Cum au nenorocit comuniştii lumea satului românesc. I-au înşelat cu cinism pe ţărani şi apoi, cu omoruri, bătăi şi deportări, i-au lăsat fără pământ

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ţăranii au fost obligaţi să treacă la colectiv FOTO Adevărul
Ţăranii au fost obligaţi să treacă la colectiv FOTO Adevărul

Colectivizarea a însemnat o traumă pentru satele din România. În mai puţin de două decenii, ţăranii au fost lăsaţi fără pământuri, transformate în proprietate de stat. Procesul a fost în multe cazuri brutal, cu răscoale ţărăneşti, dar şi cu represalii extrem de dure din partea autorităţilor.

După anul 1945, România a intrat pe mâna comuniştilor. Un partid nesemnificativ până la aceea dată, partidul comunist român a reuşit să se impună cu ajutorul trupelor sovietice, a fraudelor, intimidărilor şi minciunilor propagandistice. Dintr-o formaţiune politică fără importanţă, cu foarte puţini membri de etnie română în perioada interbelică, Partidul Comunist Român a ajuns să reprezinte ”poporul”. 

După alegerile falsificate grosolan în 1946 şi după o campanie de epurare a opoziţiei politice culminată cu abdicarea forţată a regelui Mihai I în 1947, România a ajuns din monarhie constituţională Republică Populară. Iar primul ”cârmaci” comunist al României a decis că ţara trebuia să meargă conform principiilor leninist-marxiste pe calea ”progresului socialist” după model sovietic. Iar una dintre principalele obiective era colectivizarea, adică luarea pământului de la ţărani şi trecerea acestuia în proprietatea statului. O lovitură pentru săteanul român, care abia îşi îndeplinise visul în 1923, acela de a avea pământul lui. Colectivizare s-a făcut în câteva etape, în multe cazuri forţat cu atrocităţi greu de imaginat.

Ţărani păcăliţi cu cruzime şi un plan diabolic

În anul 1949, atunci când a început colectivizarea, în România trăiau 16 milioane de cetăţeni. Dintre aceştia 12 milioane erau ţărani. Practic, majoritatea covârşitoare a populaţiei trăia la sat, din agricultură. Era însă o agricultură încă primitivă, neperformantă, în comparaţie cu ce se întâmpla în ţările dezvoltate ale Europei. Mulţi ţărani beneficiaseră de împroprietărirea din perioada interbelică, cea mai radicală din această parte a Europei. Comuniştii însă, ajunşi la putere trebuiau să aplice principiile comuniste. De altfel liderii comunişti nu priveau cu ochi buni ţăranii ”chiaburi”, cu mult pământ. 

„E şi azi un mic capitalist în felul lui ţăranul individual mic burghez”, spunea Anna Pauker. Colectivizarea nu a început însă brusc. A fost pregătită cu şiretenie. Mai ales în condiţiile în care comuniştii nu erau deloc populari în România. Erau priviţi cu neîncredere, ca nişte venetici. Dovadă stă şi faptul că au pierdut zdrobitor alegerile din 1946. A fost nevoie de falsficiarea alegerilor şi ajutorul agenţilor sovietici pentru a obţine puterea. Tocmai de aceea acest proces trebuia făcut etapizat pentru a nu declanşa o revoltă generală. În primul rând ţăranii au fost păcăliţi cu cinism în 1945. Mai precis au fost împroprietăriţi de guvernul Petru Groza, impus românilor de sovietici. 

Noua reformă agrară a avut loc la 23 martie 1945 şi în urma ei peste 796.000 de familii au primit peste 1 milion de hectare. De altfel comuniştii au declanşat reforma agrară cu scopuri bine puse la punct. Pe de o parte pentru a câştiga voturi la alegeri. De celaltă parte pentru a fărâmiţa puternic proprietatea agricolă şi pe fondul crizei de după război să demonstreze că este nerentabilă păguboasă şi că de fapt este nevoie de procesul de colectivizare. La început comuniştii se prefăceau că încurajează mica proprietate agricolă. În realitatea intenţia era clară, exprimată mai ales de sloganurile propagandistice care spuneau că ”mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă”. 

A urmat apoi o altă măsură care să adâncească ruinarea gospodăriei săteşti şi să demonstreze de fapt că doar colectivizarea reprezenta soluţia. Mai precis a fost vorba de sistemul cotelor. Pentru a acoperi cheltuielile cu despăgubirile de război date mai ales Uniunii Sovietice, dar şi pentru a suplini criza de alimente din zona urbană, ţăranii trebuiau să ofere o parte însemnată din recoltă statului. Bineînţeles ţăranii cu mult pământ şi cei care s-au opus regimului comunist erau de-a dreptul sărăciţi. Unii au rămas până şi fără grâul de sămânţă. Florea Niculescu, colector în aceea perioadă, mărturisea că „am luat absolut tot până la ultimul bob şi nu au voit să lase nici măcar sămânţa necesară pentru viitoarele însămânţări”. În acest context gospodăria ţărănească a fost ruinată. Iar comuniştii au trecut la următoarea etapă, colectivizarea făţişă.

Preludiul jafului, războiul contra ”chiaburilor”

În anul 1947, în toate ţările aservite Uniunii Sovietice ajungea următoarea directivă a NKVD. ”Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască să fie acoperit prin import”, se preciza la punctul 13, în planul malefic de distrugere a proprietăţii private. 

Abia în 1949, Gheorghe Gheorghiu Dej hotăra începutul colectivizării. Mai precis pe 2 martie 1949 a fost dat decretul numărul 84 prin care erau lăsaţi fără pământ ”chiaburii”. Direct şi fără nicio explicaţie. Decretul a fost pus în aplicare în 24 de ore, iar cei care aveau proprietăţi mai mari de 50 de hectare rămâneau fără nimic. Erau confiscate inclusiv utilajele, animalele şi imobilele. Culmea, în această etapă au fost distruse cele mai rentabile ferme din România acelor vremuri, dotate inclusiv cu utilaje moderne. Tot ce a ajuns în proprietatea statului, pământ, clădiri, grajduri, şoproane, hambare, au fost organizate sunt formă de GAC-uri şi GAS-uri, după model sovietic, aflate în proprietatea statului. În aceeaşi luni, la numai 2 zile de la acest decret, Partidul Comunist Român a definit şi ”duşmanul statului”, mai precis calitatea de ”chiabur”. 

În şedinta plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general, anunţa ”transformarea socialistă a agriculturii”. Sau pe scurt, colectivizarea. Ţăranii erau împărţiţi în cinci categorii: ţăranii fără pământ, ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi, ţăranii înstăriţi şi în cele din urmă moşierii. Moşierii erau clasa care nu se putea salva decât cu fuga în străinătate. Ţăranii înstăriţi scăpau de puşcărie şi represalii dacă îşi dădeau de bună voie pământurile şi averea către stat. Pentru a dezbina lumea rurală, pentru a crea animozităţi între locuitorii satelor şi automat pentru a cuceri mai uşor lumea rurală, partidul comunist a declarat în această etapă că are ceva de împărţit numai cu bogaţii. Se declara prietenul ţăranilor săraci şi mijlocaşi. De altfel nici nu s-au atins de pământurile lor. Doar prin maşina de propagandă îi îndemnau să treacă la ”întovărăşire” pentru ca lucrurile să meargă mai bine. 

”Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, întărim alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi purtăm un război fără cruţare împotriva chiaburimii", preciza propaganda de partid. A fost aleasă şi o zonă care să poată fi dată exemplu de eficienţă a colectivizării. Mai precis a fost vorba de zona Dobrogei, acolo unde populaţia era redusă, eterogenă, dar beneficia şi de o suprafaţă agricolă de mari dimensiuni. În iulie 1949, în Dobrogea, la Ceamurlia de Jos, judeţul Tulcea, era înfiinţată prima cooperativă agricolă din ţară, fondată prin aportul voluntar al ţăranilor, dornici de ”întovărăşire”. 

Se numea ”Răsăritul”. De altfel în ţară, ţăranii foarte săraci au fost dispuşi să treacă la ”întovărăşire”, mai ales că nu aveau mare lucru de pierdut. În schimb deveneau oamenii de încredere ai comuniştilor zonali şi se puteau bucura de anumite avantaje. Îndeosebi erau ”vânate” zonele în care gospodăria ţărănească se prăbuşea, mai ales sub asaltul cotelor şi destabilizării orchestrate de comunişti. Mulţi ţărani treceau la colectivizarea tocmai fiindcă nu aveau cu ce să-şi mai lucreze pământul şi ce să cultive. Iar aceste cooperative erau date apoi ca exemplu.

Liniştea de dinaintea furtunii şi uciderea gospodăriei ţărăneşti

Cu toate acestea, colectivizarea a fost anevoioasă în România postbelică. De multe ori până şi ţăranii săraci ţineau partea celor mai înstăriţi din sat, iar sătenii abia împroprietăriţi nu doreau să-şi dea benevol pământ. La începutul anilor 50, colectivizarea intrase în impas. Moartea lui Stalin din 1953 a complicat şi mai mult lucrurile. Tocmai de aceea colectivizarea a stagnat, fiind menţinute doar GAC-urile constituite anterior. După câţiva ani de acalmie, în care se părea că procesul de colectivizare a fost aproape abandonat, a urmat dezastrul pentru ţăranul român. În 1957 colectivizarea a fost reluată. De această dată nu doar cu rugăminţi, propagandă şi tertipuri şi făţiş şi foarte brutal. A fost cea mai dură etapă a colectivizării. 

A durat până în 1962 şi a fost presărată cu omoruri, bătăi şi represalii. În 1957 a fost colectivizat Galaţiul. Apoi Constanţa, unde se spune că au fost mobilizaţi peste 30.000 de activişti pentru a realiza cooperativele. Tăvălugul a urcat către nord şi s-a întins către vest. Acolo unde nu mergea cu vorba bună, intrau în funcţiune intimidarea şi brutalitatea. Sute de mii de oameni au fost deportaţi, băgaţi în puşcării şi nenorociţi pentru că a refuzat să treacă la colectiv, iar sate întregi au fost efectiv rase de pe faţa pământului şi transformate în teren arabil. 

Erau sate ale opozanţilor. Atunci ţăranii săraci şi mijlocaşi şi-au dat seama că nu doar chiaburii au fost vizaţi. Prin decretul 115 din 1959, se anunţa încheierea deschiaburirii, iar în Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 23-25 aprilie 1962, Gheorghe Ghiorghiu Dej preciza că 96% din terenul arabil era deja în proprietatea statului. ”În 1948, populaţia rurală a României reprezenta mai mult de jumătate din totalul populaţiei ţării. Prin urmare, colectivizarea nu a afectat doar o simplă minoritate, ci o întreagă majoritate: poporul român. Procesul de colectivizare s-a bazat pe dialectica principiului materialist al luptei de clasă. Astfel, în numele luptei de clasă, guvernul comunist a reuşit să-şi legitimize şi instituţionalizeze acţiunile politice abuzive”, precizează Andrei Andreea în lucrarea ”Colectivizarea românească din perioada 1949-1962” din publicaţia ”Sfera politicii”.

Abuzuri, deportări, crime

Tot aceste proces nu a însemnat doar un abuz şi o încălcare a drepturilor omului, dar şi un episod traumatizant pentru cei care l-au trăit şi care s-a răsfrânt asupra concepţiei despre agricultură a generaţiilor viitoare. Colectivizarea a însemnat şi deportări, omoruri, bătăi şi alte samavolnicii din partea autorităţilor comuniste. Conform Raportului Tismăneanu, numai într-o singură noapte din luna martie a anului 1949 au fost deportate 17.000 de familii. Erau ţărani înstăriţi care refuzau în mod evident procesul de colectivizare. Erau totodată fermieri care practicau o agricultură performantă, singurii de altfel în lumea rurală care puteau face acest lucru, fiindcă dispuneau de suprafeţe mari de teren, compacte, cu posibilitatea realizării producţiilor sporite şi obţinerii de profit. 

Au urmat apoi alte şi alte deportări, în special ale ”chiaburilor”, iar mai apoi a tuturor ţăranilor care se opuneau colectivizării. Până în 1951, au fost deportaţi peste 40.000 de ţărani bogaţi în Bărăgan şi amplasaţi în adevărate enclave ale sărăciei şi pedepsei. Conform aceluiaşi document, numai între 1951 şi 1952 au fost arestaţi peste 34.000 de ţărani, consideraţi duşmani ai colectivizării şi ai statului. Numărul acestora aproape se va dubla după 1959. Totodată numeroşi ţărani au luptat contra colectivizării făţiş, iscându-se adevărate răscoale în mai multe judeţe şi localităţi printre care Botoşani, Suceava, Bihor, Arad, Braşov, Târnava Mare, Făgăraş, Turda şi Mureş. Bineînţeles răscoalele au fost reprimate cu mare violenţă de comunişti, inclusiv cu intervenţia armatei, iar răsculaţii au înfundat puşcăriile.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Cum i-au momit comuniştii pe ţăranii arădeni să se înscrie în colective

FOTO VIDEO „Memorialul Durerii“ de la Suraia. Film documentar făcut de o profesoară de istorie despre suferinţele colectivizării forţate

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite