Drama românilor sub ocupaţie străină. Cum au fost batjocoriţi şi măcelăriţi de sovietici şi horthyşti. Zeci de mii au fost deportaţi

Drama românilor sub ocupaţie străină. Cum au fost batjocoriţi şi măcelăriţi de sovietici şi horthyşti. Zeci de mii au fost deportaţi

Mulţi basarabeni au trăit drama deportării

Poporul român aflat în zonele de ocupaţie străină, de-a lungul istoriei, a avut în mare parte de suferit. Atât bucovinenii, cât şi transilvăneni sau basarabenii au fost ţinta atrocităţilor diferitelor regimuri totalitare, care au rupt aceste teritorii, pe parcursul secolului XX, din teritoriul României.

Ştiri pe aceeaşi temă

În vara anului 1940, România Mare claca în faţa marilor puteri totalitare, cele care i-au hotărât destinul în acel an de tristă amintire. Basarabia, Bucovina de Nord şi nord-vestul Transilvaniei erau smulse României de URSS şi Ungaria Horthystă, evident, cu acordul Germaniei Naziste. Carol al II lea, penultimul rege al României, un monarh slab, preocupat mai mult de camarilă şi viaţa personală, nu a schiţat niciun gest în faţa abuzurilor. 
 
Propriu-zis, factorii de decizie din România, au tăcut şi au acceptat fără să crâcnească această decizie. În aceea vară neagră, peste 6 milioane de români intrau sub dominaţie străină. În teritoriile ocupate, atât sovieticii cât şi horthyştii, au fost acuzaţi de atrocităţi greu de imaginat îndreptate împotriva românilor. Basarabenii şi bucovinenii au suferit mai ales din cauza deportărilor iar românii transilvăneni au fost supuşi teroarii şi măcelurilor.
 
Măcelurile din Transilvania horthystă
 
În vara lui 1940, Ungaria era condusă de Miklos Horthy, un lider totalitar, adept al fascismului şi aliat fidel al lui Adolf Hitler. Evident, Horthy visa la realizarea ”Ungariei Mari”, adică restabilirea vechiului teritoriu al Ungariei medievale, iar Transilvania intra în planurile sale. Cu atât mai mult cu cât liderul maghiar considera Tratatul de la Trianon un abuz şi o nedreptate adusă Ungariei. Hitler şi Mussolini i-au făcut pe plac lui Horthy şi în cele din urmă i-au oferit, prin ”Dictatul de la Viena„ din august 1940, Transilvania de nord-vest. Mai precis era vorba despre un teritoriu de 43.492 km2, cu 2.667.007 de locuitori. Majoritatea erau români. ”Printr-un act de brigandaj făcut de Hitler şi Mussolini, Tratatul de la Versailles, respectiv Trianon, este rupt şi aruncat la pubela istoriei. Transilvania, leagănul de acum două mii de ani ani al poporului român, este sfâşiată în două: partea de nord este cedată ungurilor în urma acestui arbitraj-ultimatum”, scria Nicolae Baciu, un contemporan al evenimentelor, fost avocat al baroului Ilfov, în lucrarea sa testament, „Agonia României”. 
 
Aceast teritoriu a intrat sub stăpânire maghiară la 26 august 1940. Abia pe 5 septembrie însă, primele trupe maghiare au trecut graniţa pentru a ocupa ”de facto” acest teritoriu. Era vorba de 300.000 de soldaţi din armata regulată, plus trupe paramilitare ultra-naţionaliste fidele regimului hothyst, numite ”Garda Zdrenţăroşilor”, ”Vănătorii Turanici” şi ”Ordinul Vitejilor”. Intrarea trupelor maghiare a avut loc pe la Sighetul Marmaţiei. Odată cu ocupaţia militară au început şi restricţiile. Martorii oculari spun că întâi a fost înlăturată limba română, iar apoi au început o serie de arestări. La început nu au existat însă incidente. Pe 8 septembrie s-a declanşat însă iadul pentru românii şi evreii din Transilvania ocupată de hothyşti. Preludiul a avut loc la Nuşfalău, cu nouă victime, atacate cu brutalitate de soldaţii maghiari. Apogeul a fost atins însă la Treznea şi Ip, două localităţi unde, spun martorii, au avut loc atrocităţi fără seamăn. Pe 9 septembrie soldaţii unguri au ajuns în Treznea, la aproximativ 15 kilometri de Zalău. Aici, populaţia românească a fost atacată fără avertisment. Mărturiile spun totul a început cu nişte copii care păzeau vitele, dar şi cu o familie întreagă masacrată direct pe câmp. Mai apoi soldaţii s-au răspândit prin tot satul .
 
”Deodată, au răsunat împuşcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniştea şi neputinţa îşi dăduseră mâna, soldaţi înarmaţi se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moşnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat şi mai mult oamenii în sperieţi. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile şi, sub ameninţarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovaţi, care erau împuşcaţi, găuriţi cu baionete, conduşi spre locuri unde urmau să fie executaţi. Motivul? Erau români”, povestea muzicologul Octavian Lazăr Cosma, un om a cărui familie a fost măcelărită la Treznea. Au urmat apoi măcelul cumplit din satul Ip, atacat după Treznea. La Ip, ororile au fost şi mai mari. Oamenii erau torturaţi fără milă, spun martorii oculari şi mai apoi ucişi cu bestialitate. Unii martori spun că inclusiv copilaşi de 5 ani sau sugari au fost omorâţi. ”Inima îmi bătea tare, pentru că în momentele următoare am văzut cum criminalii i-au executat pe fraţii mei. În faţa casei, la câţiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuşcată în piept cu cartuşe dum-dum. 
 
Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împuşcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 anişori, care, disperată, striga «Unde eşti, maică?!», a fost secerată de gloanţele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împuşcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldaţi unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn”, mărturiseşte Gavril Butcovan, un supravieţuitor din Ip, în cartea sa, ”O pagină de istorie scrisă cu sânge. Mărturiile unui supravieţuitor al masacrului de la Ip”. Torturile au fost inimaginabile. ”Înainte de a fi executaţi, mulţi români au fost torturaţi, bătuţi, li s-au tăiat mîinile, nasul, urechile, limba, organele genitale, le-au fost scoşi ochii, femeilor le-au fost tăiaţi sânii şi gravidelor le-au fost scoşi feţii din burtă cu baionetele. (...) Doi bătăuşi duceau într-o desagă capul copilului Dumitru Bogza, împuşcat cu cartuşe dum-dum pe claia de gunoi, până i-a fost secţionat gâtul", preciza Butcovan. Măceluri au avut loc şi în satele Cerişa, Marca, Breţcu, dar şi în alte localităţi. Conform datelor oficiale ale Secretariatul de Stat pentru Naţionalităţi, în perioada 1940-1941, au fost omorâte 919 persoane în zona ocupată de armata horthystă. Pe lângă români au mai fost ucişi evrei şi etnici romi.  
 
Martiriul românesc din Bucovina
 
În vara aceluiaşi an 1940, România pierdea, de această dată în favoarea URSS, Bucovina de Nord. Mai precis în iunie 1940 în urma acordului dintre URSS şi Germania Nazistă, la 26 iunie 1940, Molotov, prim-ministru al URSS, convoca la Moscova pe ministrul României Gh. Davidescu. România a primit în aceea zi un ultimatum prin care URSS îi cerea nordul Bucovinei şi Basarabia, fiind invocate motive false de legimititate. În cazul în care românii refuzau, armata sovietică urma să declanşeze o invazie.   
 
”Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic", îi scria Davidescu, drept răspuns, lui Molotov. Iar Bucovina de nord şi Basarabia au fost lăsate pe mâna ruşilor. Imediat, în Bucovina de Nord armata română a fost evacuată, iar regiunea a început să fie bolşevizată. Administraţia sovietică şi-a intrat imediat în drepturi, iar noile garnizoane au fost ocupate de soldaţi sovietici. Evident, şi agenţii NKVD au început activitatea, încercând să depisteze în special rezistenţă românească în zonă. 
 
La aceea dată, Bucovina de Nord era locuită majoritar de români. Fără să dorească a intra în sistemul comunist şi mai ales fiindcă mulţi avea rude, dincolo de noua graniţă, o parte a românilor bucovineni şi-au exprimat intenţia de a se strămuta în România. Autorităţile sovietice au refuzat. Atunci au început şi trecerile ilegale, dar şi represaliile crunte. Se bănuieşte că numai pe parcursul anului 1940, în România au trecut ilegal graniţa, peste 7.000 de bucovineni. Prietenii, cunoscuţii şi o parte a rudelor, rămase în Bucovina de Nord, au plătit însă preţul. Au fost declaraţi trădători şi deportaţi, mai ales în Siberia. Printre cei care şi-au dorit să treacă în România se aflau şi numeroşi săteni din Cupca, Pătrăuţi, Corceşti, Trestiana, Suceveni, dar şi alte sate din acest areal. Erau speriaţi în special de bolşevizare dar şi de abuzurile care începeau să apară. ”Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din ţară ca să scape de prigoană”, scria Gheorghe Mihailiuc în cartea „Dincolo de cuvintele rostite”. 
 
Mai mult decât atât, agenţii NKVD lansaseră zvonuri prin satele româneşti, cum că autorităţile sovietice ar fi permis românilor să treacă graniţa, în România. Aşa s-a ajuns ca 3.000 de oameni din satele menţionate, cu familiile lor, să se pregătească pentru a pleca în România. Gheorghe Mihailiuc a trăit acele momente. Oamenii s-au pregătit şi au format o coloană care urma să plece către graniţă. Erau bărbaţi, femei şi copii. În fruntea coloanei mergeau oameni cu steaguri tricolore. Coloana a ajuns în cele din urmă în dreptul pădurii de la Varniţa, la locul numit ”Fântâna Albă”, la trei kilometri de frontiera cu România. Oamenii au fost brusc somaţi de grăniceri. Au mers însă în continuare. Nu au mai primit însă a doua somaţie şi a început măcelul. Pentru o parte a supravieţuitorilor, a fost un act premeditat, sovieticii aşteptându-i pregătiţi pe români, în buza pădurii. ”Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor Bucovineni. Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit, hăt, departe, peste codri. 
 
Cineva din mulţime a strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul”, preciza Mihailiuc. A urmat o serie de orori, spun unele mărturii. Se spune că acolo, la Fântâna Albă, cei care au scăpat de tirul mitralierei au fost urmăriţi şi spintecaţi de soldaţi călare, iar răniţii se presupune au fost târâţi de cozile cailor şi unii chiar îngropaţi de vii. Lucrurile sunt interpretate în funcţie de mărturiile rămase, o parte contrazise ulterior de autorităţile sovietice. Cert este că la Fântâna Albă au murit mulţi români. Numărul lor variază în funcţie de rapoarte, de la câteva zeci şi până la peste 2.000 de oameni, printre care şi numeroşi copii. Tot în 1941, şi aici nu există păreri pro şi contra, peste 13.000 de români bucovineni au fost deportaţi în Siberia şi Khazastan.
 
Basarabia chinurilor şi deportărilor
 
Odată cu Bucovina de Nord, România a pierdut şi Basarabia, prin acelaşi ultimatum. După acelaşi scenariu, ca şi în Bucovina, armata română a fost evacuată iar sovieticii au preluat controlul asupra provinciei şi au început bolşevizarea şi rusificarea. Ţintele principale ale autorităţilor sovietice au fost intelectualii, ţăranii înstăriţi, preoţii, antreprenorii, adică cei care erau exponenţii culturii şi credinţei româneşti. Cei care puteau opune rezistenţă şi cei care de altfel erau cel mai greu de rusificat. Calea aleasă în Basarabia a fost mai subtilă. Oamenii nu au fost ucişi direct, ci deportaţi. Dezrădăcinaţi şi trimişi să îndure în lagăre de muncă grea, istovitoare, ucigătoare. Epurarea sovietică a început la un an după ocupaţia provincie, timp în care bolşevicii s-au convins care erau ”duşmanii poporului” şi ai comunismului. În 1941, au început deportările. În primul rând etnia română era un minus. Apoi pregătirea intelectuală şi starea socială puteau deveni motive suficiente pentru deportare. În mai 1941, omul sovieticilor în Basarabia i-a cerut permisiunea lui Stalin să deporteze peste 5000 de familii româneşti, arătându-i liderului sovietic că aceştia sunt elemente periculoase, anti-sovietice, greu reeducabile. 
 
La 7 iunie 1941, primeşte aprobarea lui Stalin, iar din URSS soseau peste 1.315 vagoane pentru transportul vitelor. Au fost umplute cu români, catalogaţi de NKVD drept ”elemente duşmănoase”. În vagoanele lagărelor, au fost îngrămădiţi în condiţii inumane, femei, bărbaţi, bătrâni şi copii. Erau medici, preoţi, avocaţi, moşieri şi ţărani ”chiaburi”. Deportările au început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, iar oamenii erau luaţi direct din pat. Aveau doar un sfert de oră să-şi facă bagajul. Nu puteau lua decât 10 kilograme din toată agoniseala. Restul era evident confiscat. Până la gară familiile erau duse împreună, trăind cu speranţa că măcar se au unii pe alţii. Acolo urma de fapt adevărata dramă. Cei buni de muncă erau trimişi în lagăre mai grele şi mai îndepărtate, iar restul în alte facilităţi de concentrare. Era practic separaţi pentru totdeauna. Pe trenurile deportaţilor sovieticii scriau în bătaie de joc: ” Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!”. Drumul deportaţilor era un infern. În vagoane nu avea aer şi trăiau cu doar 200 de grame de apă pe zi şi puţin peşte sărat. Mulţi mureau pe drum, iar cadavrele lor, erau aruncate din vagoane direct din tren. Nu existau asistenţă medicală şi condiţii de igienă. Ajungeau în cele din urmă în infernul gulag. Cei mai mulţi au ajuns la Omsk, Novosibirsk sau Krasnoiarsk. În 1941, din din Basarabia au fost deportaţi peste 18.000 de români.  
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările