Bătălia podului Avangarda lui Augereau, apropiindu-se de pod, este atacată cu focuri puternice de anfiladă pe drumul ce venea de la Ronco. Copleşită de salvele precise ale năsăudenilor, se retrage în dezordine spre grosul diviziei. Generalul Augereau, comandantul diviziei, se pune în faţa trupelor ce se retrăgeau şi le întoarce la atac întărindu-le cu două batalioane pe care le conduce personal. Cu steagul în mână, generalul Augereau se avântă în fruntea trupelor sale asupra companiei căpitanului Rotaru, dispusă pe capul de pod, în semicerc pe malul drept, interzicând accesul spre trecerea îngustă peste râul Alpona. O grindină de gloanţe îi seceră pe francezi, dar aceştia, însufleţiţi de generalul lor, se avântă din nou la atac. Erau două batalioane asupra unei companii, un raport de şase la unu. Căpitanul Rotaru, dându-şi seama de situaţie, ordonă retragerea ordonată dincolo de pod, pe malul stâng, de unde cu restul batalionului ar fi putut ţine sub foc concentric îngusta traversare. De pe malul stâng, compania căpitanului Herţa le asigură retragerea cu salve continue. Compania reuşeşte să treacă dincolo, dar cu preţul unor grele jertfe, inclusiv comandantul ei, căpitanul Rotaru, cade ucis. Aici s-au distins prin bravură stegarul Teodor Răut şi sergentul Gavrilă. Într-un elan victorios, francezii ajung la pod, dar comandantul lor, generalul Augereau, cade rănit, cu steagul în mână. Căpitanul Herţa dirijează un foc nemilos spre francezii care ezită. Sorţii bătăliei oscilează de o parte şi alta, nedecişi. Văzându-şi generalul rănit, francezii dau înapoi. Trupele nebiruite ale lui Augereau se retrag, lucru cu neputinţă doar cu câteva zile mai devreme. Este momentul în care intervine Napoleon. Cu geniul şi cu atenţia spre detaliul care ar putea schimba soarta unei bătălii, şi prin asta soarta campaniei şi implicit a întregii lumi, generalul Napoleon Bonaparte, conştient că în jurul acestui pod se clădea istoria, apăru acolo în momentul critic în care francezii dădeau înapoi ameninţând ca retragerea lor să se transforme în derută, năruind planurile atât de bine puse la punct de o minte extraordinară. Fără să ezite vreo clipă, conştient de puterea exemplului personal, generalul Napoleon Bonaparte descalecă, preia steagul din mâna generalului Augereau rănit şi se avântă la atac. Trupele franceze, fanatizate de exemplul idolului lor, se năpustesc cu furie spre pod, acolo unde un batalion decimat de ardeleni îi aşteaptă şi îi întâmpină cu un foc viu, imuni la faima aceluia care timp de şapte luni a obţinut victorie după victorie contra austriecilor superiori din toate punctele de vedere. Valul nimicitor francez se sparge de apărarea năsăudenilor care nu dau nici un pas înapoi. La grindina gloanţelor franceze răspund cum pot mai bine, plumb contra plumb. Viteazul general francez Lannes cade şi el rănit, iar trupele franceze, chiar cu măreţul general Napoleon Bonaparte în frunte, ezită. În faţa podului, cu steagul în mână, marele Napoleon Bonaparte priveşte descumpănit cum vitezele sale trupe încep să dea înapoi în faţa unui singur batalion care i-a oprit o divizie din marşul victorios. O manevră genială, „împiedicată de un ciot” cum ar spune marele Mihai Eminescu. Dar încă nu era tot. În bătaia gloanţelor, viitorul împărat nu conştientiza că era pe cale să-şi încheie cariera de strălucit general chiar înainte de a începe. Un glonţ românesc se îndrepta direct spre pieptul său, apărat doar de faldurile căzute ale drapelului cu care nu reuşise, pentru prima oară, să-şi conducă soldaţii la victorie. Un glonţ tras de un simplu soldat ardelean ar fi putu face ca una dintre cele mai strălucite personalităţi ale istoriei militare universale să fie doar o notă obscură la subsolul unui referat despre bătălia de la Arcole. Dar destinul a vrut ca lucrurile să se petreacă altfel. A vrut ca generaţiile viitoare să-l studieze pe acest corsican care câţiva ani mai târziu va face Europa să tremure doar la auzul numelui său, împăratul Napoleon Bonaparte. Cel care s-a sacrificat a fost aghiotantul său, Muinon, care s-a aruncat în calea glonţului sacrificându-şi propria viaţă pentru a-l salva pe viitorul împărat. Cine a mai auzit astăzi de Muinon, dar cine nu a auzit de Napoleon? Francezii, cuprinşi de derută, încep să se retragă în dezordine, cu toată prezenţa lui Napoleon pe câmpul de luptă... Francezii fugeau în disperare să-şi salveze vieţile, imuni la îndemnurile ofiţerilor şi exemplul generalului lor iubit, Napoleon Bonaparte. Prins de vălmăşagul trupelor ce fugeau în derută pe dig, prin apă şi noroi, ţintuiţi de focul inamic, generalul Napoleon Bonaparte cade în mlaştină fiind pe cale să fie luat prizonier de ardelenii victorioşi. Graţie devotamentului unui ostaş francez care îl ia în spate, generalul Bonaparte scapă de ruşinea unui prizonierat. Podul rămâne în mâna bravilor luptători năsăudeni care au plătit scump rezistenţa lor. Un ofiţer (căpitanul Rotaru) şi 135 soldaţi au rămas morţi pe poziţie. Trei căpitani, doi locotenenţi şi 654 de răniţi, dintre care 260 vor muri în ambulanţe şi spitale. Numărul total al morţilor s-a ridicat la un ofiţer şi 395 trupă, mai mult de jumătate din efectivul combatant a plătit cu viaţa această rezistenţă în faţa celui care va deveni cel mai mare general al timpului său, şi unul dintre cei mai mari ai istoriei. Dar nu au dat nici un pas înapoi. Aceasta este bravura soldatului român, dovedită şi atunci, şi în trecut, dar care se va dovedi din plin şi în viitor. Acest lucru se vede şi din numărul de prizonieri. Din batalionul năsăudean de la podul de la Arcole, au fost luaţi prizonieri un căpitan şi 45 de oameni. În schimb, în mâinile românilor au căzut 350 de prizonieri francezi. De ansamblu, întreaga bătălie de la Arcole a costat cam zece mii de morţi de fiecare parte. Dar bătălia de la Arcole nu s-a sfârşit cu eşecul francez din faţa podului. Napoleon şi-a revenit imediat şi a ordonat generalului Guyenau, rămas cu o brigadă de rezervă la Ronco, să treacă Adige pe la Albaredo, mai jos de confluenţa Alponei. Guyenau face acest mare ocol pentru a întoarce apărarea neînvinsă de la podul de la Arcole, dar, cu toate eforturile, nu ajunge acolo decât seara. Spre marea sa surprindere, găseşte podul liber şi Arcole evacuat. Asta deoarece Alvinzi, dându-şi seama de manevra lui Napoleon, avusese timp să-şi treacă trupele pe stânga Alponei, ocupând poziţii între St. Bonifracio şi San Stefano, cu faţa la sud şi la vest, lăsând doar câteva batalioane de întărire în faţa lui Massena care ocupase Belfiori. Acest timp de care dispusese Alvinzi pentru a salva armata a fost plătit cu sângele grănicerilor năsăudeni de la podul de la Arcole. Fiindcă acum situaţia era complet schimbată. La 15 noiembrie, dacă Napoleon ar fi trecut podul, ar fi putut cădea la Vilanova în flancul şi spatele lui Alvinzi, dar mai târziu nu mai avea cum. Avea în faţă un front regrupat care apucase să se edifice tocmai datorită rezistenţei batalionului românesc de la pod. Drept urmare, deşi stăpân pe Arcole şi Porcile, era prea târziu. Napoleon nu riscă să rămână în această zonă mlăştinoasă şi se retrage la Ronco. Luptele continuă în 16 şi 17 noiembrie, diviziile Massena şi Augereau fac sforţări extraordinare, îl bat pe Davidovici care se retrage la Trenta, iar Alvinzi, rupt de Davidovici, trece la stânga râului Brenta, stabilindu-şi cantonamentele de iarnă. Prima ofensivă a lui Alvinzi se termină cu o înfrângere pentru austrieci, dar nu cu dezastrul pe care îl pregătise Napoleon, asta datorită rezistenţei ardelene de la Arcole. Pentru încheierea victorioasă a campaniei din nordul Italiei, Napoleon va avea de alte sacrificii în timp, bani şi oameni pe parcursul anului următor, 1797. Fără rezistenţa de la Arcole, Napoleon ar fi învins un an mai devreme.

ERATĂ : „va avea NEVOIE de alte sacrificii...”

Sorin Barbul Spendid comentariu ! Face nota discordanta cu cenusiul forumului .