Cum se chinuiau românii să stingă incendiile acum 150 de ani şi de ce erau clopotarii şi cioclii oamenii de bază care îi ajutau pe pompieri
0
Acum 200 de ani, incendiile reprezentau o adevărată calamitate pentru târgurile din Principatele Române. Fără corpuri profesioniste de pompieri, focurile care izbucneau necontrolat erau stinse foarte greu de voluntari şi de târgoveţii disperaţi că-şi pierd agoniseala. De cele mai multe ori, în urma unui incendiu puternic jumătate dintre casele şi prăvăliile din târguri se transformau în scrum.
De-a lungul timpului, pentru vechile oraşe aglomerate, cu locuinţe lipite una de cealaltă, amplasate pe străduţe înguste, incendiile se dovedeau devastatoare. De foarte multe ori, oraşe întregi ajungeau să fie făcute scrum, iar principala grijă a celor care interveneau pentru stingerea lor era ca focul să nu se întindă în tot târgul şi nu neapărat să salveze casele cuprinse de flăcări. În secolul al XVII, apar în Olanda primele brigăzi organizate de pompieri, cu echipament modernizat, iar în 1679 în Boston apărea prima brigadă de pompieri plătită din bani publici.
Principatele Române vor trebui să mai aştepte aproape 200 de ani până când să fie organizate primele unităţi de pompieri. Abia la începutul secolului al XIX lea, începe să fie pusă la punct apărarea contra incendiilor şi mai ales elaborarea de norme pentru protecţia oraşelor şi târgurilor împotriva focului. Documente inedite scoase la iveală de istoricii botoşăneni prezintă modul în care se chinuiau românii acum aproape 200 de ani să lupte cu incendiile care izbucneau destul de des în special în mahalele oraşelor.
Birurile mai importante decât incendiile
Istoricii botoşăneni arată că târgul Botoşaniului, fost târg privilegiat al voievozilor moldoveni şi principala sursă de venit şi reşedinţă a nevestelor de domn, a fost unul dintre primele oraşe din Principatele Române care a făcut demersuri pentru înfiinţarea unei brigăzi de pompieri. Oraşul era de tip medieval, cu străzi înguste, case alăturate, plin cu dughene, cârciumi şi magazine şi automat avea mari probleme cu incediile mai ales în timpul verilor uscate, dar şi a iernilor în care gospodarii făceau focul. ”La începutul sec. al XIX-lea, era al patrulea oraş din ţară ca întindere, număr de populaţie şi importanţă economică comercială, fiind întrecut doar de Bucureşti, Iaşi şi Galaţi, situaţie în care s-a menţinut până în jurul anului 1880. Prosperitatea în care ajunsese explică de ce Botoşani a fost şi printre primele centre urbane ale ţării cu iniţiative edilitare care urmăreau modernizarea oraşului”, explică reputatul profesor şi istoric botoşănean Ştefan Cervatiuc într-un studiu intitulat ”Începuturile organizării pazei contra incendiilor în oraşul Botoşani”, publicat în ”Forum cultural”, nr 4 din decembrie 2005.
După numeroase incendii, izbucnite mai ales în mahalalele şi care se propagau în tot oraşul, fruntaşii târgului au decis să pună mână de la mână şi să facă o unitate de pompieri. Şi asta după ce au constatat că domnitorul şi cancelaria sa nu-i ajută cu nimic. Situaţia era disperată, având în vedere că după fiecare incendiu de amploare, practic oamenii trebuiau să-şi reconstruiască casele.
În 1827, arată documentele de arhivă ale oraşului, negustorii şi boierii au decis organizarea unei chete publice şi instituirea unei taxe speciale ca să fie cumpărate echipamente destinate stingerii incendiilor. ”Câte cinci lei de toată binaua mare, casă, dughiană, din târg şi mahalali şi câte doi lei de toată dughiana şi casa de rând, dându-să aceşti bani numai de cătră tagma boierească şi tagma neguţitorească de toate naţiile, fără osebire, iar locuitorii săraci să nu fie supăraţi la această dare”, se arată în documentele vremii.
Mai mult decât atât, oamenii erau dispuşi să angajeze şi pompieri. Erau 40 de oameni din oraş, care în schimbul scutirii de biruri şi taxe trebuiau să se instruiască şi să participe la stingerea incendiilor. La 17 august 1827, ei trimit o jalbă la domnitorul Ioan Sandu Sturza şi cer această favoare. Din păcate pentru târgoveţi, domnitorul a preferat să ardă târgul, decât să scutească 40 de oameni de biruri şi taxe. Aşa că târgoveţii au rămas să stingă focul, fiecare cu ajutorul vecinilor şi doar cu găleţi şi pompe improvizate. Evident, eficienţa era minimă.
La foc cu găleţi, lopeţi şi butoiul tras de cai
Abia după 1832, odată cu apariţia Eforiei(n.r. un fel de Poliţie), apare şi şansa infiinţării unui corp de pompieri. Dotările acelei perioade sunt descrise în documentele din arhivele statului de la Botoşani, prezentate de istoricul Ştefan Cervatiuc în studiul său. Practic pompierii se puteau baza pe găleţi, topoare, căngi, sacale sau tulumbe. Sacalele erau obişnuitele butoaie aşezate pe suporturi cu patru sau două roţi trase de cai la locul incendiului. Tulumbele erau un fel de pompe cu furtun, tractate tot cu cai. Acestea erau singurele metode la îndemâna pompierilor din aceea perioadă în special din Botoşani, dar şi Moldova.
Tulumbă FOTO isugiurgiu.ro
”Adusul apei de izvoare pe cale şi facerea unei case de apă cu cişmea în piaţa târgului - 5.000 lei; două tulumbe să se cumpere şi să se aducă, cu năimeala tulumbagiilor -10.000 lei; şase sacale cu cai şi oameni şi 10 căngi şi 20 topoare - 2.5000 lei”, se arată într-un raport al vremii, cu necesarul şi costurile unei unităţi de pompieri. De multe ori întreaga aprovizionare se făcea din banii negustorilor şi boierilor înstăriţi, primii interesaţi în primul rând să nu le fie mistuite de flăcări marfa şi dugheana. Tot într-un raport din 1832 se arată că la Botoşani s-au cumpărat cele mai bune tulumbe din toată Moldova, aduse tocmai Austria şi care reuşeau performanţa să arunce apă la o distanţă de aproximativ 34 de metri. De altfel, în 1832, botoşănenii se apărau de incendii cu 6 sacale, 20 de căngi, 20 de topoare şi amintitele tulumbe.
Clopotarul şi cioclul, oamenii de bază ai pompierilor
Pentru stingerea incendiilor, la Botoşani au fost angajaţi şi câţiva oameni. Unii au primit chiar grade şi funcţii înalte. De exemplu un comisar conducea toată ”unitatea de pompieri„ formată din doi tulumbagii, printre care şi un tulumbagiu şef, 8 sacagii, 2 hornari, 20 fanaragii. Esenţiali pentru siguranţa oraşului era cei doi clopotari angajaţi să stea în turlele bisericilor şi să vegheze. De vigilenţa lor depindea totul. ”Echipa” de pompieri de la 1832 era completată şi cu 24 de cioclii, mai mulţi decât tulumbagii şi sacagii la un loc, un indiciu evident că de multe ori victimele depăşeau numărul celor salvaţi cu sacalele şi tulumbele din flăcări. Timpul de răspuns al pompierilor de la 1832 sau 1835 la incendiu era relativ. Depindea de vigilenţa clopotarului care trăgea semnalul de alarmă.
Dacă era la timp, când focul abia mocnea, pompierii puteau salva chiar casa. Apoi depindea de cât de repede se mobiliza unitatea şi mai ales cât de repede înhămai caii, dar mai ales cât de aglomerate erau străzile. De multe ori pompierii erau încurcaţi de proprietarul casei sau dughenei care disperat încera să stingă totul cu găleţile ajutat de vecini şi ucenici. De multe ori casa se transforma în scrum, iar misiunea pompierilor era ca focul să nu se întindă prea mult.
Sacaua era trasă de cai FOTO forum.pompieri.info
”S-a aprins un foc mare la o casă a unui jidov în uliţa ţigănimei nu departe de Eforie şi am alergat noi cu toţii cu toate instrumentle pojarniceşti şi, cu tot silnicul vînt ce era şi care făcea de zbura scinteile departe, tot am reuşit să nu se intindă răul mai departe”, se arăta într-u raport din 20 martie 1835. Pompierii botoşăneni oricum se lăudau în rapoarte cu o eficienţă ieşită din comun pentru mijloacele de care dispuneau. ”Pe la ceasurile 6 de noapte s-a iscat un foc straşnic din dosul dughenilor din pliaţul tîrgului, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, în ceasul ce au ajuns şi tulumbele cu alte unelte de foc, îndată s-au stins focul”, se arată în al raport din 18 mai 1833.
Măsuri de prevenire a incendiilor: ”Să nu umble cu liulelile aprinse”
Eforia din Botoşani a elaborat la 1832 şi primele măsuri de prevenire a incendiilor şi regulamente, un fel de regulament PSI al epocii. Printre altele, toţi târgoveţii erau obligaţi să aibă cadă cu apă în casă, să nu se facă focuri prin şuri sau alte zone uşor inflamabile, dar mai ales să nu umble cu pipele şi ţigările aprinse pe lângă fân.
„A nu se face focuri pe afară, prin şuri şi alte locuri unde poate aburi vînt, a nu fi slobozi vezăteii, a umbla cu liuleile aprinse prin grajduri şi locuri cu fân, să nu să îngăduiască pe nimeni, orice faţă ar fi, să umble cu ciubucurile aprinse prin uliţi şi mahalale ci numai în casă a se afumi", se precizează în acest regulament, prezentat şi de istoricul Ştefan Cervatiuc în studiul său. Regulamentul era strigat de crainici cu zgomot de darabane pe la colţuri şi prin pieţe, dar şi publicat în gazete. Pedepsele pentru cei care încălcau regulamentul erau exemplare. În primul rând amenzi usturătoare şi mutarea dughenei din vadul cel bun, la marginea oraşului. După 1835 organizarea pompierilor se eficientizează, culminând la nivel naţional cu înfiinţarea Batalionului de Pompieri Bucureşti în 1861.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Incendiu la o fostă fermă agricolă. Focul a făcut pagube de 100.000 de lei
Se încarcă comentariile...
