la adresa lui Candiano Popescu. Pentru Kogălniceanu ar fi fost o adevărată sinucidere duelul cu maiorul.
 

Eminescu şi fotbalul

Un alt aspect puţin cunoscut este faptul că Eminescu a fost, cel puţin o perioadă din viaţa sa, un tânăr sportiv. Ba chiar a fost unul dintre primii români care a jucat fotbal. Acesta învăţase să joace fotbal la Gimnaziul din Cernăuţi, chiar de la Aron Pumnul. ”Strângea uneori pe băieţi şi bătea chiar mingea cu ei”, scria George Călinescu despre Aron Pumnul. 

Ba chiar erau organizate adevărat meciuri pe un teren improvizat, meciuri dure, unde Eminescu ar fi jucat ca un veritabil vârf de atac. „Înaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adesea printre noi şi juca cu noi mingea”, scria Stefanelli în ”Amintiri despre Eminescu”. 

Meciurile cu ucenicii meseriaşilor din zonă, se lăsau cu bătăi în toată regula. „Din strada Cuciur-Mare, în dosul grădinii publice, se întindea un mare maidan numit toloacă (Pulvertum), unde ”studenţii”, ucenicii şi calfele de meseriaşi îşi făcuseră loc pentru bătut mingea. Între studenţi şi calfe se iscă în curând un război crâncen pentru exclusivitatea folosirii locului, război în lege, la care cei mici luau parte în chip de furnizori de armament. Sub streaşina casei unde locuia colegul Stefanelli, peste drum de toloacă, băieţii de şcoală făcuseră un depozit de beţe şi nuiele cu care alimentau pe studenţi pe dată ce începeau ostilităţile. Eminescu, focos goliard toată viaţa, era unul dintre cei mai zeloşi purtători de muniţii, şi n-a lipsit mult odată ca să fie bătut măr de «duşmani»“, preciza şi Călinescu. 

Eminescu excela totodată şi la înot dar ridica şi greutăţi, având în trup foarte armonios. „Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră» ”, preciza maica Epraxia Diaconescu, de la Văratec, care-l cunoscuse pe Eminescu în anii primei tinereţi. 
 
Vă recomandăm să citiţi şi:
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările