... Apărarea podului a fost încredinţată batalionului românesc. Malul era apărat de altă oaste, dar podul însuşi era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stătea căpitanul Rotar, care a şi fost ucis în ziua dintîi. După datele oficiale, cei ce s-au luptat în fruntea frunţii au fost stegarul Toader Răul, sergentul Gavrilă şi căpitanul Herţa cu cetele lor.... ...Francezii izbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mînă mergea însuşi în fruntea ostaşilor; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul şi a comandat atacul în persoană. În învălmăşală, adjutantul său, Muinon, a căzut lîngă el; Lannes, generalul, a fost rănit şi însuşi Napoleon, apucat de vîrtejul soldaţilor săi care fugeau, a ajuns în mocirlă şi a scăpat cu greutate din noroi. A doua zi, lupta la pod cu românii a ţinut din zori pînă seara. Napoleon însă, prin mişcări dibace, a înconjurat poziţia şi a făcut, a treia zi, pe la amiază, să se retragă austriecii din poziţia lor. Românii însă la pod au ţinut lupta pînă în amurg şi apoi s-au retras şi ei. Într-acele zile au murit din batalion un căpitan şi 135 de ostaşi, trei căpitani şi doi locotenenţi şi 654 de soldaţi au fost răniţi. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniţi au murit în zilele viitoare 260, aşa că apărarea podului au plătit-o românii cu viaţa a 395 de oameni. În mîinile românilor au încăput 350 de francezi, luaţi ca prizonieri. În aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morţilor, care se ridică la 20.000, cam atîţia francezi cîţi şi austrieci. Acesta a fost „îndrăcitul” batalion pe care-l lăuda Napoleon cu aşa de mari cuvinte. O „falangă valahică”. Iar fapta ei, care i s-a părut aşa de eroică şi îndrăzneaţă celui mai îndrăzneţ general al timpurilor moderne, a fost şi atunci recomandată prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie şi vitejie, şi este şi astăzi preamărită şi neuitată. Şi acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărţi de citire tineretului, numai cît – se înţelege – batalionul e numit „de nemţi” sau cel puţin „batalion austriac”, dar nimeni nu-şi mai aduce aminte că el într-adevăr era „transilvanico-valah”. GEORGE COŞBUC (1903)

paradoxul este atat de mare incat....suntem absolut perplexati de paradox.Pe de o parte hitler ne acuza de lasitate,de considera niste papa lapte...lucru ce a dat apa la moara ,,prietenilor'' nostri unguri ,pe de alta parte Napoleon ,(poate chiar cel mai experimentat strateg) aduce elogii ...curat paradox.

Aici nu te contrazic, A4; evident că înrolarea lor în trupele de grăniceri le permitea să nu cadă în iobăgie; dar asta nu le știrbește cu nimic meritele militare. Uite câteva elemente (luate de pe net; N-AM NICIUN MERIT aici!) Regimentul 2 grăniceri de la Năsăud Regimentul II grăniceri valahi de la Năsăud (denumit din anul 1848 Regimentul II nr. 17 grăniceri români) a fost o unitate militară a armatei austriece din Transilvania în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, constituită aproape integral din români. Regimentul a fost înfiinţat la 12 aprilie 1762 (după unele surse la 16 aprilie 1762), în urma unui decret imperial emis de împărăteasa Austriei, Maria Tereza, care prevedea înfiinţarea „miliţiilor de graniţă”, adică a regimentelor de grăniceri austriece. În Transilvania urmau să fie înfiinţate, în urma decretului imperial, două regimente de grăniceri români, două regimente de grăniceri secui, un regiment de dragoni români şi un regiment de husari secui. Istoria regimentului Prima oară jurământul de credinţă al grănicerilor năsăudeni faţă de împărăteasa Maria Tereza era planificat să fie depus la data de 10 mai 1763. Din cauza revoltei de Salva, ceremonialul a fost amânat şi reluat cu succes doar pe data de 21 iunie 1763. La 15 august 1769 Regimentul II grăniceri români de la Năsăud primea şi numărul 17 în denumirea sa, conform noilor regulamente austriece, care prevedeau numirea regimentelor în ordinea înfiinţării lor. În anul 1778 Regimentul 2 grăniceri a primit ordin de mobilizare şi a fost trimis să lupte în războiul prusac. El s-a întors din acest război în anul 1779. În anul 1784 s-a înfiinţat Institutul militar naţional din Năsăud, unde puteau să înveţe 50 băieţi şi 10 fete. În 1787 regimentul a fost mobilizat, iar în 1788 a fost trimis împotriva turcilor în Bucovina. De aici regimentul a luptat în Moldova, apoi a fost trimis în Muntenia. Regimentul s-a întors la Năsăud în anul 1791, după ce pierduse în campania împotriva turcilor 1.218 oameni. În anul 1793 regimentul a fost din nou mobilizat şi trimis la război împotriva armatelor revoluţionare franceze. A participat la campania din Germania şi din Italia, de unde s-a întors în anul 1801. Pierderile suferite în aceste campanii au fost de 1.534 oameni. În anul 1805 regimentul a fost trimis să lupte împotriva armatelor napoleoniene, întorcându-se la Năsăud în anul 1806. În anul 1809 un batalion al regimentului este trimis din nou împotriva armatei napoleoniene. Din această campanie batalionul s-a întors în anul 1810. În anul 1812 regimentul a fost din nou mobilizat împotriva Franţei şi trimis la război, întorcându-se acasă în anul 1814. În anul 1815 un batalion al regimentului a fost trimis din nou împotriva armatei napoleoniene, ca urmare a revenirii împăratului Napoleon din exilul de pe insula Elba. S-a repatriat în anul 1816. Împreună cu pierderile din campania anterioară, regimentul a pierdut în total 386 oameni. În 1846 un batalion al regimentului a fost pornit spre Galiţia, ca urmare a răscoalei ţăranilor polonezi, de unde s-a întors în anul 1847. În anul 1848, ca urmare a izbucnirii revoluţiei din Transilvania, populaţia grănicerească declară la Năsăud că rămâne fidelă împăratului Austriei şi că va lupta împotriva revoluţionarilor maghiari din Transilvania şi Ungaria. Un batalion al regimentului a fost atras în Ungaria de reprezentanţii guvernului maghiar, în încercarea de a-l face să se alăture revoluţiei ungare, lucru care nu s-a reuşit. Celelalte două batalioane ale regimentului au participat la luptele din Transilvania duse împotriva armatei revoluţionare maghiare. Aproape pe tot parcursul revoluţiei paşoptiste din Transilvania, un pluton al regimentului a participat la apărarea cetăţii Alba Iulia. În anul 1851 regimentele de grăniceri din armata austriacă au fost desfiinţate, şi odată cu ele şi Regimentul II grăniceri români de la Năsăud. Regimentul II grăniceri români nr. 17 de la Năsăud a fost transformat în Regimentul nr. 50 cezaro-crăiesc Infanterie de Linie.

Vezi și Wikipedia : Războaiele napoleniene „Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia(1796-1797) e cunoscut faptul că războinicul împărat - pe atunci general tânăr, de 27 de ani - trei zile s-a zvârcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci[4][5] pe care dacă l-ar fi putut birui, ar fi zdrobit întreaga armată austriacă.[5]” —George Coșbuc • Grănicerii transilvăneni au participat în perioada 1796-1797 la războiul dintre Austria și Franța cu două batalioane formate din câte trei companii aparținătoare fiecărui regiment român, numărul total al combatanților activi fiind de 32 de ofițeri și 1880 de soldați.[6] Batalionul 2 al regimentului năsăudean, participă: o în 30 octombrie 1796, la bătălia de pe râul Piave sub comanda căpitanului Petre Meheșiu;[7] o în 15-17 noiembrie 1796, la apărarea podului de la Arcole unde înregistrează 396 de morți;[8] o în ianuarie 1797, la bătălia de la Rivoli unde principele Henric de Reus menționează: ...În puterea slujbei mele mă simt îndatorat să afirm că batalionul al treilea romîn din Transilvania, sub comanda maiorului Bohaciu, împreună cu celălalt batalion român, sub comanda maiorului contele Voestenradt, a dat, în bătălia de la Rivoli, în ianuarie 1797, dovadă strălucită de marele său curaj, nu numai în cucerirea cu asalt a fortificațiilor, ci și în regruparea lui, sub focul puternic al armatelor dușmane, în imediata apropiere a acestor fortificații.[9] o la retragerea armatei imperiale austriece la Graubünden (Elveția), după înfrângerile catastrofale din Valea Padului și după capitularea fortăreței Mantova.[10] • În perioada 1800-1815 implicările regimentelor grănicerești au fost: o 14-15 mai 1800, luptele din defileurile Alpilor contra trupelor franceze comandate de generalul Massena;[9] o 14 iunie 1800, batalionul 4 grăniceresc român ia parte după bătălia de la Marengo la luptele de pe valea Dunării;[11] o 2-3 decembrie 1800, bătălia de la Lehnfeld și Hohenlinden;[11] o 25-septembrie - 27 octombrie 1805, regimentele grănicerești reunite cu regimentul iliric bănățean patriticipă la luptele de la Ulm și Kremsmünster, fără a putea opri intrarea armatelor franceze în Austria.[12] o noiembrie 1805, grănicerii regimentului orlățean, conduși de locotenent-colonelul Leibinger, participă la luptele pentru apărarea Pratzenului. Trei batalioane năsăudene, unul din ele fiind comandat de căpitanul (ulterior avansat la grad de maior) Petre Nemeșiu, au apărat retragerea armatei imperiale;[11] o 19-26 aprilie 1809, batalionul 1 al regimentului năsăudean este trimis în lupta contra trupelor poloneze, unde se evidențiază patru plutoane românești conduse de ofițerul Iliciu și subofițerul Moraru, care „..salvează trupele împărătești de un pericol cu mult mai mare decât o simplă retragere”. Trupele imperiale austriece erau conduse de arhiducele Ferdinand și erau cantonate la Varșovia;[9] o în primăvara anului 1812, Regimentul 1 a asigurat paza frontierei de nord a imperiului;[13] o 20 aprilie 1813 pleacă spre Galiția primul batalion al Regimetului 2 recrutat din satele Bârgăului și Iad, celelate sunt trecute în carantină la Brașov, din cauza ciumei;[13] o iunie 1813 două batalioane ale regimentului de la Orlat sunt dislocate în Boemia;[13] o 16-19 octombrie 1813, în retragerea sa din campania din Rusia, Napoleon pierde bătălia contra trupelor aliate de la Leipzig unde au participat și grănicerii din Caransebeș și cei din Orlat;[9] o octombrie-noiembrie 1813, batalionul 1 năsăudean se evidențiază în Italia la Val Camonica; o 15 februarie 1814, același batalion la bătălia de la Salo: „...a împușcat pe mai mulți ofițeri de frunte și chiar pe adjutantul regelui”;[9] o 27 ianuarie 1814, regimentul orlățean trece Rinul și luptă la Besançon;[14] o 25 martie 1815, același regiment trimite un batalion(șase companii) în Piemont;[14] Statistica pierderilor suferite de grănicerii români: • în campania 1792-1815, 27 de morți 592 răniți și 2184 dispăruți;[14] • după luptele de la Marengo și Hohenlinde unde au participat 60 de husari, nu s-a întors niciunul acasa;[15] • după pierderile campaniilor din Germania, Italia, Rusia, Austria și Franța au rămas 8523 de invalizi, adică 12,7% din total.

ERDELY??ASTA E CUVANT TURCESC HAI SA FOLOSIM CUVANTUL ORIGINAL ROMANESC NU TURCESC ARD DEAL ADICA (dealu care arde ) in romaneste nu folosim cuvinte turcesti aici deci cred ca e vorba de ARD DEALU ARDEALU ROMANESC DAR erdely probabil e tradus in turca CINE STIE A4 o fi un musulman cu nume de pagina

André Castelo in Napoleon relateaza de asemenea evenimentul.....

Actul din 1762, emis de către împărăteasa Maria Terezia, prin care s-a creat „Districtul Militar al Năsăudului”, cu 23 de sate (ulterior 44), cu sediul în această localitate, a însemnat o cotitură crucială pentru istoria ţinutului. Năsăudul a devenit centrul în jurul căruia gravitau toate localităţile aflate pe cursul superior al Someşului Mare. La rândul lor, ostaşii grăniceri, porecliţi „cătanele negre” datorită sumanelor de culoare închisă pe care le-au purtat în primele decenii de existenţă a regimentului, s-au dovedit luptători neînfricaţi, care au atras şi admiraţia lui Napoleon în luptele din nordul Italiei, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ei au cinstit pe deplin stindardul lor care purta inscripţia: ”„Virtus Romana Rediviva (Renaşterea Virtuţii Romane).

Controversată este semnificaţia şi originea termenului românesc Ardeal, atestat documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului 960 rabinului de Córdoba Hasdai ibn Şaprut. Monarhul hazar menţiona ţara Ardil, bogată în aur şi argint. Varianta Ardeliu este atestată abia din anul 1432. Alţi cercetători au adus în discuţie termeni de origine indoeuropeană derivaţi din tema er(a)dh, din care ar proveni, printre altele, şi celticul Arduenna (pădure). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezenţa radicalului ard (cu sensul de înălţime) în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche, Ardennes, Ardelt, Ardilla).

Cuvintul este indo-european ori maghiara nu-i o limba indo-europeana.....Atentie: nici un moment nu am spus ca in mod cert cuvintul Ardeal este cu siguranta romanesc (AR PUTEA FI ROMANESC) , am incercat sa-ti demonstrez ca nu poate fi maghiar (NIMIC malitios sau antimaghiar, doar lingvistic).....deoarece ii un termen indo-european.....

Etimologia lui ARDEAL nu este CLAR stabilita. Limba maghiară nu apartine grupului limbilor indo-europene iar cuvântul “Ardeal” este de origine Indo-Europeana. Exista posibilitatea sa vina din maghiarul „Erdély” (Anonymus scrie în latină „Erdelw” în secolul XII-XIII) dar poate sa fie si RECIPROC.... lţi cercetători au adus în discuţie termeni de origine indo-europeană derivaţi din tema *er(a)dh, din care ar proveni, printre altele, şi celticul Arduenna („pădure”). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezenţa radicalului "ard" (cu sensul de „înălţime”) în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche, Ardennes, Ardelt, Ardilla etc.). În această ipoteză, Ardeal ar însemna „loc înalt şi păduros”. Trebuie amintit aici şi forma latina "ARDUUS" care apartine aceleiasi radacini etimologice şi forma indiana veche "ardhuka" "a prospera" si forma albaneza "ardh-" care cu extensia "na" a dat "ardhuna" insemnând "profit" "castig...Cuvintele "aridica" si formele "rădica", "rîdica", "ar(i)dica" apartin acestei rădacini si se poate aminti semantic si epitetul Dacia "Felix" insemnând Dacia "Prosperă??????? Terminatia “-eal” in românescul cuvânt “Ardeal” probează de asemenea că n-a fost preluat in română din maghiară Terminatia maghiară “-ely” devine “ei” in română. Cuvântul Ardeal in mod evident nu are terminatia “ei” in română......otodată s-a constatat şi fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele româneşti preluate de maghiari, "ea" se transformă în "é", iar „a” iniţial tinde să fie transcris „e”, potrivit sistemului fonetic maghiar.?????????????? .Numele Transilvaniei, derivat din latina medievală de cancelarie, este atestat în anul 1075 sub forma „terra ultra silvam”, în traducere ţara de peste pădure. Ulterior, la începutul secolului al XII-lea, teritoriul apare menţionat ca Partes Transsylvana, adică Părţile de dincolo de pădure. Denumirea maghiară Erdély este de asemenea derivată de la substantivul erdő, care înseamnă pădure. Prima atestare în limba română datează din 1472 sub forma Ardeliu.

Scrisoarea (din anul 960) regelui chazar Iosif către rabinul de Cordoba, Hasdai ibn Şaprut, aminteşte de ţara Ardil, formă mai apropiată de cuvântul românesc decât de variantele maghiare. Legătura cuvântului românesc cu albanezul „ardhjie” (a curge), cu forma indo-europeană „ardh” (parte, ţinut) arată vechimea termenului, care are înţelesul de înălţime şi corespunde configuraţiei geografice româneşti. Ungurii au preluat denumirea românească şi printr-un fenomen lingvistic au apropiat-o de un cuvânt cunoscut, apoi i-au dat traducerea în latină, limba cancelariei regale.

Legătura cuvântului românesc cu albanezul „ardhjie” (a curge), cu forma indo-europeană „ardh” (parte, ţinut) arată vechimea termenului, care are înţelesul de înălţime şi corespunde configuraţiei geografice româneşti. Ungurii au preluat PROBABIL (sau cel mai probabil) denumirea românească şi printr-un fenomen lingvistic au apropiat-o de un cuvânt cunoscut, apoi i-au dat traducerea în latină, limba cancelariei regale.

AUREL: Dupa germani, cei mai multi decoraţi cu crucea de fier (cavaler al crucii de fier au fost românii) Conform Maerz, Dietrich (2007) "The Knights Cross of the Iron Cross and its Higher Grades" (in English), Richmind, MI, B&D Publishing LLC, ISBN 978-0-9797969-0-6 Printre beneficiarii Crucii de Cavaler au fot 73 de străini: 18 români, 12 letoni, 9 italieni, 8 maghiari, 4 estoni, 4 belgieni, 4 olandezi, 3 danezi, 3 francezi, 2 spanioli, 2 japonezi, 2 slovaci 2 finlandezi de origine suedeză. Crucea de Cavaler a Crucii de Fier cu Frunze de Stejar (3 iunie 1940 - mai 1945) - 890 premiaţi, printre care nouă străini (3 români, 2 japonezi, un finlandez de origine suedeză, un suedez, un spaniol, un belgian și un eston) Pentru Operaţiunea Adler - Evacuarea din Crimeea Contraamiral Horia Macellariu Comandantul Forței Navale Maritime Române a primit decoratia la 21 mai 1944 General de armată Ion Antonescu Conducătorul statului român 6 august 1941 General de brigadă Mihail Lascăr Comandantul Brigăzii 1 Munte 18 ianuarie 1942 General de divizie Corneliu Dragalina Comandantul Corpului 6 Armată 9 august 1942 General de divizie Gheorghe Manoliu Comandantul Diviziei 4 Vânători de Munte 30 august 1942 General de armată Petre Dumitrescu Comandantul Armatei a 3-a Române 1 septembrie 1942 General de brigadă Ioan Dumitrache Comandantul Diviziei 2 Munte 21 noiembrie 1942 Maior Gheorghe Rascanescu Comandant de batalion în Regimentul 15 Infanterie Dorobanți din cadrul Diviziei 6 Infanterie 4 decembrie 1942 General de divizie Nicolae Tătăranu Comandantul Diviziei 20 Infanterie 17 decembrie 1942 General de brigadă Radu Korne Comandantul Diviziei 8 Cavalerie motorizată 18 decembrie 1942 Colonel Ioan Hristea Comandantul Regimentului 2 Cavalerie Călărași 28 martie 1943 Maior Ioan Palaghiță Comandant de batalion în Regimentul 94 Infanterie din cadrul Diviziei 19 Infanterie 7 aprilie 1943 Colonel Corneliu Teodorini Comandantul Diviziei 6 Cavalerie motorizată 27 august 1943 General de brigadă Leonard Mociulschi Comandantul Diviziei 3 Vânători de Munte 18 decembrie 1943 General aviator Ermil Gheorghiu Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene 4 aprilie 1944 General aviator Emanoil Ionescu Comandantul Corpului 1 Aerian 10 mai 1944 Contraamiral Horia Macellariu Comandantul Forței Navale Maritime Române 21 mai 1944 General de brigadă Edgar Rădulescu Comandantul Diviziei 11 Infanterie 3 iulie 1944 General de corp de armată Ioan Mihail Racoviță Comandantul Armatei a 4-a Române 7 iulie 1944