De ce au avut românii nevoie de Carol I pe tronul Principatelor. Acesta nu s-a împăcat niciodată cu moravurile politicienilor români şi a vrut să abdice

De ce au avut românii nevoie de Carol I pe tronul Principatelor. Acesta nu s-a împăcat niciodată cu moravurile politicienilor români şi a vrut să abdice

Carol I la Peleş FOTO Adevărul

Principele Carol a fost persoana aleasă de elitele politice româneşti să conducă o ţară aflată pe muchie de cuţit, după abdicarea forţată a lui Cuza. Pentru neamţul venit să ofere prestigiu internaţional Moldovei şi Ţării Româneşti, a fost o misiune extrem de dificilă la început dar în cele din urmă dusă foarte bine până la capăt.

Ştiri pe aceeaşi temă

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost un pricipe prusac care a ajuns cel mai bun monarh pe care l-au avut vreodată Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Domnia ca şi personalitatea sa reprezintă pentru cei mai mulţi dintre români o pagină glorioasă din istoria ţării, marcată de independenţa naţională, de progress economic,social şi cultural dar şi de proclamarea Regatului României, o recunoaştere de prestigiu la nivel international. 

Pentru cei mai mulţi domnia acestui neamţ pe tronul României a fost acel belle-epoque fără griji şi cu o aura romantic de final de secol XIX. În realitate numirea acestui principe dar mai ales aducerea şi păstrarea lui pe tronul Principatelor s-a făcut într-o vâltoare puţin cunoscută publicului larg şi cu mari pericole pentru însăşi existenţa Principatelor. 

Înlăturarea lui Cuza şi o construcţie fragilă aflată pe marginea prăpastiei

Unirea Principatelor Române odată cu dubla-numire a lui Alexandru Ioan Cuza, acel vicleşug genial al diplomaţiei şi politicii româneşti a reprezentat fără îndoială un moment de cotitură în istoria României. A fost primul pas către modernizare şi desprinderea de medievalul bizantin şi balcanic care punea o frână serioasă dezvoltării Moldovei şi Ţării Româneşti. După o serie de reforme importante, printre care şi împrorietărirea ţăranilor, legea învăţământului şi secularizarea averilor mănăstireşti, Cuza, domnul unirii, a devenit o persoană indezirabilă pentru elitele politice româneşti. Atât liberalii cât şi conservatorii se temeau de instaurarea unei dictaturi cuziste dar îl acuzau pe domnitor, fiecare în felul său, de eşecul reformelor. 

Ceea ce a cântărit cel mai mult a fost însă pericolul pe care îl reprezentau Marile Puteri adversare Unirii şi slaba influenţă a lui Cuza în Europa. Practic era doar un domnitor pitoresc dintr-o ţară exotică, văzută cu ochi răi atât de Rusia, Austria dar mai ales de Imperiul Otoman, state cu pretenţii teritoriale în zonă. Rusia lucre de mult la desfacerea Unirii, alimentând mai ales separaţionismul moldovenesc.  ” Curtea de la Petersburg sprijinise unirea principatelor, convinsă că noul stat va gravita în orbita sa. De îndată ce ea a constatat că, dimpotrivă, Cuza se străduia să împiedice pătrunderea influenţei ruseşti, a hotărât să acţioneze pentru a anula actul de la 24 ianuarie 1859 şi a separa principatele. Percepţia rusă era că România lui Cuza şi-a dat un potenţial militar superior ponderii sale politice şi că, prin sprijinul acordat mişcărilor naţional-revoluţionare, a devenit un factor de instabiliate; în consecinţă, ea trebuia să dispară, revenindu-se la situaţia de dinainte de 1859.”, scria Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român”. 

Viaţa privată a lui Cuza, considerată scandaloasă la aceea vreme, nemulţumirile elitelor politice privind politica lui Cuza dar şi situaţia internaţională a hotărât soarta ”domnului Unirii”. ”În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior, oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii”, scria Florin Constantiniu. 

 Prinţul străin, singura cale pentru Principate

Odată cu abdicarea lui Cuza, Principatele se aflau pe marginea prăpastiei. Marile Puteri doreau ”dezunirea” Principatelor. Locotenenţa constituită în locul lui Cuza, nu era recunoscută la nivel international. Singura soluţie era găsirea rapidă a unui domnitor. Şi nu orice fel de domnitor, ci unul dintr-o familie cu prestigiu şi influenţă în Europa. Un pricipe străin era ceea ce doreau elitele româneşti. Principalul motive era garantarea Unirii. Totodată ideea unui principe pământean era exclusă . ” „De li s-ar da un prinţ pământean, li s-ar face iarăşi un cel mai mare rău, pentru că din experienţă cunosc aceasta. Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şapte ani, cât am guvernat Moldova, a făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire şi în amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postlenic pe fiul meu, preşedinte al Divanului pe cumnatul meu,ispravnici pe nepoţi şi amici”, scria fostul domnitor Grigore Alexandru Ghica într-o scrisoare către contele Walevski, ministrul de Externe al Franţei. 

De altfel era un vis mai vechi al elitelor româneşti.  ”Chiar în contextul redactării Regulamentelor Organice, Iordache Catargiu propunea unirea celor două ţări, Valahia şi Moldova, sub un principe străin. Regăsim ideea unui domn european în 1839, la comisul leonta Radu, care considera că un asemenea personaj ar putea să exercite autoritatea asupra acelei federaţii moldo-valaho-sârbe despre care am mai pomenit. Ideea e prezentă şi la 1848: Ion Maiorescu propunea unirea românilor sub un principe austriac. Comitetul Unirii cerea, la înfiinţarea sa, în 30 mai/11 iunie 1856, apoi în februarie 1857, un principe  ”de rasă latină, dintre familiile domnitoare din Europa, afară de dinastiile staturilor megieşite. (...) Treptat în cultura politică de la noi s-a consolidat ideea că salvarea era de aşteptat de la un principe care nu era român: european, de gintă latină sau austriac, numai român nu!„, scrie şi specialistul în politologie Cristian Preda, în lucrarea sa ”Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”. Însuşi Cuza i-a scris lui Napoleon al III lea cerând un înlocuitor dintr-o familie cu prestigiu din Europa. 

Prusacul providential după ce românii au curtat un flamand

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu a fost prima opţiune a elitelor politice româneşti. Nici măcar nu şi l-au dorit. Filip conte de Flandra şi duce de Saxonia a fost cel curtat de români. ”Belgia era în aceea vreme un model pentru România. Astăzi, urma acestei influenţe, nu mai este aşa de vizibilă ca atunci. Cel mai cunoscut câmp de influenţă e cel constituţional. Într-adevăr constituţia belgiană de la 1831, a servit ca reper proiectului primei constituţii elaborate de Cuza, în octombrie 1859”, preciza, în lucrarea ”Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”, Cristian Preda.  Românii erau aşa de convinşi că principele flamand va acceptat încât l-au proclamat domnitor fără voia sa.  Cu o unanimitate de voturi, Filip de Flandra, devenea Filip I al Principatelor Unite. A şi domnit în lipsă, o lună de zile. Atât a durat mirajul. După 30 de zile, principele Filip de Flandra a refuzat tronul Principatelor probabil la sfatul lui Napoleon al III lea, un susţinător al lui Cuza.  Situaţia era cu adevărat disperată pentru Principate.

”Faţă de noul fapt împlinit săvârşit de români( n.r. înlăturarea lui Cuza), Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, socotindu-l o gravă încălcare a tratatului de la Paris(1856) şi a Convenţiei din august 1858. Recunoaşterea acestui act ar fi reprezentat - în opinia cercurilor diplomatice europene - un precedent periculos, un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general”, se arată în lucrarea ”Istorie şi Societate”, volumul II coordonat de Stela Cheptea, Marusia Cîrstea şi Horia Dumitrescu. A venit însă şi soluţia de avarie dar salvatoare. ”Încercând să evite eventualele înţelegeri secrete la nivelul democraţiei europene, pe seama Principatelor, autorităţile române s-au oprit asupra candidaturii Prinţului Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ce era înrudit atât cu familia regală prusiană, cât şi cu familia imperială franceză”, se precizează în lucrarea ”Istorie şi Societate”, volumul II.  

A fost organizat un plebiscit iar românii l-au votat în unanimitate pe Carol  de Hohenzollern. Era militar de carieră, nu înalt, dar bine legat şi impunător. La aceea dată, avea 27 de ani, era născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen şi era cel de-al doilea fiu al prinţului prusac Karl Anton. A urmat cariera militară, pornind de jos ca şi cadet, ajungând rând pe rând sublocotenent de dragoni, locotenent secund de artilerie, ajungând în 1866 la gradul de căpitan în armata prusacă. S-a înrolat volunat în armată şi la 1864 participase la cel de-al doilea război al Schleswigului, remarcându-se în cadrul unor asalturi de fortificaţie. Spre norocul românilor, principele prusac sfătuit de tatăl său Anton de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat imediat. 

O călătorie incognito şi aventura vieţii pentru noul domnitor

Sosirea priniceplui Carol în Bucureşti nu a fost un marş triumfal din Prusia până în Muntenia. Din contra a fost o călătorie cu peripeţii şi multe pericole. Şi asta mai ales din cauza războiului dintre Prusia şi Austria. Călătoria trebuia făcută în mare parte pe teritoriul austriac aşa că principele prusac şi-a luat un nume fals, acela de Karl Hettingen, şi a venit în ţară însoţit de Brătianu şi Rosetti, recomandându-se negustori în drum către Odessa. A mers cu trenul deghizat pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena – Budapesta, intrând în ţară pe la Drobeta-Turnu Severin. ”Frica de a fi recunoscut era atât de mare, încât Carol şi-a scos monogramele de pe lenjerie, ca şi litera C de pe obiectele de toaletă. Biograful său oficial ne spune că viitorul principe s-a ascuns în tren în spatele unor ochelari sau al unui ziar. De la Buziaş la Turnu-Severin, Carol ar fi călătorit la clasa a II-a, printre saci, cutii şi lăzi”, arată Cristian Preda.

 Pe data de 10 mai 1866, Carol  de Hohenzollern-Sigmaringen intra în Bucureşti pe Podul Mogoşoaei după o călătorie riscantă prin teritoriul inamic, pentru a deveni primul domnitor neamţ al Principatelor Unite. În aceeaşi zi pe Dealul Mitropoliei jură ”de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. Totodată noul domnitor jura să împărtăşească, în orice condiţii, soarta ţării care-l chemase să o conducă. „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Într-o scurtă alocuţiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”, spunea Carol I. 

Lupta cu moravurile româneşti şi dorinţa de a abdica

Deşi la prima vedere se pare că principele Carol a fost acceptat cu braţele deschise de români, în realitate începuturile domniei sale au fost marcate de revolte, iar contestarii încercau din răsputeri să-l alunge. Pe 7 mai 1866, cu trei zile înainte ca domnitorul să intre în Bucureşti, ţăranii-grăniceri de la Dăbuleni şi până la Calafat s-au răsculat împotriva prinţului străin.  Aceştia îl susţineau încă pe Cuza şi acuzau elita politică românească că vor să le ia pământurile date de fostul domnitor, susţinând că „ciocoii l-au dat jos pe Cuza.  În primele zile ale lunii mai aceşti ţărani-grăniceri erau înarmaţi şi decişi să-l alunge pe „neamţ”. „În primul rând, ei nu înţelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român pentru a veni alt domnitor tocmai din Germania. Apoi, ei au început să se teamă că reformele lui Cuza, care tocmai le dăduse nişte loturi de pământ, vor fi anulate, iar noul domn neamţ le va lua pământurile înapoi. În fine, în al treilea rând, grănicerii şi-au adus aminte că guvernul nici măcar nu era foarte punctual cu solda pe care trebuia să le-o plătească: din primele patru luni ale anului 1866, ei primiseră banii doar pe o lună“, scrie istoricul Adrian Cioroianu în lucrarea sa „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor”. 

O altă revoltă anti-monarhică importantă a fost cea din august 1870. La Ploieşti peste 3000 de oameni aţîţaţi de ofiţerul de artilerie Candiano Popescu au vrut să-l alunge pe ”neamţ” din ţară. ”În noaptea de 7/8 august, Candiano Popescu şi grupul său de conspiratori au ocupat prefectura şi telegraful din Ploieşti. Încă din zori, clopotele bisericilor au început să bată, iar populaţia s-a adunat în centrul oraşului”, scria pe site-ul său reputatul istoric şi profesor universitar Ioan Scurtu. În faţa mulţimii, Candiano Popescu a citit o scrisoare trimisă de IC Brătianu, şeful liberalilor radicali din Principate. „Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă-noapte. A fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu”, se arăta în bilet. Scrisoarea era însă un fals, Carol nu era detronat şi conducea bine-mersi. A fost însă o minciună care a prins bine la mulţime. Oamenii s-au adunat iar Candiano Popescu s-a autopraclamat prefect de Prahova. Maiorul Polizu, şeful garnizoanei din Ploieşti a primit şi el o scrisoare mincinoasă.  „Vă fac cunoscut că prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern. Totodată vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată”. Polizu însă nu a crezut o iotă şi a spus mulţimii că va apăra garnizoana şi că se va lăsa cu vărsare de sânge. Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat „un număr de arestaţi”. De asemenea, a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal: „Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent. Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu. Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti. Aştept de la patriotismul Dumneavoastră şi de la energia Dumneavoastră acest serviciu”, scria pe siteul său, ioanscurtu.ro, istoricul Ioan Scurtu. Mai mult decât atât, ca să se asigure că ştie toată lumea şi în speranţa că-i va ieşi diversiunea, Candiano trimite scrisori şi pe la ziare, precum cea a redacţiei ziarului „Adevărul“ de la Pesta. 

Iuliu Filipescu un funcţionar, şeful staţiei de telegraf de la Predeal a dejucat însă planul. Acesta a trimis conţinutul falsei telegrame şi la Bucureşti. Aici Carol dar şi primul ministru Costache Epureanu au aflat că sunt demişi. A fost trimisă imediat armata iar mulţimea a fost imediat împrăştiată. Nu au fost singurele manifestări anti-monarhice. Boierimea română dar şi politicienii conservatori nu doreau schimbarea moravurilor şi mentalităţilor balcano-orientale din România, cu nepotisme, peşcheşuri, privilegii şi tradiţionalisme medievale. Carol aducea corectitudinea şi responsabilitatea germane, plus disciplina specific prusacă.  

”Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice [...]. Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană, într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită sau cel puţin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruinţă nezdruncinată, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastâmpăr, el a adus răbdarea care ştie să pregătească şi astâmpărul care ştie să-i menţină seninătatea, într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizaţiunii occidentale, într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi -a îndeplinit întocmai", scria I.G. Duca.   Culmea, în fruntea agitatorilor au început să se afle liberalii radicali care nu se împăcau cu ideea unei monarhii ereditare şi îl acuzau pe Carol, aşa cum l-au acuzat şi pe Cuza de tendinţe despotice. 

 ”Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitaţie politică şi o continuă instabilitate guvernamentală. Între 11 mai 1866 şi 7 august 1871 au avut loc nu mai puţin de nouă schimbări de guverne, unele dintre acestea neputându-se menţine nici măcar şase luni. În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice”, preciza Ioan Scurtu,pe site-ul său. Până la moartea sa, Carol nu s-a împăcat cu felul de a face politică al românilor. ”Deşi declara la venirea în ţară: «punând piciorul pe acest sfânt pământ, am devenit român», Carol nu s-a integrat moravurilor bizantino-orientale ale clasei politice româneşti, a rămas întotdeauna fidel patriei şi rasei sale şi a tratat altitudinar pe oamenii politici români”, scria Florin Constantiniu. De alfel Cuza a fost la un pas de a abdica fiind convins de tatăl său să rămână pe tron pentru a-şi face datoria până la capăt. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
 

 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: