Cum a sfârşit mareşalul Antonescu. Parola rostită de Regele Mihai, care a dus la arestarea uneia dintre cele mai controversate figuri ale istoriei

Mareşalul Ion Antonescu a fost unul dintre cele mai controversate personaje ale istoriei românilor. A murit executat prin împuşcare pentru crime contra umanităţii, la închisoarea Jilava. Momentul a fost consemnat în numeroase mărturii şi memorii.

La 23 august 1944, România urma o nouă cotitură în zbuciumata sa istorie. Regele Mihai I întorcea armele împotriva fostului aliat, Germania Nazistă. Comuniştii români, membri ai unui partid marginal până la aceea dată, au primit mână liberă în România, cu sprijinul URSS, noul aliat al ţării.  Totodată, în acest context, şeful de facto al statului român, mareşalul Ion Antonescu, era demis prin decret regal şi se ordona arestarea lui. Era sfârşitul unuia dintre cele mai controversate personaje ale istoriei românilor. Pe de o parte, de numele său se leagă acţiunile antisemite şi pogromurile din anii războiului plus deciziile dezastroase de pe frontul de est privind participarea armatei române, total nepregătită, la bătăliile de la Stalingrad, Cotul Donului şi Stepa Calmucă. Pe de altă parte, Antonescu este încă venerat de o parte a populaţiei, privit ca simbol al patriotismului şi militarismului românesc, dar mai ales pentru campania reuşită pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Cel mai puternic om din România anilor '40 a sfârşit însă umilit şi dispreţuit, judecat ca un criminal de război. Ultimele sale zile au rămas în memoria celor care l-au cunoscut, prieteni sau duşmani.

”Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut”

Ion Antonescu a ajuns la putere la începutul anilor '40 într-un moment de maximă criză pentru statul român. România pierduse Bucovina de Nord, Basarabia în favoarea URSS, Cadrilaterul în favoarea Bulgariei şi nord-vestul Transilvaniei luat de ungurii lui Horthy. Regele Carol al II-lea, considerat prea slab pentru a mai face situaţiei, este înlăturat şi forţat să abdice. Şeful, de facto, al statului român a ajuns generalul Ion Antonescu, un militar pur-sânge. A condus până în 1944 cu mână de fier, fiind implicat atât în politici antisemite, cât şi în distrugerea mişcării legionare. A dus România pe acelaşi drum cu Germania Nazistă, explicând că numai în acel mod putea recupera teritoriile pierdute anterior. După o campanie prolifică, Antonescu a eliberat, alături de nazişti, Bucovina de Nord şi Basarabia. Deşi militarii şi personalităţi politice i-au cerut să se oprească la Nistru, Antonescu a preferat să-şi păstreze intactă onoarea faţă de nemţi şi a dus armata română la pieire în stepele ruseşti. În 1944, Germania a pierdut pe frontul de est şi trupele sale erau împinse înapoi. În primăvara lui 1944, trupele ruseşti se aflau aproape de graniţa românească, prima victimă a sovieticilor. Antonescu se gândea deja la o desprindere de puterile Axei, dar nu fără garanţii ferme din partea Aliaţilor. 

Cum trupele ruseşti înaintau vertiginos şi mai ales după ultimatumul adresat României de către Aliaţi, Regele Mihai decide să-l înlăture de la putere pe Antonescu şi să schimbe taberele până nu era prea târziu. Fără ştirea mareşalului, Regele Mihai a purtat discuţii cu reprezentanţii Armatei, dar şi cu principalii lideri politici democraţi, pentru înlăturarea lui Antonescu şi ruperea alianţei cu Germania. În ziua de 20 august, cărţile erau deja făcute. Când Regele Mihai a aflat că ruşii au atacat violent frontul şi-l străpung, însoţit de secretarul Mircea Ioniţiu şi generalul Gheorghe Mihail, consilierul său pe probleme militare, a plecat la o întâlnire cu reprezentanţii armatei, care s-au declarat dispuşi să participe la înlăturarea mareşalului Antonescu.

În ziua următoare, s-a întâlnit şi cu principalii lideri politici pentru a discuta aceeaşi chestiune şi pentru a pune la punct toate detaliile. Pe data de 23 august, a avut loc întâlnirea cu mareşalul Antonescu. Discuţia a durat o oră. În tot acest timp, regele i-a cerut să renunţe la alianţa cu Germania.însă mareşalul a refuzat. În acel moment, Regele Mihai a rostit parola, care ducea la arestarea mareşalului.

”Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”, a spus Regele Mihai.

Imediat Antonescu a fost arestat. Colaboratorii său au fost, de asemenea, chemaţi la Palat şi reţinuţi. În aceeaşi zi, înainte de ora 20.00 regele Mihai a înregistrat un mesaj către ţară, prin care anunţa schimbarea guvernului şi mai ales trecerea României de partea Aliaţilor. Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost reţinuţi într-o cameră de tip safe la etajul Casei Regelui. 

Fostul şef al statului român predat duşmanilor de moarte

La scurt timp, Antonescu a fost predat comuniştilor români. Aceştia au prins avânt datorită noii orientări a ţării. Până atunci, erau un partid total nesemnficativ controlat mai ales de agenţii sovietici. De altfel, ruşii au şi trimis în ţară oamenii formaţi în URSS pentru a organiza Partidul Comunist. Treptat, aceştia au pus mâna pe toate instituţiile statului, devenind reprezentanţii sovieticilor în România şi cei care făceau de fapt legea. Dorinţa comuniştilor, evident la solicitarea URSS, era să pună mâna pe Antonescu. Pentru a le face pe plac noilor aliaţi, Antonescu a fost predat comuniştilor. La rândul lor, aceştia l-au trimis pachet în URSS. Antonescu a petrecut doi ani în Uniunea Sovietică, fiind interogat sistematic. A fost cazat iniţial într-o casă de vânătoare de lângă Moscova, în condiţii mai mult decât decente. Mai apoi, a fost însă trimis în puşcăria de la Lubianka, controlată de serviciile de securitate sovietice. Brusc condiţiile s-au înăsprit, la fel şi interogatoriile. Se spune că Antonescu ar fi fost la un pas de sinucidere în puşcăria sovietică. Este adus din nou în România în anul 1946 şi judecat pentru crime de război. Erau ultimele momente ale mareşalului.

Judecat de bucătari, casnice şi ospătari

Procesul mareşalului Antonescu s-a desfăşurat în perioada 6-17 mai 1946 de Tribunalul Poporului. Preşedintele completului de judecată, Voitin Voitinovici, avea doar 28 de ani şi niciun fel de experienţă juridică, însă era omul comuniştilor. Printre acuzatorii publici se număra şi Dumitru Săracu, un fost bucătar. Totodată, din completul de judecată mai făceau parte muncitorul Vasile Niţă, plugarul Jovita Dumbravă, dar şi casnica Teodora Iorgulescu. Era umilirea totală a lui Antonescu. Toţi aceştia l-au acuzat pe mareşal de ”dezastrul ţării şi crime de război prin aceea că au trădat interesele poporului român punând ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist”, dar şi de crime împotriva umanităţii pentru deportarea evreilor şi ţiganilor şi pentru operaţiunea ”curăţirea terenului”.

În primul caz, Antonescu a răspuns acuzaţiilor spunând că nu avea nicio altă ieşire: ”România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin. Pe bază că nu pot să acorde, în circumstanţele internaţionale de atunci, nici un sprijin României”. Iar în al doilea caz, Antonescu a precizat că acţionase la presiunile naziştilor, plus, declarase acesta, ciferele victimelor au fost exagerate. În cele din urmă, pe 17 mai 1946, Antonescu a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului. În total, au fost pronuţate 13 sentinţe de condamnare la moarte. Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, fost ministru de externe şi vicepreşedintele consiliului de miniştri, Constantin Vasiliu, fost subsecretar la Ministerul de Internne, şi Gheorghe Alexianu, fost guvernator în Transnistria, urmau să fie executaţi prin împuşcare la Jilava. 

” Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi când se va trage în mine”

La 1 iunie 1946, procurorii Alfred Petrescu şi Gheorghe Săndulescu au plecat să aducă la îndeplinire sentinţa Tribunalului Poporului. Deşi Antonescu a cerut să fie împuşcat de militari, plutonul de execuţia a fost constituit din 30 de gardieni comandaţi de Vasile Frugină. Fiecare condamnat a fost vizitat de avocaţi, de comandantul închisorii Jilava, dar şi de grefierul Tribunalului Poporului. Antonescu a fost întrebat care este ultima dorinţă. Acesta a precizat: ”Cer să nu fiu legat la mâini, şi nici la ochi când se va trage în mine”. Inspectorul de Poliţie Mihail Gavrilovici a sosit şi el la Jilava pentru a asista la convorbirile dintre condamnaţi şi rudele lor, fiind delegat în acest sens de Ministerul de Interne. Din rapoartele sale, reiese că Antonescu a stat şi a vorbit jumătate de oră cu soţia sa în limba franceză. ”Recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte”, preciza Gavrilovici. Acelaşi inspector de poliţie spunea că au plâns amândoi la despărţire.

A doua întâlnire Antonescu a avut-o cu mama sa. “Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul ţării româneşti”, i-ar fi spus acesta mamei sale.

După ora 17.30, condamnaţii au fost duşi la locul de execuţie. În jurul condamnaţilor s-au adunat reporteri de la televiziuni şi ziare internaţionale. În faţă, mergeau Ion Antonescu şi Mihai Antonescu. După ora 18.00, procurorul Petrescu a ordonat plutonului executarea condamnaţilor. Gardieni au tras în condamnaţi. “În urma salvei au căzut toţi la pământ. În clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: “Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”, preciza inspectorul Garvilovici. Totodată, înainte de a se deschide focul, Ion Antonescu ar fi ridicat mâna în care se afla pălăria şi a salutat. Plutonul de execuţia a fost atât de priceput încât condamnaţii încă mai erau în viaţă după executarea focului. Cel puţin în Vasiliu s-a tras de mai multe ori fiindcă se zbătea. Abia la 18.15 adică la 10 minute de la încetarea focului, a putut fi declarată moartea condamnaţilor. Antonescu a fost înmormântat într-un loc necunoscut. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Barbu (ALDE): Cine a mai convocat referendumuri? Mareşalul Antonescu, Ceauşescu şi 

Băsescu. Ce s-ar putea pune în discuţie cu privire la statul de drept?

Dan Antonescu a scris despre „Viaţa la Omoruri” într-o carte poliţistă după poveşti reale