Cum a luat naştere capitala celui mai mare imperiu al Antichităţii. Oraşul rămas centrul lumii secole de-a rândul

Cum a luat naştere capitala celui mai mare imperiu al Antichităţii. Oraşul rămas centrul lumii secole de-a rândul

Romulus şi Remus hrăniţi de lupoaică FOTO britannica.com

Cel mai mare imperiu al antichităţii a fost fără îndoială Imperiul Roman. Acesta şi-a lăsat amprenta până astăzi mai ales asupra Europei, dar cu influenţe şi în Asia şi Africa. Acest uriaş imperiu a fost creaţia romanilor, un mix etnic şi rasial stabilit pe cele şapte coline din zona Tibrului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Roma şi civilizaţia latină au influenţat decisiv destinul Europei din punct de vedere politic, dar mai ales social şi cultural. Moştenirea sa este uluitoare şi poate fi întâlnită pe trei continente, din nordul Angliei până în deşertul Sahara şi de la ţărmurile Oceanului Atlantic până în Irakul de astăzi. Imperiul Roman a fost cel mai strălucit imperiu al lumii antice, iar Roma, capitala sa, locul unde a germinat de fapt acest imperiu, un veritabil ”centrum mundi”. Deşi istoria Romei şi a Imperiului Roman sunt în general cunoscute publicului larg, originea cetăţii de pe malurile Tibrului a fost mult timp învăluită în mister şi lăsată la nivel de mit şi legendă. Abia după numeroase cercetări arheologice şi o muncă susţinută a specialiştilor s-au putut avansa ipoteze argumentate privind începuturile Romei şi închegarea nucleului etnic care în timp a dat lumii civilizaţia romană. 
 

Un loc al mitului şi al legendei

 
Până la cercetările arheologice susţinute şi totodată studierea modernă a istoriei, despre începuturile Romei se ştia doar varianta mitică aşa cum apare ea în scrierile lui Titus Livius, dar şi ale grecilor din secolul al III-lea ÎHr.
 
Povestea Romei, aşa cum apare ea în mituri, începe odată cu asediul Troiei, mai precis, cu ultima parte a acestuia şi distrugerea cetăţii de pe ţărmurile Asiei Mici. Eroul troian Eneas scapă din mâinile grecilor victorioşi şi pleacă pe mare căutându-şi salvarea. Ajunge pe ţărmurile Peninsulei Italice şi aici se luptă cu regele Latinum. În cele din urmă, Eneas şi Latinum fac pace, consfinţind-o cu o căsătorie: Eneas se căsătoreşte cu fiica lui Latinum, Lavinia. Fiul lor, Ascanius, întemeiază cetatea Alba Longa. În cele din urmă, Rhea Silvia, fiica lui Numitor, a dat naştere la doi băieţi gemeni. Situaţia era complicată, Rhea Silvia fiind vestală, adică trebuia să-şi păstreze castitatea. Tatăl copiilor era însă de origine divină, zeul Marte însuşi. Cum nimeni nu ar fi crezut povestea, copiii sunt abandonaţi imediat după naştere într-un coş pe râul Tibru. Sunt salvaţi de la moarte de o lupoaică ce-i alăptează, iar în cele din urmă sunt adoptaţi de un cioban latin numit Fastulus. Între timp, aceştia îşi află originea ilustră, dar şi că sunt urmaşii regelui din Alba Longa, Numitor. Între timp, bunicul lor fusese detronat de Amulius, fratele său.
 
Gemenii, numiţi Romulus şi Remus, pleacă şă-şi răzbune bunicul, iar Amulius este ucis. Nu vor să rămână în Alba Longa şi doresc să facă o cetate numai a lor. Când se hotărăsc ce nume să poarte noua cetate, supun acestă alegere auspiciilor, şi anume cine vede mai mulţi vulturi pe cer, acela să dea numele cetăţii. Romulus a fost cel câştigător, iar noua cetate a fost numită Roma. Romulus a jurat că nu va lăsa pe nimeni să treacă de zidurile cetăţii sale. Gelos, Remus sare peste brazda trasată de Romulus, ca marcaj pentru zidurile de incintă, iar Romulus îşi omoară fratele. 
 
În cetate, vin mulţi oameni din împrejurimi, iar în scurt timp, Romulus şi-a dat seama că toţi care locuiau în noua cetate sunt bărbaţi, aşa că a hotărât să fure femeile din tribul vecin, cel al sabinilor. Toată această poveste este însă doar o legendă. Inclusiv dinastia de regi care ar fi urmat la tron lui Romulus a fost pusă sub semnul întrebării de către istorici. Există însă şi specialişti care spun că Romulus a fost un personaj istoric real. Astfel, Andrea Carandini, de la Universitatea din Roma, susţine că a descoperit în inima Forumului din Roma un zid şi un palat regal, aflate în strânsă legătură cu perioada întemeierii Romei. Conform acestei tradiţii mitice, cetatea Roma a fost fondată de Romulus în anul 753 î.HR.
 

Triburi de păstori şi neamuri diferite

 
Dincolo de mituri, Roma a devenit oraş-stat şi mai apoi o mare putere în urma unui proces istoric complex şi îndelungat. Există mai multe ipoteze cu privire la primii locuitori ai colinelor de pe malurile Tibrului. Mulţi specialişti spun că primele aşezări din zonă au aparţinut triburilor latinilor, neamuri de păstori indo-europeni. Latinii au fost cea mai importantă uniune de triburi, în cadrul populaţiilor italice, fiind rivalizaţi, din punct de vedere militar, doar de samniţi. Latinii s-au aşezat în zona Lazio, pe coasta Tireniană, până în apropierea Calabriei. Dintre aceştia, Latinii şi Falisci s-au aşezat în Lazio, oenotriani în Calabria, Ausones, Aurunci şi Opici în Campania. Erau purtători ai unei culturi numite Cultura Latială, subdiviziune a culturii Proto-Villanoviene. 
 
Arheologul danez Kristian Kristiansen a asociat cultura proto-Villanova, a latinilor, cu Velatrice-Baiedorf din Moravia şi Austria, sugerând că acolo s-au cristalizat triburile latinilor, migrând mai apoi către centrul Italiei de astăzi. Latinii vorbeau limba latină, o limbă indo-europeană, şlefuită în Europa Centrală. Aceste neamuri ale latinilor erau purtători ai unei culturi a fierului numită Villanova, în special un sub-aspect numit ”Cultura latială”. Ştiau să folosească unelte şi arme de fier, dar în mare parte erau păstori şi agricultori care au fondat aşezări rurale pe cele şapte coline din zona mlăştinoasă a Tibrului. 
 
”Erau, în special, populaţii de agricultori şi păstori, care s-au stabilit în pagi, adică nişte cantoane sau zone rurale definite în mod distinct. Aceste pagus constituiau unităţi politice şi religioase rudimentare. Populaţia locuia împrăştiată în ferme, celula de bază fiind familia şi clanul. Dacă mai multe ferme ajungeau să se unească, atunci constituiau un vicus, care, la rândul său, nu avea organizare politică şi religioasă”, arată Arthur Edward Romilly Boak. 
 
Totodată, istoricii sunt de părere că latinii nu erau singurii locuitori ai colinelor. Aceştia împărţeau zona cu alte triburi italice, printre care şi cel al sabinilor. Mai mult decât atât, descoperirile arheologice au identificat şi avanposturi etrusce, o civilizaţie bine închegată în Peninsula Italică, deosebit de evoluată, cu origini în Asia Mică. De altfel, din punct de vedere politic, etruscii au fost cei care dominau regiunea. Aveau oraşe-stat şi chiar regate, în momentul în care triburile italicilor s-au revărsat în Peninsulă. Aveau o cultură înfloritoare, care rivaliza cu cea a coloniilor greceşti întemeiate încă din secolul al VIII lea-î.HR pe ţărmurile Italiei. Pe scurt, în zona celor şapte coline era un  melanj etnic care prin unificarea cantoanelor şi satelor a dus la realizarea unui centru politic numit, la un moment dat, Roma. Mulţi specialişti spun că Roma s-a născut, de fapt, din această intersectare etnico-culturală a triburilor italice şi etrusce din zonă. 
 
Acest mozaic etnic grupat într-o confederaţie a adoptat o cultură inspirată de la etrusci şi greci. De alfel, şi panteonul roman, arta dar şi modelele sociale romane arată aceste influenţe. ”Realizarea unităţii rasiale a latinilor a fost exprimată prin festivalul anual al lui Jupiter Latiaris, celebrată pe Muntele Alban de toate neamurile latinilor. Pentru o lungă perioadă de timp, oraşele latine au format o ligă, formată din 30 de membri, aşa cum spune tradiţia. (...) Inima acestei ligi era poiana şi templul Dianei din Arciria, iar în apropierea Arciriei aveau loc şi întâlnirile anuale ale ligii. Liga avea o organizare precară, dar avea o forţă executivă în persoana unui dictator latin”, spune Arthur Edward Romilly Boak. Tot de la greci şi etrusci, se pare, s-au inspirat latinii în organizarea şi tehnica militară, începând să adopte echipamentul hopliţilor, dar şi tacticile acestora. 
 

Triburile renegaţilor

 
Interesant este faptul că unii specialişti arată că, de fapt, colinele de pe malurile Tibrului, Quirinal, Aventin, Capitolin, Palatin, Viminal, Esquilin şi Caelius erau neprielnice locuirii. Theodor Mommsen remarca, în ”Istoria romană”, că era un loc mlăştinos, cu multe inundaţii şi foarte insalubru. Tocmai de aceea s-a ajuns la concluzia că cei care au locuit iniţial pe trei dintre cele şapte coline erau oameni alungaţi din triburile lor.  Unii sunt de părere că, de fapt, zona mlăştinoasă a celor şapte coline era, iniţial, un soi de ”colonie penitenciar” unde erau alungaţi renegaţii diferitelor populaţii fie italici, fie etrusci. De aici s-ar fi născut şi legenda cu răpirea sabinelor. Erau doar bărbaţi care locuiau pe aceste coline. În orice caz, se vorbeşte despre trei triburi care au fondat Roma. Fiecare stăpânea câte o colină, iar necesităţile militare şi economice au dus la unificarea lor într-o uniune de triburi şi mai apoi într-un oraş stat. 
 
”Cu mult înaintea întemeierii unui oraş pe Tibru, acei ramni, titii şi luceri la început separaţi, ulterior uniţi, trebuie să fi avut o acropolă a lor pe colinele romane şi un număr de sate în teritoriul din jur, pe care-l cultivau. O tradiţie care-şi are originea în aceste timpuri străvechi trebuie să fie sărbătoarea lupercaliilor, celebrată de clanul lui Quintus pe Muntele Palatin.(....) ea este formată din contopirea a trei cantoane, probabil cândva independente: al ramnilor, al titiilor şi al lucerilor; aceste trei populaţii s-au unit într-o singură comunitate asemănătore cele care în Attica a dat naştere Atenei. Antichitatea străveche a acestei diviziuni tripartite este atestată cu putere de faptul că romanii folosesc, în materie de drept constituţional, pentru a ”împărţi” şi ”parte”, tribuere (a împărţi în trei) şi tribus (o treime) (...) chiar după unire fiecare dintre aceste trei comunităţi, devenite diviziuni, deţinea treimea ei din teritoriul comun şi era reprezentată proporţional în garda cetăţenească şi în sfatul bătrânilor”, preciza Theodor Mommsen.
 
În timp, o dată cu creşterea puterii Romei şi cu noile amenajări agricole şi fluviale care au făcut teritoriul atractiv pentru colonişti, şi celelalte coline au început să fie ocupate treptat de către imigranţi, iar cetatea s-a extins. Mulţi spun că, de fapt, etruscii sunt cei care au întemeiat cetatea şi mai apoi ar fi condus-o până la revoltele latinilor împotriva lor.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: