Cum a fost lăsată Biserica fără averea fabuloasă la jumătatea secolului XIX. Ieromonahii se bazau pe ajutorul ruşilor şi turcilor care să-i scape de Cuza

0
Publicat:
Ultima actualizare:
cuza

În anul 1863, la patru ani de la unirea principatelor române, au fost secularizate averile mănăstireşti. A fost una dintre cele mai importante reforme ale domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi a fost unul dintre paşii necesari ai Principatelor pe cale modernizării. La aceea vreme, pământurile închinate mănăstirilor aduceau un venit de peste 7 milioane de franci, o bună parte din aceşti bani luând calea muntelui Athos.

La jumătatea secolului al XIX lea avea loc un moment istoric pentru poporul român. Principatele se uneau într-un singur stat, sub sceptrul aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Noul domn, un copil de boier educat în spiritul modern al Europei Occidentale, era fost revoluţionar paşoptist şi ofiţer cu grad înalt în armata română. 

Graţie educaţie sale, Cuza şi-a dorit împreună cu intelectualitatea progresistă a vremii, reformarea şi modernizarea societăţii româneşti care se zbătea încă în bezna evului mediu. Una dintre cele mai importante reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza a fost secularizarea averilor mănăstirilor închinate. Practic, Cuza a lăsat mănăstirile fără viaţa de lux oferită secole de-a rândul prin danii în sate şi terenuri agricole de voievozii medievali. Secularizarea averilor mănăstireşti a pregătit o altă reformă deosebit de importantă pentru modernizarea României, şi anume împroprietărirea ţăranilor.

Lux şi avuţie într-o lume dedicată smereniei şi sufletului

În evul mediu Biserica a jucat un rol deosebit de important în societatea românească, având influenţă atât în domeniul legislativ, educaţional, administrativ dar şi politic. Capul Bisericii era cel care conferea un drept divin domnitorilor prin ungere şi binecuvântare. La rândul lor voievozii, care trebuiau să fie obligatoriu ”buni creştini„, ctitoreau mănăstiri şi biserici şi totodată ofereau danii generoase celor existente. Mai multe decât atât închinau sate şi suprafeţe mari de pământ mănăstirilor de la Muntele Athos dar şi din alte părţi cu importanţă deosebită pentru lumea creştină, mai ales est-europeană. Până în secolul al XIX lea, au fost încercări ale unor domnitori de laicizare a societăţii româneşti, dar fără prea mare succes, Biserica având şi susţinere externă în rândul marilor puteri estice şi balcanice. În timp numărul danilor şi a terenurilor închinate mănăstirilor a sporit considerabil. 

S-a ajuns la situaţia ca la jumătatea secolului al XIX lea, Biserica să deţină suprafeţe uriaşe de pământ în Principate. De exemplu, numai în Ţara Românească, numai mănăstirile şi bisericile închinate deţineau peste un milion de pogoane. Împreună cu celelalte mănăstiri şi biserici ajungeau să deţină peste 27 % din suprafaţa arabilă a ţării. În Moldova situaţia era asemănătoare. Aici biserici şi mănăstirile deţineau aproape un sfert din suprafaţa rurală. Pe lângă toate acestea mănăstirile aveau cârciumi, mori şi hanuri, toate aducătoare de venituri consistente. De exemplu în Ţara Românească peste 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri era controlate de bisericile şi mănăstirile închinate. Pământurile şi bunurile mănăstirilor închinate generau un venit de 7 milioane de franci, bani care ieşeau în mare parte din ţară şi erau folosiţi de călugării greci. 

Problema mănăstirilor închinate

Dincolo de suprafeţele mari deţinute de mănăstiri în general, cele închinate reprezentau cea mai mare problemă. Mai precis era vorba de mănăstirile şi bisericile închinate de voievozi mănăstirilor, preponderent, de la Muntele Athos. Călugării greci exploatau după bunul plac veniturile obţinute de pe pământuri, cârciumi, hanuri sau mori. Totul a început în secolul al XIV lea, atunci când domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au început să pună ctitoriile lor, sau cum se spunea ”le-au închinat”, sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Alexandria şi mai ales sub aceea a mănăstirilor de la Muntele Athos. 

Prin această ”închinare„, voievozii sperau să crească prestigiul internaţional al acestor ctitorii. În timp Principatele s-au ales însă secătuite de mănăstirile greceşti şi orientale. Iniţial înţelegerea a fost oarecum onestă. Cu veniturile obţinute de pe pământurile oferite, călugării trebuiau să întreţină obştea mănăstirii dar să facă şi opere de caritate plus să investească în educaţie. Adică din veniturile obţinute să facă spitale, şcoli, să dea pomeni etc. La început aceste obligaţii au fost respectate. Dar mai apoi călugării greci în special au uitat de aceste obligaţi şi efectiv îşi însuşiau tot venitul. Mai mult decât atât, banii au început să ia calea străinătăţii, fără operă de caritate, fără investiţii în lăcaşurile de cult şamd. Practic mănăstirile închinate erau doar locuri de făcut venituri considerabile şi atât. Efectiv, aşa cum arată şi istoricul Constantin C. Giurescu, sume uriaşe luau calea mănăstirilor orientale sau de la Muntele Athos, fără socoteală, fără taxare. 

Primii paşi către secularizare

Aşa cum am precizat, mai mulţi domnitori cu principii iluministe au căutat să rezolve problema mănăstirilor închinate. Fără succes însă, având în vedere influenţa pe care o avea Biserica în Rusia şi chiar în zona Imperiului Otoman. Încă de la 1848, una dintre primele dorinţe ale celor care doreau modernizarea Principatelor erau secularizarea averilor mănăstireşti şi laicizarea educaţiei şi a statului în general. Când a ajuns pe tron, Alexandru Ioan Cuza a avut ca prim obiectiv laicizarea statului şi confiscarea averilor mănăstireşti. Mai ales că, inclusiv unele mănăstiri neînchinate şocau prin opulenţă şi lux. De notorietatea este întâmplarea care îl are protagonist pe Cuza şi Arhimandritul Nil. 

Acesta din urmă locuia în Palatul Egumenic de la Cotroceni iar Cuza venit într-o vizită a remarcat luxul în care trăia acesta. Cuza i-ar fi cerit atunci arhimandritului să elibereze palatul transmitându-i prin intermediul slujitorului. „Măi băete, să-i spui stăpânului tău că unu-i călugăr nu-i trebue palate Domneşti, ci o mică chilie, în care să se culce jos pe-o rogojină şi sub cap o piatră în loc de pernă“. Practic acest proces al secularizării era dorinţa aproape unei întregi generaţii paşoptise şcolită în vestul European. Cuza a fost cel care a pus-o în aplicare. Evenimentele pregătitoare au început încă din 1859. Atunci, Imperiul Otoman a cerut lui Cuza să scutească mănăstirile închinate de contribuţiile la stat. Evident Cuza a refuzat şi din contră a dat ordin să le fie sechestrate veniturile. 

A urmat apoi în 1863 un control general la toate mănăstirile şi trecerea tuturor bunurilor pe inventar. Cu această ocazie au fost scoase la iveală, şi făcute publice, o mulţime de nereguli în administrare dar şi de înregistrare a veniturilor. Totodată, în acelaşi an, consiliul de miniştrii a hotărât ca limba de slujire în Biserică să fie doar româna, nu greaca sau slavona. Mai mulţi călugări greci au încercat cu această ocazie să scoată din ţară odoare preţioase. Au fost prinşi iar toate bunurile au fost confiscate şi mai apoi expuse în Muzeul Naţional de Antichităţi constituit la ordinul lui Cuza.   

O luptă de totul sau nimic

Iniţial, Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a încercat să treacă averea mănăstirilor închinate iniţial în proprietatea statului, fără prea multe implicaţii externe. Mai precis, a încercat să le ofere călăugărilor greci o despăgubire importantă. Era vorba de peste 30 de milioane de franci. Evident grecii au refuzat, sperând că vor reuşi să obţină la timp protecţia decisivă a Rusiei şi a Imperiului Otoman. În acel moment însă Kogălniceanu a grăbit discuţiile privind textul legii şi s-a înţeles cu toţi reprezentaţii partidelor politice. Mai mult decât atât pentru a fi evitate acuzele de xenofobie sau rea voinţă, textul legii nu se mai referea doar la confiscarea averilor mănăstirilor închinate ci a tuturor bisericilor şi mănăstirilor din Principate. Dezbaterea şi adoptarea a fost urgentată pentru ca reprezentaţii mănăstirilor să nu aibă timp să provoace prea mare vâlvă internaţională. 

La 25 decembrie 1863 este prezentat în Adunare proiectul legii secularizării averilor mănăstireşti şi este adoptat cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi doar trei împotrivă. Prin această lege au fost trecute în proprietatea statului toate averile mănăstireşti din România. Aproape un sfert din suprafaţa arabilă a ţării revenea în proprietatea statului. „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”., se prevedea în legea din 25 decembrie 1863. 

Ruşii şi turcii prietenii Bisericii, la jumătatea secolului al XIX lea

Şi prin secularizarea averilor mănăstireşti,marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit. După adoptarea legii în ţară a urmat războiul diplomatic pentru recunoaşterea ei. Şi asta în condiţiile în care Rusia şi Imperiul Otoman au contestat puternic această lege. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox", preciza Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă". Mai mult decât atât era cunoscut faptul că Imperiul ţarist se erija în promotorul pan-ortodoxiei, evident cu interese expansioniste. Otomanii ţineau partea Bisericii fiindcă era o sursă de venit atât pentru oficialii statului dar şi pentru Înalta Poartă în general. Totodată tendineţele de modernizare ale statului român şi o dorinţă tot mai mare de a merge pe drumul independenţei îi îngrijora pe oficiali otomani. 

La rândul său ambasadorul Angliei la Constantinopol a atacat vehement această lege. Şi nu fiindcă ar fi fost un fan al mănăstirilor greceşti sau româneşti ci pur şi simplu fiindcă avea o amantă de origine grecească, se vede destul de credincioasă. În cele din urmă după negocieri intense duse timp de trei ani şi cu implicarea unor personalităţi precum Costache Negri, s-a rezolvat şi problema secularizării averilor mănăstireşti. Evident în favoarea Principatelor Române şi a lui Cuza, susţinuţi de Franţa. La început pentru a potoli apele, guvernul românesc a încercat din nou să-i mituiască pe călugării greci, ajungându-se la despăgubiri de 82 de milioane de lei. Grecii au tot refuzat, la fel şi reprezentanţii Bisericii din Principate sperând fie la un câştig mai mare, fie la o rezolvare pozitivă prin intervenţia Marilor Puteri garante. Până la urmă, legea secularizării averilor mănăstireşti a fost acceptată internaţional iar călugării greci nu s-au mai ales cu nimic. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Sechestru de 4,5 milioane de euro pe bunurile inculpaţilor din dosarul lui Sebastian Vlădescu

Ce măsuri ia Bruxelles-ul pentru ca infractorii să rămână fără averi

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite