Cum au fost întemeiate în realitate  primele state româneşti. Istoricii demontează legendele şi spun că au fost opera unor aventurieri şi războinici

Cum au fost întemeiate în realitate  primele state româneşti. Istoricii demontează legendele şi spun că au fost opera unor aventurieri şi războinici

Dragoş din Beden un personaj legendar FOTO wikipedia

Bazele statelor româneşti medievale, la rândul lor leagăn al formării statului românesc de mai târziu, au fost puse în secolul al XIV-lea atât la est, cât şi la sud de Carpaţi. Moldova şi Ţara Românească au luat naştere prin intervenţia unor aventurieri ambiţioşi şi rebeli, certaţi cu legile suzeranilor, veniţi din zona de vest şi nord-vest a Transilvaniei de astăzi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Până în secolul al XIV-lea, în teritoriile extracarpatice locuite de români funcţionau o mulţime de autonomii locale conduse de jupani, juzi sau mici lideri militari. Majoritatea acestor structuri erau bazate pe o economie agrară şi pastorală de subzistenţă, dominate politic de neamuri războinice ale călăreţilor de stepă. Iniţial au fost pecenegii şi cumani, iar mai apoi, din secolul al XIII-lea, tătarii au dat controlat întreaga zonă est-carpatică, ameninţând puternicele regate din Europa Centrală. 
 
La sud de Carpaţi autonomiile locale, probabil plătitoare de tribut unor neamuri războinice precum cumanii, au avut de la început de înfruntat tendinţele expansioniste ale regalităţii maghiare, reuşind cu greu să-şi menţină autonomia. Toate aceste obşti rurale grupate pe lângă palănci cu palisadă şi val, mici târguri apărute pe marginea marilor drumuri comerciale, dar şi domeniile stăpânilor locali, au fost transformate în stat medieval abia la jumătate secolului al XIV-lea. Cei care au reuşit să pună bazale statalităţii în teritoriile ocupate de români la est şi sud de Carpaţi, sunt fie aventurieri, fie rebeli care fugeau de abuzurile stăpânirii, fie lideri locali care au reuşit să concentreze întreaga putere în mâna lor.
 
Un aventurier şi primele mituri despre întemeierea Moldovei
 
Teritoriul de la est de Carpaţi, Moldova de astăzi, era la începutul secolului al XIV-lea o zonă locuită de populaţii româneşti, în mare parte, dar şi minorităţi slave sau turanice. Cnezii şi jupanii locali, stăpânii comunităţior reduse în general plăteau tribut tătarilor care controlau întreaga regiune. ”Pe valea Bârladului, a Crasnei şi mai cu seamă a Prutului au fost iarăşi vechi aşezări româneşti. Codrul Chigheciului a adăpostit ca pretutindeni pe strămoşii noştri, tot aşa. Şi codrii Orheiului şi Lăpuşnei. Până în marginea stepei s-au întins, prin poenile pădurilor şi pe marginea apelor, ”odăile”, prisăcile, cătunele şi satele plugarilor şi păstorilor romani sau «vlahi», cum le spuneau vecinii slavi şi turci”, scria în ”Istoria Românilor„, volumul I, reputatul istoric Constantin C. Giurescu. Tătarii stabiliţi în stepele nord-pontice treceau prin Moldova şi mai apoi atacau prin trecătorile Carpaţilor regatul Ungariei. Câteva mici târguri în care au început să-şi facă simţită prezenţa saşii sau armenii începeau să se dezvolte de-a lungul drumul comercial ce lega cetăţile genoveze de pe malurile Mării Negre şi oraşele comerciale poloneze. 
 
Răzleţ luaseră fiinţă şi câteva misiuni catolice încropite cu scopul de a răspândi confesiunea occidentului în rândurile ”schismaticilor”, dar mai ales pentru a creştina şi în acest fel a pacifica şi controla triburile de călăreţi războinici. Cunoscută este celebra episcopie a cumanilor, în zona Milcovului. Expediiţiile prădalnice stârnite de tătari prin Moldova şi trecătorile Carpaţilor i-au determinat însă pe regii Ungariei să treacă la represalii şi să asigure o zonă-tampon între Hoarda de Aur şi ţinuturile transilvane. Iar aceea zonă-tampon era chiar Moldova. Cum cnezii şi jupanii locali, tributari tătarilor, nu aveau cum să apere eficient în faţa războinicilor de stepă, ungurii au decis înfiinţarea unei mărci de apărare pe acest teritoriu. Legendele spun că în această perioadă un vitez pe nume Dragoş, venit din Maramureş cu ceata lui de voinici, a plecat la vânătoare. A urmărit un zimbru sau bour prin păduri. Bourul era o fiară uriaşă şi i-a purtat pe vitejii maramureşeni tocmai până în Moldova. Cu alte cuvinte noul teritoriu, spune legenda, a fost descoperit prin intermediul unui animal-călăuză, magic, care l-a purtat pe maramureşean către adevăratul său destin. În urmărirea bourului, căţeaua preferată a lui Dragoş, Molda, s-a înecat într-un râu din noua ţară. Imediat râul a primit denumirea de Moldova, la fel şi noul teritoriu. 
 
După ce ucide bourul, cu ghioaga, într-o încleştare epică erou-animal monstruos, Dragoş, cu ceata sa, eliberează populaţia obijduită de hoardele tătarilor şi în cele din urmă este ales domnitor de oamenii locului. Iar stema Moldovei amintea exact de aceea luptă a domnitorului cu bourul. Această legendă a servit inclusiv propagandei comuniste în popularizare naţionalismului exacerbat în rândul şcolarilor. În realitate, Dragoş era un mercenar şi un aventurier maramureşean, vasal al regelui Ungariei, Ludovic cel Mare. Dragoş stăpânea satele din Beden şi cu ceata sa adunată din rândul războinicilor maramureşeni din satele învecinate s-a pus în slujba regelui angevin al Ungariei. Luptătorii maramureşeni erau de altfel renumiţi pentru vitejia şi priceperea lor războiniciă. Aceştia au fost trimişi împreună cu secuii pentru a curăţa zona de tătari şi de a întemeia aceea marcă de apărare în serviciul regelui Ungariei.
 
„Regii unguri, pentru a împiedica asemenea năvăliri, întreprinseră o serie de expediţiuni împotriva lor. Îndată după suirea sa pe tron, Ludovic hotărâ să curme aceste prădăciuni periodice ale tătarilor şi întreprinse în 1343, după alţi cercetători - în 1345, o mare expediţie împotriva lor. La ea participară şi românii din Maramureş, sub comanda voievodului lor Dragoş, şi secuii, peste care era mai mare Andrei, fiul lui Laţco. Expediţia avu un succes deplin.
 
Tătarii fură goniţi din ţinuturile de la răsărit de Carpaţi şi se retraseră spre şesurile din nordul Mării Negre. Experienţa arătase însă că Ardealul nu putea fi apărat eficace de pe versantul oriental al Carpaţilor. De aceea, regele ungar a luat în stăpânirea sa ţinutul dintre Siret şi munţi, cu văile Sucevei, Moldovei, Bistriţei şi Trotuşului şi făcu aici, se pare, în 1352 sau 1353, o marcă de apărare a regatului”, scria reputatul istoric Constantin C. Giurăscu în ”Istoria românilor”.
 
Pentru serviciile aduse coroanei, Dragoş a fost numit comandant al noii mărci de apărare. Evident această structură politico-militară nu cuprindea întreaga Moldovă de astăzi, ci numai ţinturile dintre Siret şi munţi, cu valea Sucevei, Bistriţei şi Trotuş. Dragoş a întemeiat şi un soi de dinastie locală, fii săi Sas şi Balc urmându-i la conducerea mărcii de apărare. De altfel, această structură, condusă de un aventurier venit să se căpătuiască la est de Carpaţi, ascultând o chemare a suzeranului său, va pune bazele statului medieval Moldova.
 
Războinicul rebel şi cucerirea Moldovei
 
Nu după mult timp, în 1359, un alt aventurier maramureşean pornea către Moldova, un ţinut al făgăduinţei se pare, pentru aceşti războinici aflaţi în căutarea puterii şi a libertăţii. Se numea Bogdan şi era stăpân peste 22 sate, cu centrul cnezial la Cuhea. Ca şi Dragoş, era vasal al regelui Ungariei, Ludovic cel Mare. Între cei doi exista însă un conflinct care se adâncea în ritm alert. Bogdan avea tendinţe autonomiste, fiind probabil la început un fel de cneaz al întregului Maramureş. De cealaltă parte, Ludovic nu agrea atitudinea ostilă şi mai ales independentă a maramureşeanului. Totodată acesta, se pare, îşi păstrate şi confesiunea ortodoxă, refuzând misionarii catolici. De altfel din 1343 este numit ”fost voievod de Maramureş”, semn că fusese înlocuit şi pe deasupra era numit ”infidel”. Conflictul escaladează şi în 1349 este numit în documente ”infidel notoriu”. După 10 ani de contre cu regalitatea maghiară, Bogdan îşi strânge cetele şi oamenii buni de război de pe domenii şi pleacă cu fratele Iuga, dar şi cu doi nepoţi, Ioan şi Ştefan, în Moldova. 
 
Practic, a fost o invazie armată în toată regula, dinspre Cuhea către marca de apărare maghiară din Moldova. Bogdan şi-a atacat seniorul şi, după un război greu, întins pe durata a 6 ani, Bogdan alungă armatele maghiare şi pe Balc, urmaşul lui Dragoş. Capitala mărcii de apărare, cetatea Baia, ajunge pe mâinile lui Bogdan. Se presupune că jupanii şi cnezii locali s-au aliat cu Bogdan în lupta pentru cucerirea mărcii de apărare. Bogdan devine primul voievod al Moldovei şi pune bazele noului stat medieval. „Noi având în vedere serviciile sale strălucite( n.r. se referă la Balc, fiul lui Dragoş), mai ales în ţara noastră moldovenească, pe care le-a făcut nu fără vărsarea propriului sânge şi fără răni şi cu moartea fraţilor săi, a celor apropiaţi şi a slujitorilor săi, îi dăm o moşie, numită Cuhea, în ţara noastră a Maramureşului cu satele Ieud, Bascov, amândouă Vişaele, Moiseni, Borşa şi amândouă Seliştele din aceeaşi ţară a Maramureşului, cu toate pertinenţele sale, anume ape, păduri şi munţi şi orice s-ar ţie de ele. 
 
Pe care moşie am luat-o dela Bogdan voievodul şi dela fiii lui infidelii noştri notorii. Căci Bogdan şi fii lui, prin lucrarea diavolului, duşmanul neamului omenescu, depărtându-se dela credinţa ce ne-o datora, au trecut pe de-ascuns din regatul nostru ungar în ţara amintită a Moldovei şi s-au silit s-o păstreze spre ofensa Majestăţii Noastre”, scria regele Ungariei în 1367. Cu alte cuvinte în tradiţia istoriografică românească, Moldova a fost întemeiată în urma a două ”descălecaturi”. Acela al lui Dragoş din Bende, trimisul regeului Ungariei, comandatul mărcii de apărare, şi acela al lui Bogdan, rebelul maramureşean care a luat pentru sine acest teritoriu. Pe scurt, statul medieval Moldova a luat naştere în urma acţiunilor războinice şi de cucerire a unor aventurieri veniţi din zona Maramureşului. Energia războinică a lui Bogdan a reuşit să coaguleze toţi liderii locali şi i-a determinat, fără să ştim cu exactitate cum, să-i accepte stăpânirea. 
 
O nou legendă şi un nou aventurier transilvan în căutarea norocului
 
Istoria întemeierii primelor state medievale româneşti a stat sub semnul ”descălecatului”. Sau mai precis a cuceririi. Un personaj excepţional, un războinic trece din zona intracarpatică în ţările conduse de mici lideri locali, de obicei îi alungă pe invadatorii tătari şi în cele din urmă se proclamă voievozi, unind întreaga regiune sub un singur sceptru. Povestea descălecatului din Moldova îşi are corespondent şi la sud de Carpaţi. Ţara Românească ar fi fost întemeiată de un personaj mitic, Negru Vodă. Legedele spun că Negru Vodă era cneaz în Făgăraş, vasal al regelui Ungariei, asemeni lui Bogdan. Negru Vodă nu mai doreşte să accepte stăpânirea şi pretenţiile suveranilor maghiari şi trece la sud de Carpaţi, evident tot cu o ceată de războinici. 
 
Ca şi în cazul Moldovei, există şi o variantă prin care Negru Vodă sau Radu Negru, cum apare în alte poveşti, îi alungă şi el pe tătari. Toate poveştile arată însă că de fapt aceste Negru Vodă s-a revoltat împoriva coroanei maghiare. Descălecatul lui, conform legendelor, ar fi avut loc în anul 1291. Această poveste a lui Negru Vodă, descălecătorul Ţării Româneşti, o întâlnim pe larg în Letopiseţul Cantacuzinesc, în secolul al XVII-lea. Totodată, în 1636, Matei Basarab scria că ”Am văzut domnia mea multe hrisoave bătrâne şi vechi făcute toate pentru aşezământul oraşului (n.r. Câmpulung Muscel). Întâi hrisovul strămoşului domniei mele, prea luminatul şi de Hristos Iubitorul răposatului Io Radu Negru Voievod leat 6800”. Legenda a fost perpetuată până astăzi şi chiar întreţinută de o serie de istorici naţionalişti din perioada interbelică mai ales. 
 
Ipoteza liderului unificator elimină descălecatul legenendarului Negru Vodă
 
Majoritatea istoricilor de profesie au negat însă existenţa acestui personaj legendar. De altfel nu există niciun fel de dovadă clară a existenţei unui asemenea personaj. Mai mult decât atât, s-a ajuns la concluzia că fie a fost fabricat de dragul unei origini mitice a voievozilor munteni, fie a fost confundat cu Basarab I sau Radu I, un urmaş al lui Basarab. Nicolae Iorga îi nega existenţa încă din perioada interbelică. ”Legenda acestui Negru Vodă nu are nimic de-a face cu personalitatea istorică a adevăratului Radu-Vodă, domnind în a doua jumătate a veacului al XIV lea, voievod de oarecare însemnătate pentru călugării pe care îi ocrotise, dar de la care nu a rămas niciun document”, preciza reputatul istoric. La rândul său, Gheorghe Brătianu este de acord cu un alt istoric al vremii, pe care îl şi citează, şi care susţine că acest Negru Vodă este de fapt o inveţie a cărturarilor din secolul al XVI lea.  
 
„Sunt acum aproape douăzeci de ani de cînd d-l Alexandru Lapedatu a expus, într-o comunicare la Academie, „cum s-a alcătuit tradiţia naţională despre originile Ţării Româneşti. ”Dsa, analizînd cu o deosebită pătrundere formele acestei tradiţii, a putut stabili un îndoit proces de confuzie între povestire şi realitate: de o parte un „Negru-Vodă” al datinei populare, învingător al tătarilor şi soţ al Doamnei catolice Marghita, pe care împrejurările istorice îl identifică cu Basarab, cel dintîi voievod al Ţării Româneşti, a cărui amintire au păstrat-o documentele contimporane; de altă parte, forma literară: „o invenţie pur cărturărească, întemeiată pe vagi cunoştinţe istorice şi pe anumite noţiuni politice ale timpului cînd a fost alcătuită”, priveşte, după cum crezuse dealtfel şi Onciul, pe Radu I voievodul ctitor de mînăstiri din ultimul sfert al veacului al XVI-lea; cu drept cuvînt, tot acestui domnitor îi atribuia d-l Lapedatu şi mormântul din secolul al XIV-lea, descoperit în Biserica Domnească din Curtea de Argeş. 
 
La toate argumentele aduse de d-sa, se adaugă şi faptul că portul şi obiectele găsite în mormînt se potrivesc cu acele obişnuite în moda occidentală din a doua jumătate a secolului. Substituirea lui Radu-Vodă de la Argeş, lui Negru-Vodă de la Cîmpulung s-a făcut deci pe cale literară. Este o constatare care întăreşte părerea istoricilor noştri că „descălecatul” aparţine legendei şi tălmăcirii ei cărturăreşti, pe cînd realitatea istorică e alta: creşterea unei puteri băştinaşe care luptând, cînd cu tătarii, cînd cu ungurii, a întemeiat Ţara Românească”, preciza Gheorghe Brătianu în ”Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”. 
 
Mai degrabă, spun majoritatea istoricilor, spre deosebire de Moldova, în Ţara Românească coagularea micilor cnezate şi domenii feudale s-a  făcut în jurul unui lider autohton care a ajuns să deţină puterea. De altfel în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, acordată de regele maghiar Bella al IV lea, acestui ordin monastic la 1247 sunt menţionate relităţile politice de la sud de Carpaţi. Astfel, conform acestui document, existau mici cnezate conduse de lideri locali, precum Litovoi, Seneslau, Ioan şi Farcaş. 
 
Toţi aceştia, dar şi urmaşii lor, ajung la un moment dat vasali ai regelui Ungariei. Altfel le-ar fi fost greu să-şi păstreze autonomia, având în vedere forţa militară a regatului Ungariei în aceea perioadă. Unul dintre aceşti lideri locali ar fi crescut ca influenţă şi a reuşit să-şi impună, poate chiar cu forţa armelor, dominaţia asupra celor din jur. Cel mai probabil era vorba de voievozii care stăpâneau teritoriul controlat din Curtea de Argeş. Cel mai probabil ei erau şi cei care tratau direct cu reprezentanţii tătarilor. Şi asta fiindcă, aşa cum arată o parte a istoricilor, românii din Muntenia şi Oltenia acelor veacuri plăteau tribut tătarilor, dar erau şi vasali ai ungurilor. Nu este exclus, arată P.P. Panaitescu, ca acel cneaz de la Argeş să nu se fi folosit inclusiv de tătari pentru a dobândi puterea supremă în regiune.
 
„Este probabil că întemeierea principatului Valahiei, adică întrunirea tuturor micilor state într-unul singur… să se fi îndeplinit în acelaşi fel ca în Rusia, unde unul din cneji sau duci, acel al Moscovei, devenit reprezentantul celorlalţi faţă de hanul tătarilor, a obţinut din această cauză supremaţia şi, mai pe urmă, unificarea Rusiei sub sceptrul său.
 
Ne întrebăm dacă aceasta n-a fost în situaţia voievodatului de la Argeş faţă de ceilalţi voievozi şi cneji din Muntenia – şi dacă nu în acest fel a devenit unificatorul ţării, cu ajutorul tătarilor, al căror reprezentant era pentru toată regiunea”, preciza istoricul P.P. Panaitescu. La rândul său Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu şi Gheorghe Brătianu sunt în favoarea aceste ipoteze. Mai precis, statul Ţara Românească a fost fondat de un lider care, folosind probabil şi diplomaţia, şi forţa armelor, a reuşit să ajungă stăpân peste celelalte cnezate. Acesta ar fi fost Basarab I, fiul lui Tihomir. 
 
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările