Cum i-au văzut străinii pe români. Patru calităţi şi defecte ale poporului definite de occidentalii care ne-au vizitat demult
0
Despre români au rămas nenumărate mărturii de-a lungul timpului, mărturii care au scos în relief calităţi şi defecte ale acestui popor. Printre altele, românii erau priviţi ca un popor de ţărani săraci şi îndreptaţi către abuzul de alcool, dar ospitalieri şi de multe ori oneşti, conduşi de o clasă de boieri rapace.
Ca fiecare popor, românii au o viziune proprie despre calităţilor şi defectelor care-i definesc ca naţiune. De multe ori, această imagine a românului în istorie a fost fie deformată din punct de vedere ultra-naţionalist, romanţat şi idilic, fie la polul opus exagerat auto-critic. Indiferent de ce cred românii despre ei, ceilalţi şi-au făcut o opinie despre aceştia de-a lungul istoriei, mai ales prin observaţie directă. Călători, militari, oameni de stat, ambasadori sau intelectuali au luat contact de-a lungul secolelor cu românii şi unii au reuşit chiar să lase posterităţii mărturiile lor despre poporul român. Din ceea ce au scris se pot desprinde câteva calităţi şi defecte definitorii.
1. Românii erau îndrăgostiţi de vin şi în general beau peste măsură
Conform mărturiilor călătorilor străini, românilor le plăcea mult vinul. Pe scurt, beau în exces. Mai ales cei de condiţie modestă. Cel puţin asta scria Frederich Bauer, un ofiţer german din armata rusă, venit în Principate cu ocazia războiului Ruso-Turc din 1768-1774. ”Foarte rar se aude vorbindu-se în Ţara Românească despre omor, furt sau alte crime îngrozitoare. Locuitorilor de aici le e destul de drag vinul, sunt leneşi şi zgârciţi, dar altfel, sunt oameni destul de cumsecade”, scria Bauer. Ceva mai explicit, din acest punct de vedere este Pierre Lescalopier, un magistrat francez care i-a cunoscut pe români în secolul al XVI lea.
”Ei beau peste măsură; primul pahar este în sănătatea lui Dumnezeu, al doilea în sănătatea voievodului, al treilea în a sultanului, al patrulea în sănătatea tuturor bunilor creştini, în care nu ne cuprind şi pe noi, al cincilea îl beau pentru pace, iar la şaselea încep să-l închine pentru cei de faţă, cu mari ceremonii şi cu urări de mântuire, sănătate, drum bun şi întoarcere bună, de împlinire a dorinţelor”, preciza Pierre Lescalopier, un magistrat al Parlamentului francez din 1550, citat în lucrarea ”Firea românilor” sub coordonarea lui Daniel Barbu.
Totodată românii din Ardeal l-au impresionat negativ şi pe Adalbert Krickel, un topograf care a ajuns în comunităţile româneşti de aici în secolul al XIX lea. Neamţul spunea despre ei că sunt brutali şi înclinaţi spre beţie. ” Mă abţin să judec indolenţa, brutalitatea şi nepăsarea bărbaţilor. Doresc să spun doar atât, că părul lor încâlcit, ochii lor mici şi sfredelitori, modul lor bănuitor de gândire, înclinaţia lor spre băutură şi lipsa oricărei educaţii îi aşează destul de jos în raport cu alte popoare, în ceea ce priveşte nivelul de educaţie. Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără un brâu în care să se afle câteva cuţite”, preciza Krickel.
2. Înapoiaţi şi în mare parte ignoranţi
Pentru alţi călători occidentali, obişnuiţi fie cu creaţiile Renaşterii sau ale Iluminismului, românii le păreau înapoiaţi, analfabeţi şi fără o educaţie solidă. Din această cauză nu explotează eficient resursele unei ţări foarte bogate. În schimb de nepriceperea lor profită alţii.
”Ţara Românească nu are nici trei milioane de locuitori dar poate hrăni de cinci ori pe atât. Pământul ei este unul dintre cele mai roditoare din lume. Belşugul de fructe, legume şi cereale hrăneşte mii de oameni din Imperiul Britanic. Însă bogăţiile sale naturale sunt departe, foarte departe de a fi exploatate. Comerţul ţării este dominat de străini, agricultura este neglijată, iar cele mai rafinate arte şi manufacturi sunt neglijate”, scria Patrick O Brien în ”Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene”, în anul 1853. Cu toate acestea toţi călătorii străini sunt de acord că pentru aparenta lene sau pentru înapoierea omului de rând erau vinovaţi boierii şi toţi cei care conduceau norodul.
”Nu sunt lipsiţi de agerime, de care dau dovadă când sunt afară din ţara lor, găsind acolo oameni care să-i cultive şi să-i înveţe. Atunci reuşesc foarte bine în toate ramurile ştiinţei, pe când barbara stăpânire sub care trăiesc de un număr atât de mare de ani a gonit din ţara lor toate artele şi ştiinţele şi din această cauză preoţii şi călugării lor sunt foarte puţini luminaţi“, scria Philippe Le Masson du Pont, un inginer militar francez angajat în armata lui Ioan Sobieski, regele Poloniei. Alţii, pe lângă înapoiere au remarcat că românii erau înclinaţi şi către superstiţii. ”Superstiţioşi şi fanatici, indiferent de calitatea, poziţia şi vârsta lor, românii, bărbaţi şi femei, cred încă în apariţii, în spirite bune sau rele, în revelaţii misterioase, în viziuni, într-un cuvânt în şarlatanism. Ei cred şi se tem şi rămân în credinţele şi temerile lor fără a vrea să găsească principiul şi să-l combată. Obscuritatea le convine mai mult decât lumina zilei”, scria Eugene Stanislas Belanger, un scriitor francez care a vizitat Principatele Române la mijlocul secolului al XIX lea.
Boierii sunt consideraţi principalii vinovaţi şi de această stare a locuitorilor. Inclusiv Lejeune arată că boierii sărăceau populaţia şi îi dorea cât mai puţin educaţi dar supuşi. În tot acest timp feudalii români sunt descrişi ca lacomi, leneşi şi cruzi. ”Ce le pasă care este numele stăpânului lor? Ceea ce ştiu ei este că trebuie să muncească, să plătească, să sufere şi să tacă. Românii moştenesc din tată-n fiu o resemnare mută care se schimbă în apatie şi această apatie este susţinută încă de neştiinţa lor”, scria francezul Xavier Marmier. Acelaşi lucru îl arată şi istoricul francez Auguste de Gerando. ”Obiceiul ordinii şi al muncii nu poate să le fie familiar căci nu e decât o jumătate de secol de când au fost împroprietăriţi şi în şărbie, când alţii trag profit din osteneala lui, omu n-are de ce să-şi rupă oasele”.
3. Oameni ospitalieri şi săritori pentru cei aflaţi în necaz
În general poporul român este văzut ca un neam de agricultori şi crescători de animale care avea ,dincolo de năravurile amintite, o calitate de căpătâi, deosebit de apreciată. Este vorba despre ospitalitate. Despre aceasta ne spune austriacul Johann Friedel, un militar, actor şi critic literar din secolul al XVIII lea, care face o călătorie pe Dunăre, trecând inclusiv prin zonele locuite de români. Este impresionat de simplitatea, curăţenia şi ospitalitatea oamenilor.
”Când ne îmbiau pomii roditori, încărcaţi cu fructe frumoase proaspete, lovindu-ne aproape în cap cu crengile lor, să rupem câte ceva din ei, ţăranul se uită de departe la noi şi ne aducea zâmbind rachiu, brânză, mălai şi lapte, oferindu-ne aceste daruri cu cea mai mare prietenie. Când voiam să ne culcăm pe paie ca să dormim, românca ne ruga să ne odihnim în patul ei, veghind cu bărbatul ei lângă focul din vatră. Cu un cuvânt, prietene, am găsit aici oameni astfel cum îi creează, dacă îmi este iertat să mă folosesc de această comparaţie, numai natura-mamă, adică naturali, nestricaţi şi mulţumiţi“, preciza Friedel în jurnalul său de călătorie.
Un alt călător austriac tot din secolul al XVIII lea se arată la rândul său impresionat de ospitalitata şi cinstea românilor transilvăneni. Se numea Christopher Seipp şi era directorul unei trupe de teatru din Bratislava. Trecând prin Transilvania a consemnat o întâmplare anume. ” Am rămas într-o duminică seară, pe vreme rea, cu diligenţa împotmolită în noroi la o milă de Timişoara. Orice rugăminte la ţăranii germani ce treceau pe drum a rămas zadarnică. Din fericire, au venit atunci câţiva români, care, de cum s-au uitat, fără multă vorbă, s-au şi apucat de treabă cu chiote sălbatice şi ne-au scăpat de primejdia de a petrece noaptea în băltoacă”, scria austriacul. Mai mult decât atât călătorul francez J.A. Vaillant aducea un laudatio ospitalităţii româneşti, în secolul al XIX lea. ” O români! Îmi spun în sinea mea, voi sunteţi maeştrii Europei în ceea ce priveşte ospitalitatea! Această virtute, care la noi a cedat locul egoismului şi nu mai este exercitată decât în mare şi cu ostentaţie de către naţie, voi o posedaţi pe deplin!“, considera acesta.
4. Un neam de războinici frumoşi şi viteji
Totodată călătorii străini au remarcat calităţile extraordinare de războinici a bărbaţilor români dar şi vitejia acestora în luptă. ”Românii sunt luptători buni şi viteji, aproape toţi îndrăgesc vânătoarea, mai ales, cei de la munte care sunt foarte buni ochitori, iar această ocupaţie îi pregăteşte foarte bine pentru război“, scria von Bauer. Antonio Maria Graziani, un umanist italian se exprima chiar mai explicit privind vitejia românilor în secolul al XVI lea. ”Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de tuci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, scria Antonio Maria Graziani.
Dincolo de curajul acestora, călătorii străini apreciază frumuseţea deopotrivă a bărbaţilor şi a femeilor românce. ”Ca o regulă, bărbaţii sunt extrem de arătoşi, cu feţele ovale, cu trăsături bine modelate, cu chipuri inteligente, manierele lor bărbăteşti indicând că acceptarea descendenţei dintr-o naţie de războinici. Invariabil, ei poartă părul lung, negru, în plete, care le cad graţioase peste umeri. Şi văzuţi în mijlocul ţării lor frumoase, ei formează una dintre cele mai pitoreşti aparenţe pe care ochii se pot aţinti”, scria Robert Nelson Boyd, un explorator şi scriitor englez din secolul al XIX lea.Tot în secolul al XIX lea, un francez remarca frumuseţea femeilor din Principate, la un bal la care participa. ”Toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame şi bunice, căci erau şi bunicele la bal. Acestora le rămânea ceva, un nu ştiu ce măreţ, în veştejirea trăsăturilor care te silea să te gândeşti: «Cât de frumoasă a trebuit să fie aceasta!» Cel mult trei-patru chipuri neplăcute: asta nu se vede la Paris”, preciza francezul Edouard Grenier.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
