Cum au trăit românii de rând anul Marii Uniri. Istoria arată că au îndurat boli şi foamete, iar analfabetismul era în floare

Cum au trăit românii de rând anul Marii Uniri. Istoria arată că au îndurat boli şi foamete, iar analfabetismul era în floare

Ţăranii din Cracalia la început de secol XX FOTO Muzeul Judeţean de Istorie Botoşani

Cercetătorii şi istoricii botoşăneni au reuşit să scoată la lumină o serie de documente rare, de arhivă, privind situaţia României în anul 1918, un an crucial pentru definirea statului român modern. Cu ajutorul acestor documente a fost schiţat un tablou viu, inedit şi totodată neaşteptat al zonei de nord a României în anul Marii Unirii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Munca unui grup de istorici şi specialişti botoşăneni în arhivele statului a scos la iveală un alt chip al României în anul Marii Uniri. Reputatul istoric militar Sergiu Balanovici, muzeograful şi istoricul George Arhip, dar şi directorul Arhivelor din Botoşani, Rodica Crăcană, au reuşit să descopere şi să scoată la lumină în premieră o serie de documente inedite şi rare privind viaţa oamenilor din nordul României în 1918.

Este un tablou neromanţat, o realitate brutală diferită de orice închipuire privind anul 1918 la români. Documentele adunate în volumul unicat „Anul Marii Unirii. Memoria Arhivelor Botoşănene“, arată o bucată de Românie răvăşită complet de război, cu probleme structurale grave, uneori la un pas de prăbuşire, cu o populaţie afectată de boli, ale căror animale mureau pe capete din lipsă de medici veterinari. 
 
Totodată, judeţele erau străbătute de bande de dezertori ruşi şi români, împotriva cărora populaţia se apăra cum putea. Conform arhivelor botoşănene, anul Marii Uniri a fost şi un al foamei, al speculei şi al sărăciei. Şcolile abia funcţionau, iar analfabetismul şi abandonul şcolar era o realitate curentă.

„Demn de remarcat este faptul că aceste documente ilustrează în chip elocvent dramaticul an 1918, aşa cum a fost el perceput de către români. De la agonia primelor luni ale anului, când situaţia de pe front, total nefavorabilă nouă, s-a repercutat în plan local prin toate acele lipsuri, epidemii, incertitudini, atacuri, jafuri ale unor dezertori români şi ruşi, asupra cărora ne-am referit deja, se ajunge, în ultimele două luni ale anului, la extazul prilejuit de istoricele hotărâri prin care se înfăptuise Unirea“, spune istoricul şi profesorul doctor Daniel Botezatu. Colecţia de documente conţine rapoarte ale Prefecturilor din judeţele Botoşani şi Dorohoi, afectate şi de valul de refugiaţi veniţi din sudul ocupat de armata germană, dar şi corespondenţă administrativă sau cereri disperate ale autorităţilor care nu mai putea face faţă situaţiei.
 
Un război prea mare pentru România
 
Regatul României a intrat în Primul Război Mondial la 27 august 1916 de partea Antantei. Documentele şi mărturiile vremii arată că România a intrat nepregătită în acest conflict. Avea de luptat pe un front de dimensiuni uriaşe, avea de înfruntat nu mai puţin de patru armate - germană, austro-ungară, bulgară şi turcă, iar pregătirea armatei lăsa de dorit. S-au cheltuit sume impresionante pe dotarea armatei începând cu anul 1914. Numai până în 1917 au fost luaţi pe credit 850 de milioane de lei pentru dotarea armatei. Cu toate acestea o mare parte a fondurilor, aşa cum arată mărturiile vremii, au fost sifonaţi sau aruncaţi pe afaceri, nepotisme şi alte ghişefturi total iresponsabile.

„Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exportuirle şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit“, scria Constantin Argetoianu în memoriile sale. 
 
În aceste condiţii, armata germană, net superioară ca dotare şi instrucţie a transformat anul 1916 într-un coşmar pentru români. La 6 decembrie 1916, capitala ţării, Bucureştiul, capitula în faţa armatelor germane. Practic, Oltenia şi Muntenia erau ocupate de armatele inamice. Guvernul şi o parte a populaţiei s-au refugiat în Moldova. „Piramida noastră socială e morbidă — vârful bolnav de sifilis, temelia de pelagră. A trebuit acest cataclism ca să crape mincinoasa faţadă occidentală, ca să vedem în dosul ei... într-o asemenea situaţie tragică, cu elementele de-aici, nefiind o ţară de opinie publică sau de libertate constituţională, nu se aşteaptă nimeni la o schimbare de politică internă. Guvernul, care în Franţa ar fi căzut din primele zile, şi în Italia ar fi fost asasinat, e tot atât de sigur la locul lui“, scria Octavian Goga după căderea Bucureştiului. 
 
La începutul lui 1917, au fost luate măsuri concrete de refacere a forţelor, iar armata română a fost instruită şi adaptată cerinţelor războiului cu sprijinul decisiv al Misiunii Franceze condusă de generalul Henri Berthelot.  Imediat după această reorganizare, în vara, au urmat marile victorii româneşti, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz care practic au salvat ceea ce mai rămăsese din România. Mai mult decât atât era planificată chiar şi o ofensivă românească. Revoluţia bolşevică şi ieşirea din război a Rusiei prin Pacea de Brest-Litovsk au schimbat total soarta României. Guvernul a cerut armistiţiul şi a fost nevoit să semneze o pace separată de-a dreptul umilitoare la Buftea-Bucureşti pe data de 7 mai 1918.

Până în luna noiembrie a aceluiaşi an, România avut statul de ţară necombatantă, reuşind abia în ultimele două zile ale războiului să reia ostilităţile şi să ajungă ca ţară combatantă la masa negocierilor de la Paris. Atât primul dar şi ultimul an de război au fost cumplite. Anul 1918, anul Marii Unirii, a fost marcat de greutăţi fără precedent pentru populaţie în special. România era o ţară mutilată, cu un exces de populaţie în zona de nord, cu boli care bântuiau fiecare sat şi oraş, cu sărăcie lucie şi o administraţie precară. Cum au trăit românii anul Marii Unirii, este reliefat şi de documentele din arhivele botoşănene, care de fapt arată situaţia în care se găseau judeţele din nordul extrem a ceea ce mai rămăsese din România.
 
300 de grame de făină pe zi
 
Din documentele scoase din arhivele judeţului Botoşani privind anul 1918 reiese faptul că în anul Marii Unirii, populaţia se lupta cu foametea, sărăcia, dar şi cu specula. Anul agricol, aşa cum reiese din documente fusese nesatisfăcător, iar produsele de bază lipseau cu desăvârşire. Într-un raport întocmit de prefectul judeţului Botoşani, Panait Vizanti, la 15 octombrie 1918, se arată clar starea economică deplorabilă în care se afla judeţul. Nu existau produse pe piaţă şi se cereau măsuri urgente pentru redresarea economiei.

„Ţara noastră, de la începutul războiului european, fiind izolată de piaţa mondială în general şi de cea obicinuită în special, consumatorii au fost nevoiţi să ia tot de pe pieţele noastre interne, ceea ce a determinat o mare lipsă de mărfuri. (...) Traficul comercial, din motivele expuse mai sus, atât cele din export, cât şi cele din import, a fost aproape cu desăvârşire redus, afară de importul câtorva articole aduse din Rusia, iar în timpul din urmă a câtorva articole aduse şi prin Galaţi (..) E nediscutabilă necesitatea de a se lua măsuri urgente pentru o bună orientare a vieţii economice“, scria prefectul. Într-un alt raport, semnat de prefectul judeţului Dorohoi se arată că recolta din 1918 a fost aproape compromisă şi din cauza lipsei forţei de muncă, cauzată de mobilizări sau de imposibilitatea deplasării muncitorilor. 
 
„Agricultura, în anul acesta, a dat rezultate nesatisfăcătoare. Munca s-a făcut în condiţiuni grele, deorece judeţul întrebuinţa în mod normal 20.000 de străini din Bucovina la munca câmpului, care nu au putut veni din cauza evenimentelor“, scria prefectul de Dorohoi. Ambele judeţe aveau în jur de 300.000 de locuitori, iar foametea bântuia peste tot. De exemplu, încă din ianuarie 1918, şeful Depozitului de Alimente al Botoşaniului scria cu disperare Consiliului de Administraţie al Spitalelor că nu mai are cu ce hrănii cai şi vitele şi că în curând nici bolnavii nu vor mai avea saltele la spital:

„Am onoare de a vă raporta că, peste câteva zile, caii şi vitele de la acest Depozit vor muri de foame, din cauza lipsei de nutreţ. Prin raportul cu nr. 852 din 8 decembrie 1917, repetat cu nr 277 din 6 ianuarie 1918, am intervenit la onor. Consiliu, arătând că nu mai am paie pentru cai decât pe 10-15 zile şi că nu mă pot aproviziona de nicăieri, fiind oprit de către armată şi am cerut ca onor. Consiliu să intervină ca să pot obţine paiele necesare, atât pentru hrana cailor, cât şi pentru saltelele bolnavilor din spitale“. Uleiul, făina, zahărul şi chiar lemnele erau procurate doar pe bază de cartele luate de la Primărie şi în cantităţi reduse.
 
„Se aduce la cunoştinţa publică că pe viitor vânzarea alimentelor care se face prin Biroul de aprovizionare a comunei va avea loc în următoarele condiţiuni: 1. Făina de grâu şi de porumb se va obţine căpătându-se bonuri săptămânale de la cei trei agenţi ai Biroului de aprovizionare însărcinaţi cu distribuirea lor între 8-12 dimineaţa şi 14-17 după amiaza. (...) Bonurile de făină de păpuşoi  vor conţine cota de făină, socotită la 300 de grame de persoană pe zi, pentru cinci zile pe săptămână. Odată cu eliberarea lor se va face o viză pe cartelă de zahăr, justificând eliberarea bonului“, se arăta într-o publicaţie a Primăriei Dorohoi la data de 25 ianuarie 1918. Cu aceste bonuri şi cartele oamenii se ducea la magazine pentru a putea cumpăra produsele. Lipsa cruntă a alimentelor este resimţită pe tot parcursul anului 1918. 
 
Într-un raport din septembrie 1918, se arată că doar cei care dispun de mari sume de bani reuşeau să-şi procure o parte din cele necesare. Restul, cei mai numeroşi trăiau în foamete şi mizerie. Pentru ei, războiul era un iad. „Populaţiunea acestei plăşi suferă din cauza lipsei articolelor de primă necesitate ca îmbrăcăminte, încălţăminte şi unele articole alimentare. Parte din acestea se mai găsesc, însă cu preţuri foarte mari, aşa că numai cei care dispun de sume mari de bani pot să le procure, iar populaţiunea săracă îndură mizerie“, se arată în raportul întocmit de către administratorul plasei Suliţa către prefectul de Botoşani, la 14 septembrie 1918. O altă mărturie elocventă a sărăciei în care trăia populaţia este raportul administratorului plasei Ştefăneşti trimis Prefectului de Botoşani. Acesta remarca că aproape nu mai există comerţ şi că oamenii sărmani abia dacă au cu ce să-şi acopere goliciunea.
 
Epidemii ucigătoare au decimat şi oameni, şi animale
 
Situaţia era agravată, mai ales la sate, de lipsa oamenilor. Bărbaţii erau în mare parte încorporaţi iar cei care rămâneau sau se întorceau acasă, lăsaţi la vatră, erau ucişi de epidemii. În lumea rurală, igiena era precară iar băile publice o raritate. Din această cauză bolile secerau oamenii pe capete. Şi asta mai ales în condiţiile în care populaţia din judeţele Moldovei aproape s-a dublat din cauza valurilor de refugiaţi din sud, veniţi odată cu sfârşitul anului 1916. Serviciul sanitar al judeţului Botoşani, în 1918, era asigurat de un singur medic primar şi de 10 medici de circumscripţie plus 30 de agenţi sanitari, care cel mult ştiau să aplice bandaje şi să facă injecţii. Toţi aceştia la o populaţie de peste 150.000 de locuitori. De aceea epidemiile au venit în valuri peste populaţia rurală.

„Epidemiile care au bântuit au fost scarlatina, febra tifoidă, difterie, dizenteria, postula malignă paratifos, variola, tusea convulsivă, tifosul exantematic şi febra recurentă“, raporta prefectul de Botoşani, Vizanti, în octombrie 1918. În zona de nord a judeţului, la graniţa cu Basarabia, la aceea vreme Rusia, bântuiau şi alte epidemii, inclusiv sifilisul. „Maladiile predominante au fost paludismul, pelagra şi sifilisul, iar ca contagiune: tifosul exantematic, febra tifoidă şi scarlatina. S-a constatat că sifilisul, în aceste împrejurimi ‒ mai ales în Basarabia ‒ e în proporţii mari“, raporta acelaşi prefect. Dacă în judeţul Botoşani s-au mai amenajat băi publice şi câteva cuptoare pentru deparazitare, în judeţul Dorohoi la o populaţie de 153.000 de locuitori era doar o singură baie publică şi nici aceea funcţională. În acelaşi judeţ, infirmeriile nu funcţionau iar singura îmbunătăţire adusă spitalului a fost sârma ghimpată din jurul acestuia
 
Epidemiile în rândul populaţiei umane au fost secondate de boli crunte care au secerat animalele domestice. Numărul mare de refugiaţi sau trupe în tranzit, lipsa hranei dar şi a veterinarilor a dus la o scădere cruntă a numărului de vite şi porci, ucişi de epidemii. „Epizotiile ce au bântuit în acest an au fost relativ numeroase şi întinse în multe comune, datorită marii circulaţiuni de animale cerute de necesităţile războiului şi a greutăţii ce Serviciul Veterinar a întâmpinat în aplicarea măsurilor de combatere  a acelor epizotii“, se arăta în raportul prefectului de Botoşani. Culmea în condiţiile în care morva la cai, pesta porcină şi febra aftoasă făceau ravagii, judeţul nu avea decât un singur veterinar. Restul erau mobilizaţi pe front. Pentru multe familii aceste molime au însemnat dezastrul. Sărăcia şi foametea au fost dublate de boală şi moarte, iar natalitatea a scăzut considerabil. 
 
Anul analfabeţilor şi a copiilor fără şcoală
 
Războiul, numărul mare de refugiaţi, colapsul comerţului şi al industriei, dar mai ales sărăcia au pus pe chituci sistemul de învăţământ. Debusolaţi de necazurile de zi ci zi, oamenii nici nu-şi mai trimiteau copii la şcoală. Preferau să-i ţină acasă să aibă grijă de puţinele animale rămase în urma epidemiilor. „În timpul războiului, şcoala este acel aşezământ care a avut de suferit mai mult, din cauza stricăciunilor suferite de localuri, a lipsurilor de mobilier, aparate didactice etc. şi din cauză că cei mulţi învăţători au fost mobilizaţi şi înlocuiţi cu suplinitori recrutaţi de cine s-a putut, nepregătiţi. Se poate închipui la ce rezultate ne putem aştepta“, scria prefectul Vizante în raportul său din octombrie 1918. Iar statisticile prezentate în raportul său sunt mai mult decât grăitoare. Pe parcursul anului 1918, la şcolile din judeţul Botoşani s-au înscris 10.500 de băieţi, dar au venit la şcoală doar 1.000. Din aceştia, doar 600 au promovat, restul abandonând sau rămând repetenţi. 
 
Bandele de ruşi şi români făceau prăpăd prin sate
 
De parcă sărăcia, boala şi războiul nu ar fi fost de ajuns, oamenii trebuiau să îndure şi asaltul bandelor de dezertori. Soldaţi ruşi sau români, uneori chiar împreună fugeau din armată şi începeau să tâlhărească la drumul mare într-o ţară răvăşită de război. „Pe timpul de la 1 septembrie 1917- 1 martie 1918, menţinerea ordinei şi siguranţei a fost puţin satisfăcătoare, deoarece armatele ruse ce treceau şi cantonau prin sate se dădeau la jafuri, iar forţa jandarmilor de a reprima aceste fărădelegi rămăsese prea mică“, arăta prefectul Vizante. 
 
Vă mai recomandăm:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: