Cum au ajuns românii carne de tun în cel de-Al Doilea Război Mondial. Umiliţi, trimişi în lupte sinucigaşe şi făcuţi de râs

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În cel de-Al Doilea Război Mondial, românii au fost carne de tun. Prost echipaţi, aceştia au fost aruncaţi în luptă de către aliaţii germani în bătălii sinucigaşe. La rândul lor, ruşii, atunci când românii au întors armele contra naziştilor, fie i-au umilit în lagăre, fie i-au trimis în linia întâi.

Deşi în viziunea propagandistică comunistă, românii în cel de-Al Doilea Război Mondial au participat cu succes alături de prietenii ruşi pentru dezrobirea Europei de dictatura hitleristă, de fapt armata română a suferit cele mai cumplite umilinţe din istoria sa.

Soldaţii armatei române au fost carne de tun şi pentru nemţi şi pentru ruşi, aruncaţi în bătălii sinucigaşe, fără echipament corespunzător şi fără urmă de respect. Soldaţii români au îndurat bătălii grele pe ambele fronturi fiind la cheremul marilor puteri care se înfruntau. 

O ţară aruncată într-un război prea mare

România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial într-o conjunctură de coşmar. Propriu-zis, era o ţară mutilată care se afla între ciocan şi nicovală. În 1940, la un an de la începerea marelui război prin invazia germană în statele Europei, România era o ţară aflată deja la cheremul puternicilor zilei. Era condusă de un rege slab, cu o camarilă toxică şi care nu a reuşit să facă faţă contextului extern. Era vorba de Carol al II-lea. În acest an fatidic, România pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord printr-o înţelegere între Germania nazistă şi Rusia lui Stalin. Este vorba despre ultimatumul de la 26 iunie 1940, atunci când aceste două provincii au fost înglobate forţat în URSS. 

Mai apoi, prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, România pierdea jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei, o amputare teritorială executată tot cu acordul lui Adolf Hitler. Lipsa de reacţie a Guvernului şi a lui Carol al II lea au dus de fapt la abdicarea monarhului. Puterea a fost preluată de mareşalul Ion Antonescu, un personaj acceptat inclusiv de liderul Germaniei naziste. În acele momente, Antonescu a orientat România către o alianţă cu Germania lui Hitler. Pentru mareşal era singura variantă pentru recuperarea teritoriilor româneşti pierdute în 1940. Acesta ştia despre ofensiva pregătită de nemţi în URSS şi spera recuperarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Totodată, visa în cazul unui marş victorios la o înţelegere cu Hitler pentru retrocederea nord-vestului Transilvaniei. De altfel, această decizie a lui Antonescu de a se alia cu Germania a fost contestată şi considerată idealistă.

„Generalul, aşa cum s-a arătat, voia să refacă frontierele României Mari şi, mai ales, să obţină anularea dictatului de la Viena. El îşi imagina că dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă, că forjând o frăţie de arme româno-germană trainică îl va determina pe Fuhrer să revină asupra deciziei dată la Viena la 30 august 1940. Credinţă naivă, pentru că sentimentalismul nu-şi are locul în politică. Schimbul de scrisori dintre Hitler şi Antonescu privind operaţiile militare dincolo de Nistru relevă această percepţie anacronică a lui Ion Antonescu, potrivită rânduielilor cavalereşti din evul mediu”, scria istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român”.

Totodată Antonescu şi-a motivat decizia prin faptul că nu se aştepta la niciun ajutor din partea marilor puteri vestice, care de altfel au asistat impasibile la ciopârţirea României în 1940. ” „Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, preciza Antonescu. În aceste condiţii armata română a fost mobilizată şi trimisă pe frontul de est alături de nemţi. Mai precis pe  22 iunie 1941, armata română se alătura trupelor Germaniei naziste în mare campanie din est. Prima operaţiune de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord se numea „Operaţiunea München”. 

Cu toate acestea armata română era total nepregătită pentru un astfel de război. Inferior dotată faţă de forţele germane, trimisă în faţa unui adversar puternic. Iniţial vitejia soldaţilor români a suplinit lipsa de tehnică militară şi de echipamente. Ostaşii români au impresionat în lupte, reuşind să elibereze cu eroism Basarabia şi Bucovina de Nord. ” ”Deşi nepregătită pentru o încleştare de amploarea celei din Est, armata română a făcut faţă onorabil situaţiilor dificile de pe front. Hitler îi spunea ambasadorului Spaniei la Berlin, Espinoza, la 12 august 1941, că trupele române sunt «absolut extraordinare» şi că generalul Antonescu «a făcut minuni»”, scria Florin Constantiniu. Totodată, inclusiv marile puteri precum SUA recunoşteau tacit ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către armata română, ca teritorii legitime. Decizia mareşalului Antonescu a arunca trupele române în stepele ruseşti dincolo de Bug a fost însă catastrofală. În acel mediu ostil şi cu echiparea armatei române, s-a produs dezastrul. 

Românii carne de tun pe frontul de est

Pentru al mulţumi pe Hitler şi a primi promisiunea unui acord privind Transilvania de nord-vest, Antonescu a aruncat pe frontul de est întreaga armată română reorganizată. Totodată Antonescu s-a încrezut cu naivitate în promisiunile nemţilor că le vor da soldaţilor români, echipament german, mai ales arme anti-tanc pentru a face faţă înfruntărilor cu ruşii. Bineinţeles că românii nu au primit nimic. În Stepa Calmucă, la Odessa şi Stalingrad, românii au fost aruncaţi de aliaţii nazişti într-o luptă sinucigaşă, fără echipament, fără susţinere. Soldaţii români au devenit carne de tun. ” „Soldaţii au fost lipsiţi de echipament complet de iarnă. Nu au avut şube, îmbrăcăminte şi mănuşi. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”, se arăta într-o anchetă desfăşurată după înfrângerea catastrofală de la Cotul Donului şi citată de revista ”Historia”. Totodată, cel mai grav, românii au fost puşi să apere un front uriaş, în faţa tancurilor sovietice, culmea fără arme anti-tanc. 

 „La Armata 3 existau 48 de tunuri antitanc de 75 mm, ceea ce însemna o piesă la 3-4 km de front, în condiţiile în care inamicul a atacat cu 12 tancuri pe km de front, iar Armata 4 avea 24 piese de 75 mm la un front de 250 km, ceea ce însemna un tun la 10 km de front”, scriau  Mihail Vasile-Ozunu şi Petru Otu în cartea „Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad“. În aceste condiţii veterani explicau cum se descurcau în faţa tancurilor care veneau să-i zdrobească.  

„Singura soluţie era să atacăm cu echipele noastre de Vânători care erau constituite deja şi antrenate să arunce sub şenile pachete cu grenade. Erau create trei echipe. Fiecare din noi îşi avea echipa lui. Ţinând seama de ceaţă şi de lanul înalt de secară prin care tancurile trebuiau să evolueze, şi ajutaţi şi de puţin noroc, era cu putinţă să ne apropiem nevăzuţi de car şi cu grenadele noastre să-i distrugem şenilele. Apoi un bidon cu benzină aprinsă sub motor l-ar fi scos definitiv din luptă. Era o soluţie disperată, plină de riscuri, mai ales la un atac simultan de mai multe tancuri, care s-ar fi putut apăra reciproc. Dar altă soluţie nu era”, precizează Radu Mărculescu, sublocotenent în Armata a 3-a distrusă în bătălia de la Cotul Donului, în „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică“. În aceste condiţii armata română a fost făcută praf în stepele ruseşti.  Numai la Cotul Donului şi în Stepa Calmucă românii au avut peste 16.500 de morţi, 67.000 de răniţi şi peste 98.000 de dispăruţi. În 1942, armata română pierdea 130.000 de soldaţi. Cu toate acestea, românii au fost scoşi ţapi ispăşitori pentru o serie de înfrângeri pe frontul de est.

Cu ruşii, noi umilinţe şi un efort supraomenesc de război

Odată cu înfrângerea armatelor germane în Rusia dar şi preluarea contra-ofensivei de către ruşi, România s-a trezit în faţa tăvălugului sovietic. Antonescu încercase în faţa acestei noi situaţii disperate să negocieze capitularea condiţionată a României de la Marile Puteri, mai ales prin păstrarea integrităţii teritoriale dar şi protecţia în faţa Armatei Roşii. Bineinţeles că nu s-a putut acest lucru, ba mai mult decât atât la 23 august 1944, să dedea o lovitură de stat, iar Antonescu era destituit şi arestat. Sovieticii prin agenţii lor comunişti din România se infiltraseră deja în instituţiile statului şi pregăteau ceea ce va urma în România după război. Regele Mihai formează un Guvern de conjuctură şi încheie pacea cu Naţiunile Unite întorcând armele împotriva fostului aliat, Germania Nazistă. Soldaţii români erau debusolaţi, nu mai ştiau cu cine luptă şi împotriva cui. De altfel noi aliaţi, ruşii au ignorat această reorientare şi au făcut prăpăd în România. 

Cu alte cuvinte am scăpat de ”bocancul nazist” şi ne-am procopsit cu cel sovietic. În ciuda faptului că România îi devenea aliat, URSS a practicat o avansare rapidă în teritoriul românesc, dezarmând şi luând prizonieri militari români în Moldova. Un nou aliat, o nouă umilinţă pentru o armată devastată de războiul pe frontul de est. ” Încă de a doua zi, pentru societatea românească a devenit limpede că „Era rău cu «der, die, das»/Dar mai rău cu «davai cias»". Armata Roşie, pe măsura înaintării ei, ignora cu desăvârşire schimbarea intervenită în orientarea României şi, în consecinţă, dezarma şi captura unităţile române din Moldova. Numărul celor căzuţi astfel în captivitate s-a ridicat la aproximativ 140 000. în acelaşi timp, jafurile şi violurile comise de soldaţii sovietici evocau, mai degrabă, o năvălire a barbarilor, decât străbaterea teritoriului naţional de către noii aliaţi.”, scria Florin Constantiniu. Majoritatea militarilor români luaţi prizonieri de către ruşi au ajuns în lagărele din Siberia, mulţi murind acolo. Comandanţii ruşi deşi cunoşteau faptul că România pur şi simplu capitulase şi dorea să întoarcă armele împotriva germanilor, au motivat acest jaf prin faptul că armistiţiul încă nu era semnat de facto. 

Culmea cei care l-au întârziat prin măsuri diplomatice au fost chiar englezii. Adică Marile Puteri occidentale ne-au lăsat în calea jafului rusesc. După ce au dezarmat şi umilit o parte a armatei române, ruşii ne-au luat la război cu ei pe frontul de vest. Românii s-au supus şi au devenit din nou carne de tun, dar în sens invers. România a făcut din nou un uriaş efort de război, decimând economia. Propriu-zis au fost trimişi pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei de sub dominaţie nazistă peste 560.000 de soldaţi români. Românii au fost aruncaţi în luptele infernale de la Budapesta şi din Munţii Tatra înregistrând pierderi de peste 167.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Mai mult decât atât veterani, precum moş Costache din satul Călăraşi,judeţul Botoşani, spune că ruşii îi trimiteau pe români carne de tun, acolo unde era mai greu. ”Pe noi ne trimiteau ruşii acolo unde era mai măcel. Vai de capul nostru. Numai în faţă, în faţă. Când era greu, românii erau buni”, spune veteranul. După 1.700 de km străbătuţi până în apropiere de Praga, după lupte în peste 20 de masive muntoase şi cucerirea a 50 de oraşe, de către soldaţii români, România nu a fost considerată ţară cobeligerantă şi prin acordul de partaj între englezi şi ruşi am fost aruncaţi în braţele sovieticilor.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Povestea nespusă a Războiului de Independenţă al României. Bătăliile au fost câştigate de eroismul unor ţărani lăsaţi flămânzi, goi şi fără decoraţii

Cum i-au măcelărit soldaţii unguri pe civilii români din Transilvania în 1940: copii sfârtecaţi, femei violate, gravide tăiate cu baionetele şi capete retezate

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite