Cum a fost cucerită Pannonia. Metodele folosite de unguri pentru a îngenunchea populaţiile locale
0Acum aproximativ 1.100 de ani triburi de războinici fino-ugrici veniţi din stepele nord-pontice ocupau Pannonia. De aici călăreţi maghiari au declanşat atacuri asupra întregii Europe, inclusiv asupra unei zone împădurite aflată parţial sub control bulgăresc sau al unor populaţii mixte, numită Transilvania. În aproximativ două secole, maghiarii, între timp creştinaţi şi sedentarizaţi, şi-au extins controlul asupra întregii regiuni.
La mijlocul secolului al IX lea d Hr, din stepele nord-pontice se ivea la porţile Europei penultimul mare val de războinici nomazi care au terorizat Europa. Se numeau maghiari, iar numele lor însemna, pe scurt, ”copiii pământului”. Erau din neam fino-ugric, avându-şi probabil originea în zona în stepele Euroasiatice. În secolul al IV lea d Hr. locuiau în zona Munţilor Ural, după cum arată specialiştii, iar mai apoi au năvălit în zonele nord-pontice din motive puţin cunoscute, probabil împinşi de alte neamuri. Erau împărţiţi în triburi de călăreţi nomazi, principala lor ocupaţie fiind creşterea animalelor, vânătoarea şi pescuitul.
Au dezvoltat o măiestrie deosebită în arta războiului călare, mai ales aruncând săgeţi din goana bidiviilor. În orice caz, în anul 830 d Hr, au ajuns în zona Donului. Aici au locuit câteva decenii alături de bulgari şi alte neamuri turcice. De altfel, aşa cum remarcă specialiştii, pe lângă elitele maghiare ale triburilor, restul populaţiei a cunoscut un amplu fenomen de metisaj, fiind antrenate şi alte populaţii în mişcarea de migraţie a ungurilor către vest. În zona Donului, confederaţia maghiară era condusă de şapte triburi dominante, având în frunte un gyula, adică o căpetenie militară. La aceea dată, liderul confederaţiei maghiare era Almus.
După o înfrângere cruntă în faţa pecenegilor, neamurile lui Almus, războinicii cu şapte cozi împletite, au trecut prin pasul Vereste şi au pătruns în Europa Centrală. Pannonia era un soi de ”tărâm al făgăduinţei” pentru unguri. O uriaşă câmpie mănoasă, ideală pentru turmele nomazilor maghiari şi pe deasupra slab apărată. În cel mai scurt timp au reuşit să înfrângă opoziţia neamurilor bulgăreşti, a triburilor slave şi probabil a populaţiilor romanice din Pannonia. De aici, noul gyula, numit Arpad, avea să lanseze raiduri devastatoare asupra întregii Europe. Ţinutul împădurit numit Terra Ultrasilvanus sau Transilvania a fost una dintre ţintele predilecte.
Prima etapă: războiul ungurilor cu neamurile din Terra Ultrasilvanus
În anul 899 d Hr, Pannonia se afla sub controlul maghiar. De aici, în acelaşi an au început atacurile. Specialiştii spun că atunci coloane maghiare, dar şi de aliaţi, tot călăreţi războinici, au plecat şi către Transilvania, traversând râul Tisa. Erau mai mult expediţii de explorare a noului teritoriu şi de identificare a unei posibile rezistenţe, ca şi a populaţiilor care ocupau acest teritoriu. Este practic o etapă a primelor contacte. În aceea perioadă Transilvania era o zonă puternic împădurită, probabil cu o densitate mică a populaţie şi aflată parţial sub controlul politic şi militar al bugarilor, cei care de altfel dijmau populaţiile locale, evident, după modelul triburilor de călăreţi turanici, fără să aibă o administraţie locală. Era mai mult perceperea unui soi de ”taxă de protecţie”. Acest teritoriu al Transilvaniei la momentul sosirii ungurilor era cel mai probabil, după cum ne oferă indicii cronicile, ocupat de populaţii diferite.
Era valahii, amintiţi de cronica lui Anonymus cronicile lui Rudolf din Ems, Ottocar de Styria sau Gotifredus din Viterbo din secolul XII, plus o menţiune în Cântecul Nibelungilor. Apoi era neamurile slavilor, care, potrivit lui Anonymus, locuiau în unele cazuri alături de valahi. Totodată, pe Someş locuiau pecenegi, în zona Banatului şi probabil şi în Crişana bulgari. Era o populaţie mixtă care nu avea formaţiuni politice importante. În special valahii şi slavii trăiau cel mai probabil în comunităţi rurale de agricultori şi păstori, probabil şi cu zone fortificate cu palisadă şi val de pământ. În orice caz, trupele trimise de Arpad în Transilvania au descoperit o serie de realităţi politice locale. Faptul că expediţiile maghiarilor erau doar incursiuni de contact, de testare şi de cunoaştere a capacităţii militare a populaţiilor aflate pe aceste teritoriu este dovedit de atitudinea lui Usubuu şi Velec, cei doi războinici care dau de teritoriul stăpânit de Menumorit. ”Trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut. La urmă însă au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu bunăvoinţă şi, dându-le diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă la ei acasă. Totuşi, le-a dat răspuns, zicându-le: «Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care îi sunt necesare, fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se neagă. Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu, şi chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest teritoriu de la strămoşul meu, dar acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele». Şi zicându-le acestea, le-a dat permisiunea să plece”, se arată în cronica lui Anonymus. Fără să fie precizat în cronică, cu siguranţă mai multe grupuri de războinici au cercetat şi alte teritorii. Observând că au de-a face cu formaţiuni politice incipiente, fără o putere militară deosebită, Arpad a decis să lanseze un atac general asupra acestui teritoriu.
Unii specialişti spun însă că au fost şi expediţii individuale ale unor căpetenii care s-au desprins de stăpânirea lui Arpad, au părăsit confederaţia maghiară. Un astfel de exemplu ar fi cel al lui Tuhutum, ai cărui urmaşi vor încerca să-şi menţină independenţa în faţa regelui maghiar Ştefan, în secolul al XI lea. În orice caz, cel puţin în cazul teritoriului stăpânit de Menumorut, a fost o acţiune comandată de marele gyula Arpad. Usubuu şi Velec se întorc cu armată şi încep războiul cu căpetenia Menumorut. Acesta, aşa cum arată izvoarele, era supus al împăratului din Bizanţ. Nu este cunoscut modul în care s-a realizat această legătură. Despre originea lui Menumorut circulă multe ipoteze inclusiv că ar fi bulgar sau chiar chazar şi că stăpânea peste o populaţie mixtă de slavi, români şi bulgari. În orice caz, războiul cu Menumorut a fost sângeros, dar câştigat în cele din urmă de maghiari. Aflăm că Menumorut stăpânea cel puţin o fortăreaţă şi că ungurii au folosit şi aliaţi pentru a-l învinge, dar şi arme de asediu.
”Usubuu şi Velec şi toată armata lor au început să înainteze călări împotriva fortăreţei Bihor, şi şi-au aşezat tabăra lângă râul Iuzos. Iar în a treia zi, orânduindu-şi armatele, au plecat spre castrul Belland, şi din cealaltă parte ostaşii strânşi din diferite neamuri au început lupta împotriva lui Usubuu şi a lui Veluc. Secuii şi ungurii au ucis mulţi oameni prin lovituri de săgeţi. Usubuu şi Veluc au masacrat cu balistele 125 de ostaşi. Şi s-au luptat între ei douăsprezece zile şi din soldaţii lui Usubuu au fost ucişi 20 de unguri şi 15 secui. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţii şi voiau să pună scări pe ziduri, ostaşii ducelui Menumorut, văzând îndrăzneala ungurilor, încep să se roage de aceste două căpetenii militare şi, deschizându-le fortăreaţa, au venit în picioarele goale rugându-se înaintea lui Usubuu şi Velec, şi punându-le acestora sentinele, Usubuu şi Velec ei înşişi au intrat în fortăreaţă şi au găsit acolo multe avuţii ale ostaşilor. Şi auzind aceasta Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga a fost cuprins de o mare teamă şi a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diverse daruri, şi i-a rugat ca ei înşişi să fie favorabili păcii şi să lase pe solii săi să meargă la ducele Arpad, pentru a-l anunţa că Menumorut, care iniţial, prin solii săi, cu o inimă bulgărească, i-a comunicat că refuză de a-i da vreo palmă de pământ, în prezent, prin aceiaşi soli, învins şi prosternat, nu stă la îndoială pentru a-i da tot teritoriul, şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa”, arată cronica lui Anonymus.
Decât să continue un război, într-o zonă puţin prielnică războinicilor de stepă, Arpad a fost de acord şi a acceptat pacea şi mezalianţa. A doua victimă a ungurilor a fost Gelou, despre care Anonymus spune că era ”quidam blacus”, adică un ”oarecare român” care stăpânea în zona Someşului peste o populaţie de români şi slavi. ”Locuitorii acelui pământ sunt cei mai săraci oameni de pe pământ, fiind vlahi şi slavi (blasi et sclavi) şi nu au alte arme, decât arcuri şi săgeţi, iar ducele lor Gelou este lipsit de putere şi nu are în jurul său ostaşi buni şi nu îndrăzneşte să se împotrivească vitejiei ungurilor, căci are multe de îndurat de la cumani şi pecenegi”, se arată în cronica lui Anonymus.
Cel care descoperise ţinuturile controlate de Gelou a fost o altă căpetenie maghiară numită Tuhutum, fiul lui Horca. La început Tuhutum a acţionat la ordinele lui Arpad, dar, aşa cum arată şi cronica, ofta să aibă aceste teritoriu doar pentru sine şi urmaşii săi. Tuhutum a procedat la fel ca Usubuu şi Veluc, a testat forţa militară a lui Gelou. A trimis iscoade şi s-a convins că putea să cucerească uşor acest teritoriu. ”Auzind aceasta de la trimisul său, Tuhutum s-a pregătit cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii săi acolo, a plecat peste păduri, către răsărit, contra lui Gelu, ducele blachilor. Iar Gelu, ducele ultrasilvan, aflând despre venirea lui, şi-a strâns armata şi, foarte repede, a pornit călare în calea lui, pentru a-l opri la porţile Meseşului, dar Tuhutum, traversând pădurea într-o zi, a sosit la râul Almas. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, între ele găsindu-se numai râul.
Ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo.Şi făcându-se dimineaţă, Tuhutum, înainte de auroră, a divizat armata sa în două părţi şi partea cealaltă a trimis-o puţin mai sus, pentru ca, trecând râul, fără să ştie soldaţii lui Gelu, să intre în luptă. Cum s-a şi făcut. Şi deoarece trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost învinşi şi mulţi dintre ei ucişi, şi încă cei mai mulţi capturaţi. Când ducele Gelu a văzut aceasta, pentru a-şi apăra viaţa, cu puţini a început să fugă. Şi când fugea în grabă spre fortăreaţa lui situată lângă râul Someş, ostaşii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare, l-au ucis pe Gelu lângă râul Copuş. Atunci locuitorii ţării, văzând moartea domnului lor, după propria voinţă, dând mâna dreaptă, şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca, şi în locul acela care se cheamă Esculeu, au întărit fidelitatea prin jurământ, şi din ziua aceea locul acela a fost numit Esculeu, fiindcă acolo au jurat”, arată acelaşi cronicar. Ultimul care a fost alungat de maghiari din teritoriile stăpânite a fost Glad, probabil un slav sau un bulgar care la fel stăpânea peste o populaţie mixtă, în zona râului Mureş.
Regii unguri şi frontiera Carpaţilor
În anul 955 d HR, în bătălia de la Lechfeld, ungurii au fost efectiv zdrobiţi de armatele germane ale lui Otto I. Până la aceea dată, formaţiunile conduse de Menumorut, Gelou şi Glad erau deja controlate cel puţin militar şi politic de triburile maghiare. Bătălia de la Lechfeld a fost însă un moment de cotitură în istoria triburilor maghiare. Practic, a marcat sfârşitul raidurilor ungureşti în Europa şi începutul sedentarizării războinicilor fino-ugrici. Aceştia au urmat modelul feudal german şi totodată prin Vaik, devenit Ştefan I, au trecut la creştinism. Fostele triburi ale călăreţilor războinici s-au transformat total. Căpeteniile au devenit mari feudali, iar corturile au fost înlocuite de castele. Odată cu trecerea la feudalismul de tip german al ungurilor, a început şi o nouă etapă a abordării problemei teritoriilor controlate de aceştia.
Dacă până în anul 1.000, controlul era de tip tribal, fără administraţie în teritoriile ocupate, doar tribut, odată cu cea de-a doua etapă începe administrarea efectivă, de tip feudal a teritoriilor ocupate. În prima etapă, până în anul 1000, ungurii au ajuns la Someşul Mic. Apoi au început să împingă cucerirea tot mai departe. În anul 1200, a fost practic definitivată ajungânu-se la linia Carpaţilor. A urmat integrarea acestui teritoriu în structurile administrative specific feudale. Au apărut comitatele, oraşele, cetăţile şi totodată un ”Mercurius princeps” care să administreze aceste teritoriu. Precizările făcute de diferiţi istorici au avut darul de a aprofunda conţinutul acestor cinci etape de pătrundere a maghiarilor pe teritoriul Transilvaniei. Astfel, primele două etape, marcate de cucerirea voievodatelor lui Gelou şi Gylas, înseamnă doar înstăpânirea politică mai mult formală asupra părţilor de nord-vest şi sud-vest ale Transilvaniei intracarpatice, în timp ce etapele 3-5 înseamnă nu numai întărirea şi extinderea acestei stăpâniri, ci şi o restructurare profundă, economico-socială, atât a societăţii maghiare, cât şi a celei româneşti, în sensul de accelerare a procesului de feudalizare, cu toate implicaţiile sale”, se arată în ”Istoria Transilvaniei”, lucrarea coordonată de Ion Aurel Pop şi Thomas Nagler.
Totodată regalitatea maghiară a început să colonizeze anumite regiuni ale Transilvaniei cu secui şi saşi, atât pentru a-şi consolida stăpânirea, cât şi pentru a dezvolta economic zona. Mai precis aceştia au fost aşezaţi la limita de est a stăpânirii în Transilvania, pe arcul carpatic. ”Deşi cucerirea Transilvaniei, dinspre vest, pe Someş şi Mureş în sus, nu era încheiată, regalitatea ungară începe în secolul al XII-lea să se ocupe tot mai intens de organizarea Transilvaniei intracarpatice, proces care coincide cu oprirea năvălirilor triburilor turanice (pecenegi, uzi şi cumani), cu mutarea secuilor la margine, cu aşezarea saşilor şi a cavalerilor teutoni. Termenii de voievozi, duci, comiţi, desemnându-i pe cei aflaţi în fruntea unor organizaţii teritoriale, arată, prin înseşi originile latină şi slavă ale cuvintelor, că, pe de o parte, regalitatea ungară a preluat unele funcţii de demnitari, lipsind un „plan” de integrare a diferitelor populaţii şi teritorii, intenţiile puterii centrale adaptându-serealităţilor locale şi necesităţilor politice”, se arată în lucrarea deja menţionată. Se poate spune că la sfârşitul secolului al XIII lea Transilvania era deja cucerită.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
