Cum au salvat polonezii Europa Occidentală. Trupele de elită care au distrus o uriaşă armată turcească gata să invadeze apusul continentului

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Husarii polonezi în lupta pentru Viena FOTO about-history.com
Husarii polonezi în lupta pentru Viena FOTO about-history.com

În anul 1683, armatele Imperiului Otoman au ameninţat pentru ultima oară inima Europei. O armată uriaşă a fost la un pas să cucerească Viena, capitala Imperiului Habsburgic, şi să pătrundă către vestul Europei. Lumea vest-europeană a fost salvată de intervenţia regelui polonez Jan Sobieski şi a husarilor săi înaripaţi.

În secolul al XVII-lea, Viena era capitala Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic, condus de puternica familie austriacă de Habsburg. Era unul dintre oraşele simbol al culturii europene occidentale şi prin poziţionarea sa între Munţii Carpaţi şi Munţii Alpi devenise o adevărată poartă a Europei Apusene. Tomai de aceea Viena în secolul amintit era un punct cheie al geopoliticii europene, un loc strategic cu o importanţă deosebită. Totodată era şi ultima redută în faţa ameninţării turceşti.

Imperiul Otoman cucerise Balcanii, transformase Principatele Române în state vasale, iar o parte a Ungariei - în paşalâc. Viena era visul oricărui sultan, visul de a întinde graniţele Imperiului şi Islamul dincolo de Europa Centrală, garantându-le accesul către Europa Vestică, elita politică, militară şi culturală a bătrânului continent. Era însă un vis îndepărtat, mai ales cât regatul Ungariei rezistase ferm în faţa turcilor. Odată cu dezastrul de la Mohacs din 1526, acest vis devenea posibil. Mare sultan Soliman Magnificul dăduse o nouă strălucire Imperiului, prin reformele sale administrative şi sociale, dar mai ales prin noile cuceriri.

În anul 1521, în faţa trupelor marelui sultan, cade Belgradul, iar în 1526, la Mohacs, ultimul rege al Ungariei, Ludovic al II lea, cădea în luptă, iar o bună parte din regatul său cădea în mâinile turcilor. Profitând şi de neînţelegerile dintre Ferdinand I de Habsburg, sfântul împărat de neam germanic, şi Ioan Zapolya, reprezentantul nobilimii maghiare, Soliman porneşte către Viena, poarta Europei Occidentale. Era o armată de 250.000 de luptători, printre care şi bosnieci sau vasali moldoveni. A fost primul mare asediu al Vienei, capitala habsburgică rezistând cu succes.

Visul de a pune mâna pe acest oraş simbol al creştinismului apusean a rămas însă viu pentru otomani, iar în 1683, o nouă armată turcă, uriaşă şi dezlănţuită s-a înfăţişat în faţa porţilor Vienei. Şi a fost la un singur pas de a o cuceri. A fost ultimul mare tentativă a otomanilor de forţa porţile Europei Occidentale şi una dintre cele mai glorioase momente ale războinicilor polonezi, cei care au reuşit să salveze Viena şi implicit destinul Europei Occidentale.

”Kara” Mustafa  în faţa porţilor Vienei

În anul 1683, marele vizir otoman ”Kara” Mustafa pregătea o uriaşă armată cu un singur vis, acela de a cuceri Viena. Era încurajat de Imre Thokoly, conducătorul protestanţilor unguri, rival de moarte al habsburgilor, cei care sperau să pună mâna pe tronul Ungariei. Vizirul Mustafa a adunat peste 150.000 de luptători, inclusiv reputatul corp de elită al ienicerilor. La trupele otomane se adăugau luptători din statele vasale, adică din Ţara Românească, Moldova şi Principatul Transilvaniei. Totodată au participat la campanie şi numeroşi tătari trimişi de Hanatul Hoardei de Aur, un aliat tradiţional al turcilor. Erau numeroase trupe de infanterie, cavalerie, dar şi o puternică artilerie plus logistică necesare asediilor. Vizirul Mustafa era de altfel grăbit, fiindcă era o campanie fără aprobarea sultanului Mehmed al IV-lea, cel care s-ar fi mulţumit doar cu ocuparea câtorva oraşe de graniţe austriece. 

Kara Mustafa era însă un individ ambiţios, un musulman pios, care dorea să răspândească gloria islamului în detrimentul creştinismului, dar totodată şi un războinic care dorea gloria pe câmpul de luptă. Kara Mustafa era un personaj care dăduse dovadă de o cruzime ieşită din comun cu adversarii învinşi. De exemplu, odată capturase mai mulţi ostaşi polonezi şi îi trimise sultanului ca trofeu, împăiaţi ca animalele sălbatice. Kara Mustafa avea ambiţia de a reuşi ceea ce nici un comandant otoman, nici măcar mare Suleiman, nu făcuse: cucerirea Vienei, poarta Europei Occidentale. Mustafa se baza de altfel pe fanatismul trupelor de ieniceri, dar şi pe respectul pe care il purtau, ca şi comandant, soldaţii. Primii care au ajuns în apropierea Vienei au fost hoardele tătarilor, trimişi ca avangardă, dar şi trupe de intimidare a adversarului. 

Mai precis, au fost trimişi să jefuiască totul în jur, să ucidă şi să intimideze, să mineze moralul austriecilor. În aceea perioadă Viena era o cetate puternică, apărată cu un zid exterior şi mai apoi cu zidurile principale ale fortăreţei. În Viena însă se afla şi Leopold I, împăratul roman de neam-germanic. Acesta era în contrast puternic cu adversarul său Mustfa. Otomanul era un războinic, în timp ce Leopold era mai mult un ”şoarece de bibliotecă”, un intelectual, un compozitor. Totodată, era un om pios, format mai degrabă pentru o carieră ecleziastică. Încă de la primele atacuri ale tătarilor în jurul Vienei, Leopold I a fugit, abandonând capitala Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic. 

S-a refugiat la Passau, de unde a strigat după ajutor la toţi monarhii din jur, cerându-le să-i salveze oraşul. Între timp, după ce a iernat la Edirne în anul 1682, uriaşa armata otomană, la care s-au alăturat bosnieci, moldoveni, munteni şi transilvăneni a ajuns pe 15 iulie 1683 în faţa porţile Vienei şi a început asediul. Oraşul era apărat, în lipsa lui Leopold, de contele Ernst Rüdiger von Starhemberg, comandantul garnizoanei din Viena. Spre deosebire de Leopold, von Starhemberg era luptător ambiţios şi foarte devotat. În momentul în care Mustfa a cerut comandatului austriac să predea Viena, acesta le-a transnis solilor: ”Lăsaţi-l să vină. Voi lupta cu voi până la ultima picătură de sânge”.

Poarta Europei Occidentale la un pas de a fi deschisă

Soarta garnizoanei din Viena nu era însă una foarte fericită. Erau doar 11.500 de soldaţi austrieci în faţa unei uriaşe armate otomane comandată de renumitul Kara Mustafa. Singurul avantaj al austriecilor erau zidurile puternice ale cetăţii şi artileria de care dispuneau, plus mecanismele de apărare. Până la începutul lunii septembrie, timp de două luni, turcii au dat nu mai puţin de 18 asalturi asupra Vienei. Peste 5.000 de cetăţeni voluntari au completat apărarea oraşului, care devenea din ce în ce mai fragilă. 

O treime din garnizoana Vienei mai rămăsese în viaţă, iar turcii, fără să dispună de piese de artilerie capabile să străpungă zidurile capitalei habsburgice, au săpat tuneluri adânci şi efectiv au minat zidurile cetăţi, producând breşe uriaşe, pe care apărătorii abia le umpleau. Singurul aliat al vienezilor erau, culmea, bolile care bântuiau, din cauza condiţiilor igienice precare, tabăra otomană. Erau singurule care întârziau atacurile. În orice caz, comandatul garnizoanei realiza că cetatea era pe cale să cedeze în faţa atacurilor. Viena, poarta Europei Occidentale, era la un pas de capitalurare, iar Mustafa urma să devină cel mai mare comandant otoman, cuceritorul Vienei.

Jan Sobieski, marele comandant anti-otoman

Încă de la începutul asediului, împăratul Leopold I ceruse ajutor disperat tuturor monarhilor Europei. Sesizând pericolul, papa Inocenţiu al XI lea a început, la rândul său, să ceară ajutor pentru Viena. Regele Franţei, Ludovic al XIV lea, un adversar neîmpăcat al austriecilor, nici nu a vrut să mişte un deget. Mai mult decât atât, complota, dorind să vadă căderea Vienei. Nici alţi suverani europeni nu au răspuns chemării. Era o misiune dificilă, ce implica multe resurse şi pe deasupra slăbirea puterii de apărare într-o Europă dominată de interese şi ambiţii nemăsurate. Suveranul care a răspuns chemării papei a fost regele polonez Jan Sobieski, monarh al uniunii polono-lituaniene. Acesta era un războinic pur sânge, renumit pentru campaniile şi victoriile sale împotriva tătarilor şi turcilor. Sobieski era născut în Olesko, astăzi în Ucraina, atunci provincie poloneză. Văzuse lumina zilei în 1629 şi a luat tronul în 1674, fiind la acea dată un bărbat în putere şi un războinic aproape legendar, deosebit de apreciat de trupe. De altfel, avea în componenţa armatei sale pe renumiţii husari ”înaripaţi”, cei care s-au remarcat în luptele de la Kokenhausen (1601), Kircholm (1605), Chocim (1621, 1673), Beresteczko (1651) şi Lvov (1675). 

Jan Sobieski a răspuns chemării, după ce a fost evident motivat şi cu o serie de beneficii de regele Leopold I, dar şi când a observat că şi alţi seniori importanţi din Europa erau pregătiţi să ridice armele pentru apărarea Vienei. Era un monarh şi un războinic prea mândru pentru a se lăsa mai prejos. Pe 7 septembrie, în Valea Tulnn, o mare armată se adunase. Regele Jan Sobieski venise cu 23.000 de oşteni, inclusiv temuţii husari, Electorul Bavariei, Maximmilian Emmanuel cu 11.000 de luptători, prinţul George Friedrich von Waldeck cu 8,000 de soldaţi germani din Franconia şi Swabia, Electorul Saxoniei, Jhn George al III lea von Wettin, cu peste 9000 de soldaţi din Saxonia dar şi locotenentul general, ducele Carol de Lorena împreună cu peste 20.000 de soldaţi austrieci. La toţi aceştia se adăugau cei 600 de călăreţi din Hanovra conduşi de prinţul George al Hanovei, viitorul rege al Angliei, sub numele de George I, dar şi trupele aduse de tânărul prinţ Eugeniu de Savoia. În total se adunaseră 66.000 de oameni. Comanda a fost atribuită regelui Jan Sobieski, care de altfel anunţase deja că nu doreşte să fie condus de nimeni. 

Bătălia pentru Viena

Deşi comandantul suprem al acestei oştiri a Ligii Creştine îndreptate contra otomanilor care ameninţau Viena era regele Jan Sobieski, strategia aliaţilor a fost realizată de ducele Carol de Lorena. Era de altfel un tactician priceput şi un soldat experimentat. Totodată era înţelept şi mai puţin impetuos decât regele polonez. Ducele Carol a venit cu ideea prinderii turcilor ca într-un cleşte. Trupele creştine trebuiau să mărşăluiască dintre Tulln către Pădurea Vieneză şi apoi către înălţimile de la  Kahlenberg. De pe aceste dealuri înalte, armatele aliaţilor trebuiau să-i împingă pe turci către zidurile oraşului Viena şi să-i zdrobească între oraş, înălţime, cursul Dunării şi râul Viena. Totodată se aşteaptau să-i prindă pe adversari nepregătiţi. În realitate turcii au aflat de mişcările de trupe ale aliaţilor şi s-au pregătit temeinic. Peste 70.000 de otomani plus trupe aliate s-au pregătit să-i întâmpine pe Jan Sobieski, ducele de Lorena şi ceilalţi aliaţi. 

Turcii s-au poziţionat între Dunăre şi râul Viena. Cea mai mare parte a trupelor otomane, conduse de Ibrahim Paşa, beilerbegul de Buda şi comandatul suprem Kara Mustafa au ocupat şanţurile fortificare de la Döblingerbach şi Krottenbach. Trupele lor erau formate din renumiţii ieniceri, din spahii, adică trupele de cavalerie de elită şi seymeni. Încă 15.000 de soldaţi otomani erau lăsaţi să continue asediul Vienei. De altfel, când au ajuns trupele aliate creştine, oraşul era la un pas de a cădea, mai ales că trupele otomane reuşiseră să creeze o breşă considerabilă în ziduri. Pe 12 septembrie a început bătălia, cu atacul turcilor, la 5 dimineaţa, împotriva artileriei trupelor aliate. Austriecii şi trupele germane au avut un rol decisiv în apărarea artileriei, dar şi prin câştigarea unor zone tactice importante. Practic au dus aproape tot greul hărţuielilor, prin ravinele desfundate ale Vienei. Totodată artileria oferise un important baraj împotriva otomanilor. 

Mai mult decât atât, germanii au reuşit să ocupe aripa stângă şi să-i alunge pe turci de la Nussberg. Atât ducele de Lorena, cât şi ceilalţi principi germani, au reuşit să ocupe sistematic câteva sate şi zone strategice, eliberându-le de trupele turceşti. Efortul a fost însă cosistent atât pentru ducele de Lorena, dar şi pentru electorii germani. La un moment dat, ducele Carol s-a gândit dacă să continue sau nu asaltul în aceea zi, mai ales că trupele erau obosite, iar turcii se reorganizau eficient. Bătrânul comandant von Goltz i-a spus însă că ”Dumnezeu ne arată drumul către victorie...loveşte fierul cât este cald”. Aduce ducele de Lorena ar fi decis să continue atacul. Barajele ucigătoare ale muschetierilor armatelor creştine au slăbit liniile turceşti. Era nevoie însă de lovitura de graţie, care trebuia dată otomanilor.  

”Un spectacol aproape nepământean”

Onoarea a avut-o regele polonez Jan Sobieski. După ce trupele sale de cavalerie regulată au reuşit cu mari pierderi să stabilească o linie de avansare, monarhul alianţei lituano-polone a trimis în luptă trupele sale de elită. În uralele germanilor şi austriecilor, husarii ”înaripaţi” au intrat în poziţie de luptă. Erau spuma cavaleriei de elită europene. Erau îmbrăcaţi aproape complet în armură, având cuirase, coifuri ranforsate cu protecţie nazală şi la nivelul obrajilor. Picioarele le erau protejate în parte superioară de plăci de armură, iar în partea inferioară purtau cizme lungi. Totodată pe spate, peste armură, purtau piei de leopard. Partea distinctivă a armurii husarilor ”înaripaţi” erau aripile din solzi de metal şi pene, prinse de spatele armurii şi care în timpul şarjei creau un efect special atât vizual, cât şi auditiv. Husarii regelui Sobieski erau înarmaţi cu o lange lungă, dar în acelaşi timp uşoară de tip kopia. Aveau şi o sabie curbă de cavalerie plus patru pistoale. 

La toate acestea adăuga o carabină scurtă şi un ciocan de luptă. Husarii au intrat în luptă, urmaţi în linii apropiate de pancerny şi kwarciany. Pancerny erau trupe de cavalerie formate din aristocraţi polonezi înarmaţi cu lănci, scuturi, săbii late şi carabine sau arcuri. Erau protejaţi de coifuri şi cămăşi de zale. Totodată majoritatea aveau scuturi. Kwarciany erau tot trupe de cavalaerie formată din nobilimea săracă şi voluntari străini. Erau trupe de cavalerie uşoară, fără prea multă armură, luptând cu lănci scurte, săbii şi pistoale. În prima linie se aflau husarii apoi pancerny şi la urmă kwarciany. Trupele de husari erau conduse personal de regele Jan Sobieski. Armura lui de husar era asortată cu postavuri albastre şi o blană mare de leopard. Într-o mână ţinea sabia de cavalerie şi în cealaltă bastonul de mareşal. Alături de el se afla fiul său, prinţul Jakub, care avea doar 14 ani.  

Cu strigătul “Jezus Maria, ratuj” (n.r. Jesus Maria, ajută-ne” ), husarii şi celelalte trupe de cavalerie poloneză au intrat în luptă. La început greoi din cauza terenului neprielnic şi a rădăcinilor de la viţa de vie culcată la pământ, iar apoi într-o adevărată explozie de forţă. În galop, husarii, după cum spune un autor de lucrări istorice, păreau neomeneşti. ”Îmbărcaţi în oţelul lor strălucitor, cu blănurile lor de tigru sau leopard fluturând în vânt şi cu aripile de vulture prinse de spate, husarii care deschideau atacul prezentau un spectacol aproape nepământesc”, spune Ludwig Heinrich Dyck în articolul său ”The 1683 Battle of Vienna: Islam at Vienna’s Gates”. Linia otomană a cedat în faţa atacului cavaleriei greu înarmate a polonezilor. 

Sobieski a capturat efectiv întreaga artilerie otomană şi a rupt în două frontul turcesc. Deşi vizirul Mustafa a încercat să-şi adune încă odată oamenii, soldaţii austrieci şi germani, dar mai ales călăreţii polonezi, au transformat câmpul de luptă într-un adevărat măcel. Vizirul a reuşit să scape doar cu steagul sfânt al profetului, iar Viena a fost eliberată. Sobieski a primit cele mai înalte onoruri, fiind numit ”Salvatorul creştinismului”, iar de turci - „Leul din Lechistan". Cu toate acestea, onorurile exageate şi egocentrismul lui Sobieski i-au nemulţumit pe comandaţii austrieci şi germani, care ar fi dorit urmărirea inamicului slăbit.

Vă recomandăm:

Băştinaşii numiţi „românii din Turcia“. Un cărturar ardelean şi un dregător otoman le-au şcolit 

copiii

FOTO Imagini rare din timpul Războiului din Crimeea. Confruntarea între ruşi şi otomani netezea drumul către Unirea Principatelor Române

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite