Cum au fost înfrânţi definitiv legionarii, decimaţi de Antonescu în doar trei zile sângeroase. Pregăteau asiduu „revoluţia omului nou“ şi „românizarea“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mişcarea legionară a fost scoasă în afara legii în timpurile moderne FOTO Wikipedia
Mişcarea legionară a fost scoasă în afara legii în timpurile moderne FOTO Wikipedia

În urmă cu 76 de ani, România ciunţită de marile puteri totalitare din est şi vest ajungea câmp de luptă între legionari şi mareşalul Ion Antonescu. A fost o luptă dură pentru putere, terminată sângeros şi a cărei soartă a fost decisă până la urmă de liderul nazist Adolf Hitler.

În anul 1940, Regatul României erau pur şi simplu ciopârţit din punct de vedere teritorial. Marile state totalitare din jur au luat cam ce şi-au dorit. Ruşii - Basarabia şi Bucovina de Nord. Prin Dictatul de la Viena, Ungaria condusă de extremistul Miklos Horthy anexa Transilvania de nord-vest. 

În plus, Bulgaria lua Cadrilaterul. România Mare de la 1918 devenea doar o umbră a gloriei trecute. Cu atât mai mult cu cât era condusă de un monarh, Carol al II-lea, care asistase neputincios la acest rapt teritorial. După doi ani de dictatură personală şi mai ales după pierderea acestor teritorii, Carol al II-lea este forţat să abdice. A plecat lăsând pe tron un adolescent, pe fiul său, Mihai I. 

Acesta nu va conduce efectiv statul. Din contră, toată puterea va fi concentrată în mâinile generalului Ion Antonescu, un militar de carieră, erou al Primului Război Mondial. În septembrie 1940, generalul Antonescu, mai apoi mareşalul Antonescu, devine şef de facto al statului român. Nu era însă singurul conducător. Antonescu ataşează la conducere Mişcarea Legionară, o formaţiune naţionalistă de extremă-dreapta, condusă de tânărul legionar Horia Sima. Practic, în acel moment România avea o conducere bicefală şi devenea Stat Naţional Legionar. 

De altfel, Mişcarea Legionară câştigase prin mesajul său naţionalist şi mistic o largă popularitate începând cu anii '30, mai ales pe fondul crizei economice. Legionarii au repurtat succese la alegeri şi, pe deasupra, au câşitgat credibilitate neparticipând şi fiind martirizaţi de dictatura lui Carol al II-lea, cu atât mai mult cu cât mesajul lor ultranaţionalist prindea pe fondul pierderilor teritoriale. ”Mariajul” dintre Antonescu şi legionari va fi însă de scurtă durată şi se va termina în sânge. În doar trei zile va fi consumat şi ”divorţul”, trei zile de haos şi lupte de stradă, cunoscute sub numele de rebeliunea legionară.

Două viziuni ultranaţionaliste şi antisemite, dar total diferite

Încă de la început, a existat o diferenţă fundamentală de viziune între legionari şi Ion Antonescu. Pe de o parte, erau legionarii - mistici, dornici de răzbunare pe adversarii politici şi, mai mult decât atât, dornici de putere. Erau conduşi de Horia Sima care era „un bărbat tânăr de aproximativ 35 de ani, un gardist fanatic şi sincer, cu privirea rătăcită”, după cum îl descrie J.P. Ratay, ataşatul american la Bucureşti. El şi oamenii săi visau la o revoluţie totală a societăţii româneşti, făurirea ”omului nou” pe principii ultra-naţionaliste şi anti-semite. Toate acestea însemnau pentru Antonescu instabilitate şi convulsii sociale într-un moment delicat pentru statul român. 

”Caracterul radical al programului politic al lui Horia Sima era rezultatul situaţiei Legiunii în toamna anului 1940, mai exact a lipsei acute de elemente calificate în stare să facă faţă necesităţilor unei guvernări, a frământărilor din interiorul ei şi a alunecării sale – treptate, dar ireversibile - spre radicalism şi anarhie”, scria Mihail Dăescu în „Rebeliunea legionară şi sfârşitul regimului naţional-legionar în judeţul Alba”.

De cealaltă parte se afla, generalul Antonescu, un militar de carieră, rigid şi care nu privea cu ochi buni orice tip de revoluţie şi mai ales nu anarhia. Nu-i simpatiza nici pe legionari, cu discursul lor mesianic şi mistic. ”Generalul avea o viziune conservatoare, paternalistă, autoritară, ce se datora în mare parte formaţiei sale militare. El era străin de orice inovaţie ideologică şi revoluţionară, programul său politic, adus la cunoştinţa opiniei publice prin intermediul a numeroase apeluri apărute în presă, punea accent pe eficienţă, cinste, muncă, ordine şi linişte, elemente pe care le considera indispensabile pentru dezvoltarea şi prosperitatea unui stat”, preciza Dăescu în aceeaşi lucrare. Cert este că statul bicefal era sortit încă de la început eşecului.

Nemulţumiri de o parte şi de alta. Legionarii făceau prăpăd în ţară

Tocmai de aceea nemulţumirile dintre cele două tabere au apărut încă de la început. Totul se îndrepta către o inevitabilă confruntare. Pe de o parte legionarii erau nemulţumiţi de faptul că generalul Antonescu nu punea în practică prevederile decretului din 14 septembrie 1940, prin care România ar fi ajuns un stat legionar în adevăratul sens al cuvântului, iar gardiştii ar fi fost lăsaţi să taie şi să spânzure după bunul plac. Mai mult decât atât, legionarii îl acuzau pe Antonescu că permite supravieţuirea partidelor politice, gardiştii dorind ca acestea să fie anihilate iar membrii săi trecuţi prin foc şi sabie. La toate acestea se adăuga şi nemulţumiri apărute faţă de oamenii lui Antonescu din aparatul de stat, consideraţi de gardişti, străini de interesele Mişcării Legionare şi puşi să-i discrediteze. De cealaltă parte Antonescu avea şi nemulţumirile sale întemeiate şi care de fapt l-au făcut să-şi dorească să scape cât mai repede de legionari. 

Mai precis în domeniul economic, legionarii au început, peste capul lui Antonescu, procesul de ”românizare“, adică de anihilare a elementelor străine din ţară în domeniul afacerilor şi al producţiei. Legionarii au promulgat inclusiv măsuri de îngrădire a dreptului la muncă pentru evrei. Într-o ţară cu o economie grav afectată de începutul războiului dar şi de pierderile teritoriale, ”românizarea economiei” a avut un efect dezastruos. ”Au dus la adevărate acte de samavolnicie din partea legionarilor şi a simpatizanţilor acestora care şi-au folosit poziţiile dobândite pentru a se îmbogăţi prin preluarea abuzivă şi folosind teroarea a întreprinderilor evreieşti”, scrie Mihail Dăescu. Totodată legionarii au instituit ”Poliţia Legionară” şi alte organisme legionare care nu făceau decât să devină instrumente ale răzbunării, epurării şi susţinerii intereselor gardiştilor. Antonescu era nemulţumit de această independenţă a Poliţiei Legionare şi de abuzurile comise de aceasta fără ştirea sau aprobarea generalului. 

”O cauză imediată, care a dus la ascuţirea contradicţiilor dintre general şi Legiune, a constituit-o activitatea Poliţiei Legionare, care, prin excesele comise, a creat o atmosferă de teroare, încă din luna octombrie întreaga ţară fiind cuprinsă de anarhie şi violenţă. Asasinatele, descinderile, arestările ilegale, maltratarea cetăţenilor, jafurile sau ţinut lanţ”, adăuga Dăescu.

Practic, ţara se afla la cheremul legionarilor care făceau prăpăd. Din documentele întocmite de autorităţi în aceea perioadă Poliţia Legionară a fost vinovată în 1941 de 450 de maltratări, 323 de sechestrări de persoane, mii de jafuri asupra proprietăţilor celor consideraţi ”anti-români” dar şi 9 asasinate. Totodată legionarii s-au răfuit pe cont propriu cu foştii adversari politici comiţând în puşcăria de la Jilava, acolo unde se aflau deţinuţi politici, nu mai puţin de 64 de asasinate. La toate acestea se adaugă asasinarea istoricului Nicolae Iorga şi a economistului Virgil Madgearu. În aceste condiţii, Antonescu a decis suprimarea mişcării legionare, pe care o considera anarhică, ineficientă şi foarte periculoasă pentru ordinea în stat. 

Lupta pentru putere şi pregătirea ”divorţului” în sânge

Dincolo de aceste nemulţumiri reciproce, fiecare dintre părţi era animată de dorinţa de putere. Atât legionarii, cât şi Antonescu doreau să conducă singuri, să aibă puterea supremă în stat. Dacă sunt două Poliţii în stat, două Justiţii, două concepţii şi două conduceri politice şi economice, dacă toţi se amestecă, dacă toţi ordonă şi intervin când şi cum vor, prăbuşirea, în circumstanţele interne şi externe în care se găseşte Ţara, va veni vertiginos”, spunea Antonescu.

De altfel, se bănuieşte că şi legionarii se pregăteau vertiginos de o confruntare pentru a prelua puterea supremă şi a duce până la capăt ”românizarea” şi ”revoluţia omului nou”. ”Legionarii l-au considerat pe Antonescu ca un fel de Hindenburg, ca un fel de paravan, în spatele căruia puteau să-şi impună puterea”, preciza şi istoricul Gheorghe Barbul. 

Este cunoscut şi faptul că deja fără ştirea lui Antonescu legionarii plănuiau lichidarea tuturor adversarilor Gărzii de Fier, a membrilor partidelor istorice şi a tuturor simpatizanţilor lor. Capul lui Antonescu urma să cadă ultimul. În această luptă pentru putere, generalul Antonescu face primii paşi şi îi ia oarecum prin suprindere pe legionari. Mai precis, după violenţele şi crimele legionare, Antonescu desfinţează pe 2 decembrie 1940 Poliţia Legionară. iar pe 23 decembrie 1941 îl demite şi pe ministrul de externe legionar Mihail Sturdza. În acel moment, legionarii şi Antonescu erau la cuţite. Ambele tabere se pregăteau să se anihileze una pe cealaltă. De altfel, Poliţia Legionară, deşi desfinţată, continua să-şi desfăşoare activitatea ilegal, iar propaganda gardistă s-a dezlănţuit în toată ţara. Totodată, au fost pregătite de către legionari numeroase depozite cu armament, iar gardiştii se înarmau în vederea unei confruntări.

Hitler, pionul principal

Mişcarea Legionară se lăuda inclusiv cu sprijinul oferit de naziştii germani. Tocmai de aceea, înainta de a scăpa de legionari, Antonescu a mers în Germania să primească de fapt undă verde de la Hitler. Acesta a fost momentul decisiv. La 14 ianuarie 1941, Antonescu se întâlnea în Germania cu liderul nazist. Hitler l-a preferat pe Antonescu legionarilor, prin simplul motiv că avea nevoie de o ţară aliată pe frontul de est stabilă şi capabilă să se mobilizeze militar. ”Dar orice s-ar întâmpla, Führerul este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României”. Prin aceste cuvinte, Antonescu a primit mână liberă şi s-a întors în ţară pentru a scăpa de legionari. 

Trei zile de război şi sânge cu femei pe post de scut uman

Întors în ţară, Antonescu, bazându-se pe sprijinul lui Hitler, a început răfuiala cu legionarii. La 18 ianuarie 1941, a dizvolat comisiile de românizare ale legionarilor. Momentul cheie care a declanşat de fapt ostilităţile şi rebeliunea legionară a fost asasinarea maiorului german Döring, de către un spion britanic de origine greacă. În acel moment, Antonescu a decis să-l demită pe ministrul de interne legionar Constantin Petrovicescu, la 20 ianuarie 1941.

Motivele au fost clar formulate în comunicatul emis pe 22 ianuarie 1941. ”Pentru a întări ordinea internă, care în ultima vreme reclamă noi măsuri de linişte şi autoritate spre a curma actele de anarhie, însuşirile de avere în scopuri personale şi care duc la dezordine economică. Pentru că ministrul de Interne, 9 ore după comiterea unui asasinat împotriva unui brav ofiţer german, în plin centrul Capitalei, nu luase măsurile impuse de împrejurările crimei. Pentru că nu ordonase nici o pază la sediul Misiunii Militare germane”. 

Această măsură a pus gaz pe foc şi practic a declanşat rebeliunea legionară. Trei zile, între 21 şi 23 ianuarie, Antonescu şi legionarii au luptat pentru putere. După destituirea lui Petrovicescu, Horia Sima a convocat liderii legionari şi a început propriu-zis rebeliunea. Iniţial cu o manifestaţie şi un apel prin care se cerea revocarea demiterii ministrului legionar.

”În seara zilei de 20 ianuarie, a avut loc demonstraţia a 10.000 de legionari, care au cerut îndepărtarea elementelor «satanice» de la conducerea ţării şi formarea unui guvern legionar”, scrie Dăescu. În manifest, legionarii arată că de fapt România căzuse pradă unui complot ”iudeo-masonic” care urmărea distrugerea ţării. 

„Români! Un maior german a fost ucis mişeleşte din ordinul Angliei printr-un agent al Intelligence Service-ului pe străzile Capitalei. Protectorii şi apărătorii acestui asasin, un grec de origine, sunt Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret, fostul om de încredere al lui Armand Călinescu şi Alexandru Rioşanu, omul jidanilor şi al grecilor. În loc să fie îndepărtate aceste elemente satanice, a fost silit să plece din guvern viteazul general şi om de mare caracter, generalul Petrovicescu, fiindcă aşa a ordonat Legaţia engleză şi Masoneria. Rugăm pe generalul Antonescu să facă dreptate pentru români. Cerem înlocuirea tuturor persoanelor masonice iudaizate din guvern. Cerem guvern legionar”, scria în manifestul legionar. 

Totodată, numeroase grupări legionare şi asociaţii muncitoreşti legionare au ieşit la manifestaţii pe străzi cu sloganuri de genul “Vrem guvern legionar!”, “Trăiască Horia Sima, comandantul Legiunii!”, “Moarte masonilor şi jidanilor!”. Drept răspuns, Antonescu demite toţi prefecţii legionari şi ordonă armatei să asigure controlul tuturor clădirilor importante din oraş. Directorul general al Poliţiilor, legionarul Alexandru Ghica, şi Constantin Maimuca, şeful Siguranţei Generale, au fost şi ei înlocuiţi de Antonescu. Războiul începuse. Legionarii înarmaţi au trecut la ofensivă. În dimineaţa zilei de 21 ianuarie 1941, după manifestaţiile din ziua precedentă au ocupat cu forţa armelor cazarma gardienilor publici situată chiar lângă clădirea în care se afla Preşedenţia Consiliului de Miniştri. Apoi ocupă rând pe rând Facultatea de Drept, comisariatele de poliţie, sediile de radio şi alte instituţii publice. Au loc schimburi de foc de armă între legionari şi forţele de ordine. 

De altfel, unul dintre ideologii mişcării legionare, poetul Radu Gyr de la balconul Teatrului Naţional îi îndemna pe legionari să ocupe posturile de telefonie, pentru a controla telecomunicaţiile. Răspunsul lui Antonescu a fost cât se poate de ferm. A scos armata în stradă. Şase regimente şi un batalion s-au instalat în Piaţa Victoriei. Au deschis focul asupra tuturor clădirilor ocupate de legionari şi au trecut la asalt pentru curăţirea acestora de gardişti. Până pe 23 ianuarie Bucureştiul a fost transformat în câmp de luptă, o anarhie totală, cu focuri de armă trase de o parte şi de alta. Armata a tras inclusiv cu tancurile în clădirile ocupate de legionari. Rapoartele armatei din aceea perioadă spun că legionarii au recurs şi la diferite strategii mai puţin ortodoxe. Mai precis au folosit femeile drept scut uman, se arată în rapoartele armatei din acele zile. ”Detaşamente de legionari care aveau în faţă femei, la mijloc o maşină megafonică, iar în spate grosul rebelilor, compus în majoritate din lucratori şi derbedei”, se arată în darea de seamă a Regimentului 21 Infanterie din ziua de 21 ianuarie 1941. 

”Mişcarea legionară era numai mişcare comunistă”

După trei zile de lupte sângeroase, legionarii au fost înfrânţi. A fost de fapt înfrângerea definitivă a Mişcării Legionare în România. Antonescu a şi început represaliile în rândul celor rămaşi în viaţă. Patru sute de legionari în frunte cu Horia Sima au reuşit să fugă în Germania. Ponoasele le-au tras cei rămaşi în ţară, în special elevii şi studenţii legionari. După rebeliune au fost condamnaţi peste 2.700 de legionari. Conform datelor oferite de jurnalistul Filip Fox, în timpul luptelor, 200 de gardişti şi-au pierdut viaţa, dar şi un număr de 30 de soldaţi din cealaltă tabără. La toate acestea se adaugă şi victimele colaterale. Antonescu a rămas singurul lider al României. De altfel, şi-a manifestat dispreţul faţă de legionari aşa cum arată stenogramele Consiliului de Miniştri din 9 septembrie 1941, la câteva luni după ce scăpase de ei. ”Mişcarea legionară era numai mişcare comunistă. Au îmbrăcat cămaşa verde ca să inducă în eroare”, comenta Antonescu.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Cum au devenit legionarii sfinţi în puşcăriile comuniste. Cele mai importante personaje din cultul „sfinţilor închisorilor“

Fost lider legionar român, despre extremistul american Heimbach: „N-a înţeles nimic din învăţătura lui Corneliu Codreanu“

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite