De ce i-au urât românii pe evrei. Istoria nespusă a antisemitismului autohton, pornită din credinţa că „evreii pot fi ucişi din timp în timp pentru păcatele lor“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Antisemitismul a fost una dintre caracteristicile poporului român în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX. Obiectul urii românilor erau de obicei evreii, priviţi ca invadatori, necredincioşi şi complotişti. Motivele erau de ordin economic, religios, dar şi politic.

Translaţia evreilor în imaginariul european de la ”poporul ales” la ”ucigaşii lui Hristos” a avut menirea de a influenţa soarta acestei populaţii de-a lungul timpului. Veniţi în Europa încă din perioada Imperiului Roman, evreii, în special în anii Evului Mediu profund mistic şi creştin, au devenit un fel de ”ţap ispăşitor" pentru toate relele care li se întâmplau oamenilor. 

Dacă era ciumă, cu siguranţă era adusă de evrei, iar dacă fântânile erau otrăvite, cu siguranţă populaţia evreiască era de vină. Sunt de notorietate pogromurile medievale din Anglia, Franţa, Germania şi Spania. Dincolo de motivele religioase şi mistice invocate, evreii au fost sacrificaţi mai ales pentru averile pe care le deţineau, dar şi pentru a şterge împrumuturile pe care de multe ori suveranii Europei le contractau de la bogaţii bancherii iudei. ”Datoria” creştinească de a ucide necredincioşii sau „ucigaşii lui Hristos” era dublată de un bun prilej de a jefui averile evreilor. 

De altfel, evreii nu aveau dreptul de a deţine pământuri, orientându-se către negoţ, cămătărie sau finanţe, meserii privite cu dispreţ de o lume eminamente funciară. Dacă în toată Europa medievală exista o atitudine puternic antisemită, anti-evreiască în special, în Principatele Române nu au fost documentate atitudini sau atacuri anti-semite. Turcii, grecii şi evreii erau priviţi poate cu neîncredere de românul ortodox, dar nu au fost atestate pogromuri sau legi antisemite. Din contră, negustorii armeni şi evrei, în anumite cazuri şi regiuni, se bucură de privilegii din partea domnitorilor. 

Sub influenţa antisemitismului european, dar mai ales odată cu conturarea ideii de naţiune, la sfârşitul secolului XVIII, dar mai ales la începutul secolului al XIX-lea, se dezvoltă antisemitismul românesc. Cum era de aşteptat, a fost îndreptat împotriva evreilor. În decurs de aproape 100 de ani, antisemitismul românesc a escaladat şi contaminat toate păturile sociale, explodând în perioada interbelică cu mişcări şi organizaţii profund antisemite precum Legiunea Arhangelului Mihail sau LANC. Antisemitismul românesc a fost virulent şi întreţinut de o mitologie specifică, asimilând populaţia evreiască cu una dintre plăgile biblice aruncată asupra lumii creştine.

Bătăi,jafuri şi pogrom

Se vorbeşte foarte puţin în istoria oficială a României despre jafurile şi atacurile populaţiei româneşti îndreptate împotriva comunităţilor evreieşti. Şi nu au fost puţine, după cum arată documentele din secolele XVIII-XIX. Mai precis, o parte a populaţiei româneşti îşi făcuse un obicei din a ataca cartierele evreieşti cu ocazia diferitelor sărbători. Primul incident de acest gen, atestat documentar în România, are loc la începutul secolului al XVIII-lea în Moldova lui Dimitrie Cantemir. În această zonă, de altfel, se aflau şi cei mai mulţi evrei din Principatele Române, refugiaţi în special din zonele ruseşti şi poloneze cu politici antisemite. 

Mai precis, este vorba de un incident din anul 1710 din Târgu Neamţ. Populaţia românească a atacat evreii din localitate, sub motivul că aceştia ar fi furat un copil român şi l-ar fi sacrificat. Au fost omorâţi cinci evrei, iar 20 bătuţi crunt şi puşi în lanţuri. Din sat în sat revolta se propaga către Piatra Neamţ, iar comunitatea evreiască de acolo, disperată, a apelat la domnitorul Dimitrie Cantemir, care a pus capăt linşajelor şi bătăilor ordonând o anchetă. S-a dovedit că acuzaţiile contra evreilor erau neîntemeiate şi că de fapt a fost o născocire a unui călugăr şi un bun prilej de jaf. În 1726 a avut loc o acţiune similară, de această dată chiar cu complicitatea domnitorului Moldovei, Mihai Racoviţă.

image

Evreu din Chişinău FOTO albulup.blogspot.com

Evreii au fost bătuţi, jefuiţi şi puşi să plătească sume mari de bani drept răscumpărare pentru o nouă învinuire de sacrificare a unui copil creştin răpit. Pentru această faptă, Racoviţă a fost mazilit, evreii fiind susţinuţi de oficialii otomani. Linşaje şi bătăi ale evreilor însoţite de distrugeri şi jafuri au avut loc şi în 1823, 1846, 1859, 1868. Şi acestea fiind doar cele mediatizate. Cele mai grave violenţe îndreptate împotriva populaţiei evreieşti în secolul al XIX lea au avut loc în 1846 în Galaţi. De Crăciun, evreii au fost omorăţi şi bătuţi de populaţia românească. 

Evenimentul a ajuns şi în presa din Imperiul Habsburgic. Ziarul ”Gazeta Transilvaniei" din 1847 amintea de evenimentele petrecute cu un an în urmă. ”Moldovenii întărâtaţi se aruncară asupra caselor evreieşti, le sfărâmară prăvăliile, le prăpădiră mărfile călcându-le cu picioarele. Persoanele evreieşti începură a fi rău tratate, fără osebire de secsu şi de vârstă. Către seară numărul turburătorilor sui la mai multe sute, din cari o parte se amestecau între cei ce se bătea, iar alţii întărâta pe tinerime asupra jidanilor”, relatau ziariştii transilvăneni. Muriseră în timpul atacului şi câţiva evrei, iar restul au fost bătuţi. Bătăile şi atacurile asupra evreilor au continuat pe tot parcusul secolului al XIX lea, în special în Moldova, la Iaşi, Bacău şi Galaţi. 

Antisemitsmul devine politică de stat

În general, mişcările antievreieşti şi antisemite din Principatele Române şi mai apoi din Regatul României apăreau în mediul rural sau în cadrul târgurilor unde populaţia evreiască era foarte numeroasă. Specialiştii spun că de fapt românul a învăţat să-i atace pe evrei de la alte neamuri. ”De bună seamă, arta de a-i snopi în bătaie pe evrei nu era specific românească”, afirmă, în lucrarea ”Imaginea evreului în cultura română”, Andrei Oişteanu. Se bănuieşte că această ”artă” românii au ”învăţat-o" de la slavi şi de la grecii care aveau obiceiul de a arde, când ajungeau în portul Galaţi, o păpuşă de paie ce întruchipa un evreu. 

De oriunde ar fi învăţat-o, românul de rând din secolul XIX practica cu succes această ”artă”. Culmea, antisemitismul ţăranului şi târgoveţului în acelaşi secol era alimentat şi de intelectuali, dar şi de clasa politică. ”Cine sunt navalitori, de unde vin si ce vreau?”, spunea cu năduf Vasile Alecsandri într-un discurs din 1879. ”În Romania, cestiunea jidovilor nu este religioasa; ea este o cestiune naţională şi economică. Toţi acei care au vizitat Principatele, şi îndeosebi Moldova, s-au înspăimântat de aspectul trist ce-l infatiseaza israelitii", spunea şi Mihail Kogălniceau în 1873.

image

Mihai Eminescu a fost unul dintre intelectualii antisemiţi FOTO Catavencii.ro

Printre intelectualii cu viziune antisemită se afla şi poetul Mihai Eminescu, care nu a ezitat ca, în ziarul ”Timpul”, să scrie o sumedenia de articole anti-evreieşti şi care militau pentru neacordarea cetăţeniei româneşti evreilor. ”Întrebăm acum de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii, economic şi politic, pentru o ţară a cărei populaţie se stinge din momentul în care ei intră în contact cu ea. Românul e leneş, e imoral, e vicios. De ce însă nu e imoral şi vicios acolo unde nu sunt evrei?", scria acesta într-un articol la Timpul.

Costache Negri, la rândul său, preciza într-o scrisoare din 1869: ”Jidovimea, adică 1/7 parte din poporaţiunea noastră totală, este cea mai tristă lepră cu care ne-au osândit slăbiciunea şi venalitatea noastră”. Mai mult decât atât, în secolul XIX a existat acel articol 7 din codul Civil, prin care de cetăţenie se vor bucura doar locuitorii creştini ai României. Totodată, evreii nu aveau dreptul la proprietate funciară, le erau aplicate restricţii economice, nu aveau voie să locuiască în mediul rural etc. Cu toate acestea, de ce îi urau românii pe evrei?

„Ucigaşii lui Hristos“ „pot fi ucişi din timp în timp”

Antipatia şi uneori ura manifetată de populaţia românească faţă de comunităţile evreieşti a fost explicată de o serie de specialişti. În primul rând antisemitismul românesc se naşte şi în mediul mistic, ortodox. Ţăranul române este cel care devine primul antisemit, nu intelectualul. Mai precis, acesta îl priveşte cu reticenţă pe evreu, fiindcă nu este creştin. Mai mult decât atât, a ucide sau a bate un evreu, adică un păgân nu era o crimă ci mai mult decât atât o faptă creştinească. Prezentaţi ca ”ucigaşii lui Hristos”, evreii pot deveni fără păcat obiectul răzbunării creştinilor. ”Evreii pot fi ucişi din timp în timp pentru păcatele lor”, consemna Nicolae Iorga părerea unui tânăr ţăran din Basarabia la începutul secolului XX. 

Totodată, specialistul Andrei Oişteanu a găsit referinţe privind o altă credinţă populară, uciderea evreului sau scingiuirea lui te scapă de păcate. ”Credinţa populară era că uciderea unui ”jid” nu numai că nu te încarcă de păcate, dar chiar îţi mântuie sufletul de 40 de păcate”, scria acesta în lucrea sa. Tot Oişteanu aminteşte de o imagine care a rămas adânc întipărită în sufletul ţăranului român: evreul cu mâinile tăiate după ce a încercat să pângărească racla în care se afla Maica Domnului. ”Nu numai povestea, dar şi reprezentarea iconografică a evreului cu mâinile tăiate înconjurate de apostoli în faţa catafalcului Sfintei Marii l-a impresionat pe ţăranul român”, spune acesta. 

image

Evreice din Dej în 1920 FOTO animafori.ro


Totodată, s-a ajuns la convingerea că de fapt Sfântul Gheorghe a fost ucis de evrei. La fel şi Sfântul Petru, Iacob sau Filip. La un moment dat evreul necredincios, nebotezat, a ajuns pentru omul mistic şi neinstruit de la ţară răul în persoană. ”Diavolul este evreul, care nu este botezat, nu crede în Iisus, este menit iadului, este omul dracului şi are o lege spurcată", scria Oişteanu în „Imaginea evreului în cultura română”. Mai mult decât atât, Biserica în secolul XIX încuraja aceast imaginariu. În 1803 apare cartea ”Înfruntarea jidovilor asupra legii şi obiceiurilor lor", scrisă de Neofit Cavsocalivitul, un călugăr ortodox. Culmea, acesta ar fi fost un rabin convertit la creştinism. Apar 15 ediţii în care sunt ponegrite obiceiurile evreieşti şi se propagă mitul că evreii beau sângele creştinilor şi le sacrifică copii. Culmea, cartea apare cu ”blagoslovenia şi cu toată cheltuiala prea sfinţiei sale”, Iacob Stamate, Mitropolitul Iaşiului.

Evreii beau sângele copiilor creştini

Prin intermediul acesti cărţi se propagă în toate mediile credinţa populară că evreul este canibal şi bea sângele copiilor creştini în ritualuri secrete. De altfel, în timpul lui Mihai Racoviţă, evreii au fost bătuţi şi judecaţi pentru un presupus ritual sângeros de acest fel. Practic, evreii erau bănuiţi că ajung să scurgă sângele unui copil şi apoi îl pun în ”azima” lor de Paşte şi o mânâncă. Totodată, ar fi băut sânge de creştin. Acest mit a fost perpetuat până la începutul secolului XX şi a fost folosit şi de antisemiţi renumiţi precum Paulescu, AC Cuza sau Corneliu Zelea Codreanu, culmea toţi intelectuali şi licenţiaţi. De exemplu, în 1922, în perioada interbelică, în ziarul ”Apărarea Naţională” a naţionalistului de extremă dreaptă A.C. Cuza, doctorul Nicolae Paulescu vorbeşte de aceste ritualuri atribuite evreilor.

image

 Familie tradiţională românească FOTO romaniadacia.wordpress.com

”Sunt nenumărate alte cazuri dovedite şi descrise de autori pe baza mărturiilor contemporane. Aproape la toate se dovedeşte acelaşi lucru: omorul se săvârşteşte în mod barbar, victima e chinuită, de cele mai multe ori imitându-se chinuirea lui Isus Hristos, sângele victimei se scurge în vase şi este întrebuinţat la tot felul de rituri sălbatice.”, scria doctorul Paulescu. Mai mult decât atât în conştiinţa populară erau numeroase credinţe preconcepute în ceea ce priveşte evreul. Mai precis exista credinţa că nu este bine să dormi „la jidan„, existând chiar şi interdicţia în secolul XVIII pentru evrei să nu găzduiască creştini. În special spun specialiştii, era obscurantismul şi reticenţa ţăranului faţă de străini cu tradiţii şi port total diferit de al lui. Totodată evreul nu avea aceeaşi credinţă şi de multe ori nici nu vorbea limba românească. Veneticul era privit cu neîncredere, la fel ca şi cel care nu ară pământul.

Evreul invadatorul poporului român

La această concluzie s-a ajuns în mediile politice şi intelectuale. De fapt această idee a apărut odată cu naşterea conceptului de naţiune şi cu dorinţa de emancipare naţională. Ieşiţi de sub jugul otoman, intelectualii români nu priveau cu ochi buni străinii. Burghezia românească fragilă şi abia născută la mijlocul secolului XIX din lumea medievală care se dărâma, nu vedea cu ochii buni concurenţa oferită de evrei. Evreii aveau experienţă în negustorime şi în domeniul bancar, erau pricepuţi şi oameni cu legături în toată lumea. Practic burghezii români, aflaţi la început de drum, se simţeau fără nicio şansă în faţa lor. Totodată faptul că bancherii şi industriaţii evrei câştigau bani rapid, din afaceri considerate neonorabile de proprietarii funciari, îi transformau în paria. 

Sistemul arendăşesc şi în unele cazuri abuzurile arendaşilor de origine evreiască, de exemplu fraţii Fischer în Moldova, au inflamat şi mai mult spiritele, culminând, cu răscoala de la 1907, care a început în Botoşani, ca manifestare antisemită. Numărul evreilor era din ce în ce mai mare, iar negustorii şi intelectualii români nu vedeau cu ochi buni acest exod. Patriotismul ataşat ideei de naţiune, se transforma în antisemitism. De exemplu în 1823, slugerul Costache vătaf la agie în Oltenia animat de porniri patriotice, ajunge la afirmaţii antisemite. O mână de oameni au atacat nişte negustori evrei. Aceştia din urmă s-au apărat, dar tot ei au ajuns în lanţuri în beciurile agiei. A venit şi explicaţia slugerului. 

”Trebuiau să se lase bătuţi, căci n-au nici un drept de a se apăra contra ”valahilor ţării”. Noi patrioţii, domni acum în patrie vom ştii ce să facem pentru a ne debarasa de aceşti străini”, preciza slugerul. Totodată după primul război mondial, România este obligată să recunoască cetăţeani şi drepturile civile ale evreilor. Această obligativitate dar şi un nou exod evreiesc, duce la o nouă revărsare de antisemitism, pe fondul căreia, va căştiga teren Mişcarea Legionară. Numărul evreilor a crescut de la 300.000 la 800.000. Mulţi nu vorbeau româneşte şi ţineau la tradiţiile evreieşti.

corneliu zelea codreanu

 Corneliu Zelea Codreanu( in costum popular) unul dintre liderii antisemiti FOTO arhiva adevarul

”Euforia reuşitei, alături de teama de a pierde totul a dat trepat naştere unui naţionalism persistent, în stare să se hrănească din el însuşi la nesfârşit [..] În definitiv, în România exista un antisemitism social foarte extins, în maniera acelui din celelalte ţări ale Europei Orientale„, preciza istoricul Francisco Veiga în lucrarea sa ”Istoria Gărzii de Fier”. Mai mult decât atât în mediile studenţeşti, tinerii români se simţeau concuraţi de tinerii evrei. Aceştia din urmă veneau din familii înstărite de bancheri sau industriaşi care le puteau asigura o pregătire prealabilă şi profesori particulari. 

”Majoritatea proveneau din familii înstărite şi erau, în acelaşi timp, fii unor profesionişti din clasa de mijloc şi de aceea dispuneau de o pregătire prealabilă care le asigura un bun randament în sălile de cursuri. Prezenţa lor în facultăţi ca medicina şi dreptul provoca nemulţumiri”, adăuga Veiga. În acest context a avut loc o revoltă a studenţilor români din Cluj în 1922. Aceştia au cerut ca studenţii evrei de la Medicină să facă experimente pe cadavre ale comunităţii evreieşti. Evreii au refuzat fiindcă nu le permitea religia. A urmat devastarea magazinelor evreieşti, agresiuni şi manifestaţii de stradă anti-evreieşti. 

Moştenirea antisemitismului românesc

Antisemitismul românesc a explodat în perioada interbelică odată cu fondarea Mişcării Legionare de către Corneliu Zelea Codreanu. Practic politica lor antisemită a prins de minune în rândul populaţiei româneşti, la alegerile din 20 decembrie 1937, Mişcarea Legionară obţinând peste 15% din voturi şi locuri în Parlament. Mai mult decât atât în primii ani ai celui de-al doilea război mondial, România devine Stat naţional legionar, urmat de prigoane ale populaţiei evreieşti şi pogromuri la Dorohoi, Iaşi şi în Republica Moldova. 

Mai mult decât atât un studiu arată că păreri preconcepute medievale în privinţa populaţiei evreieşti, au persistat în Romînia şi după anul 2000. Mai precis Gallup Organisation a realizat un studiu în 2003, cu privire la percepţia populaţiei româneşti asupra unor mituri atribuite populaţiilor evreieşti. Nu mai puţin de 29% dintre cei chestionaţi au spus că evreii l-au ucis pe Iisus şi că nu pot fi iertaţi pentru asta. Apoi peste 36% din cei intervievaţi cred că suferinţele poporului evreu de-a lungul istoriei sunt un blestem divin.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Secretele influenţei Mişcării Legionare asupra românilor. Cum au fost atraşi cu „omul nou” preoţi, ţărani şi intelectuali: „Vom ataca toate viesparele jidăneşti”

Detalii picante de la nunta liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu: un picnic la iarbă verde cu 100.000 de invitaţi

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite