„Copiii de suflet ai lui Allah“. Răpiţi de mici, erau transformaţi în sclavi fanatici ai oastei otomane şi antrenaţi la sânge

„Copiii de suflet ai lui Allah“. Răpiţi de mici, erau transformaţi în sclavi fanatici ai oastei otomane şi antrenaţi la sânge

Ienicerii, ”copii de suflet ai lui Allah”, proveneau din rândurile copiilor creştine luaţi ca tribut de otomani FOTO delaomlaom.ro

Unul dintre cele mai controversate sisteme aplicate de Imperiul Otoman s-a numit devşirme. Practic, populaţiile creştine supuse Imperiului Otoman erau obligate să ofere drept tribut turcilor copii cu vârste cuprinse între 3 şi 14 ani. Aceştia era smulşi din sânul familiilor, islamizaţi şi o parte erau transformaţi în ieniceri, soldaţi fanatici ai Imperiului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Imperiul Otoman, în perioada de apogeu a Evului Mediu, în secolele XIV-XVI, a avut una dintre cele mai puternice armate ale lumii. Trupele sale de elită, ienicerii, erau formate din soldaţi fanatici, numiţi sugestiv ”copiii lui Allah”, care nu dădeau ascultare decât sultanului. 
 
Aceşti războinici, care au cucerit Constantinopolul, Ungaria şi o bună parte a Asiei şi Europei de sud-vest, erau de fapt sclavi creştini la origine, smulşi de copii din sânul familiilor, islamizaţi şi antrenaţi pentru un singur lucru: războiul. Pentru constituirea acestor corpuri de elită, supuse sultanului, a fost dată o lege care sfida până şi perceptele islamice. Se numea devşirme şi însemna propriu-zis „transmutaţie“ sau „luare“. Era un „tribut al sângelui“, pe care toate populaţiile creştine supuse otomanilor trebuiau să-l plătească.

Ienicerii, armata sclavilor

Trupele de elită ale Imperiului Otoman, implicate în toate marile bătălii purtate în Evul Mediu de Înalta Poartă erau formată din ieniceri. În traducere directă înseamnă „noua armată” (Yeni ceri). Spre deosebire de lumea medievală apuseană, acolo unde trupele de elită erau formate din membri ai nobilimii, în cazul cavaleriei greu înarmate sau a ordinelor monasto-cavalereşti, sau măcar din oameni liberi, precum arcaşii galezi, la otomani, trupele de elită erau formate din sclavi. 
 
Aceştia au apărut odată cu reforma militară a sultanului Murad I în secolul al XIV lea. Armatele feudale otomane, erau formate din călăreţi războinici de multe ori indisciplinaţi, care doreau doar pământuri şi pradă, conduşi de marii nobili anatolieni, care-şi condiţionau participarea la campaniile militare de obţinerea de noi favoruri. 
 
În acest condiţii, Murad I şi-a dorit o armată personală, care să fie loială, aproape necondiţionat, soldaţi fanatici care să fie credincioşi doar sultanului, fără alte ambiţii. În acest fel, a apărut armata formată din sclavi capturaţi în timpul războielor. Erau înrolaţi, islamizaţi şi antrenaţi până la epuizare pentru a deveni războinici de elită. Erau plătiţi cu soldă şi, deşi sclavi, aveau un statut special. Erau un fel de ”fii ai sultanului” şi ai lui Allah. Noua armată era formată din cavalerie, numiţi Kapikului, şi ieniceri, adică infanterie. 

Devşirme - „tributul sângelui“

După 1350, Imperiul Otoman se extinde în teritoriile creştine. Constantinopolul devine doar o insulă într-o mare musulmană. Rând pe rând cad Macedonia, Albania, Bulgaria şi Serbia. Turcii se opresc la Dunăre. Noua armată de sclavi, îşi dovedeşte pe deplin eficienţa. Odată cu noile teritorii, otomanii au nevoie de cât mai mulţi soldaţi. Sultanul preferă armatele sclavilor, în favoarea celor feudale. În acest context apare devşirme, adică ”tributul sângelui”. Populaţiile creştine cucerite trebuia să dea copii drept tribut. 
 
”La intervale regulate, tineri băieţi creştini erau luaţi şi îndoctrinaţi în sistemul otoman. Antrenaţi de la vârste fragede, erau folosiţi drept sfetnici în domeniul politic (pentru cei mai capabili din punct de vedere intelectual), lideri religioşi sau trupe corpurile de elită a ienicerilor”, precizează istoricul Lindy Young în lucrarea sa ”Despre sistemul devşirme şi sclavia în Balcani”.
 
Sistemul a fost iniţiat de Murad I şi perfecţionat de Murad al II-lea. Pentru a slăbi poziţia puternicei aristocraţii rumeliote, Murad al II-lea a procedat la o metodică întărire a influenţei păturii cărturarilor (ulema) - dregători (recrutată din rîndurile vechii aristocraţii turce), precum şi la o creştere proporţională a rolului robilor (de origine creştină) în armată şi în administraţia de stat. În jurul anului 1430, Murad al II-lea a promulgat legea devşirme, care obliga populaţiile creştine supuse să dea copii şi tineri apţi pentru serviciul militar”, precizează istoricul turc Thasin Gemil în lucrarea sa ”Românii şi otomanii”. 
 
Practic, aceasta era aplicată în felul următor, după cum este şi descrisă de istoricul turc. Copii cu vârste între 3 şi 7 ani, iniţial, limita de vârstă fiind apoi lărgită până la 14, erau luaţi cu forţa din sânul familiei. Erau luaţi doar copii fără diformităţi, voinici, din familii cu cel puţin doi copii şi eventual din familii bune, de preoţi sau oameni cu oarecare stare. Erau duşi la Ankara până la 1454 şi apoi la Istambul în căruţe. „Băieţii răpiţi erau îndoctrinaţi profund pe toată perioada copilăriei, erau convertiţi la islam şi totuşi aveau posibilitatea urcării pe scara socială într-o varietatea de moduri. În funcţie de aptitudinile lor native, aceştia erau împărţiţi în diferite domenii de activitate. De la lideri religioşi, sfetnici până la ieniceri. Cu atâta posibilităţi pentru nişte copii, loialitatea era uşor de obţinut. Otomanii sperau ca educându-i şi îndoctrinându-i de mici, aceştia să piardă orice legătură cu satele şi culturile din care proveneau”, scrie Lindy Young.
 
Erau educaţi în spiritul musulman, al supunerii oarbe faţă de islam şi sultan. Cei care urmau să devină ieniceri erau pregătiţi în cazarme pentru război. Învăţau coranul. Deşi sclavi,  aceştia primeau soldă şi cei mai destoinici avea deschise porţile către un ”cursus honorum”, putând ajunge şi până la rangul de vizir, după cum arată şi Lindy Young. Nu erau lăsaţi să poarte barbă ca ceilalţi musulmani, pentru a scoate în evidenţă statutul lor de sclavi, în schimb purtau mustăţi lungi. Devşirme a fost considerată de unii istorici o măsură genială, având în vedere că scăpau de excedentul periculos de populaţie nemusulmană din regiunile cucerite şi o integrau în sistemul otoman, reducând riscul mişcărilor de frondă sau a revoltelor în provicinciile cucerite. 
 
”Aceasta era calea de antrenare a populaţiilor creştine supuse la conducerea de stat otomană, precum şi mijlocul de absorbire a excedentului de populaţie nemusulmană (excedent considerabil, deoarece nemusulmanii nu aveau pierderi în războaie). În acest mod - arată P. Wittek - a fost găsită soluţia salvatoare atît pentru atenuarea pericolului ce îl puteau reprezenta creştinii supuşi otomani, cât şi pentru îmbinarea fericită dintre ceea ce el a numit „tendinţa de gazii” (cucerirea şi convertirea la islam) şi „tendinţa musulmană (exploatarea supuşilor de altă religie)”, precizează şi Tahsin Gemil.

Mamele urmăreau kilometri întregi şirul de căruţe

Devşirme a fost aplicată, spun istoricii începând cu 1380 şi a durat până aproximativ în anul 1632, când a fost interzis şi datorită influenţei prea mari pe care o aveau deja ienicerii, implicaţi în detronarea sultanilor şi în numeroase revolte. Până atunci însă ea a fost aplicată în special populaţiilor creştine din Balcani, bosnieci, albanezi, bulgari şi sârbi, în special. Istoricul Lindy Young spune că această măsură a provocat o suferinţă uriaşă familiilor din Balcani, mai ales într-o primă fază, dar şi un dezechilibru demografic, familiile pierzându-şi moştenitorii. 
 
„Colectarea copiilor era o misiune brutală. Era o durere uriaşă, fiindcă nesupunerea faţă de «taxa sângelui» ar fi însemnat pedepsirea întregii comunităţii, dar în acelaşi timp pierzând o parte  a generaţiei următoare erau un proces care aducea multă suferinţă. Fiind luaţi din sânul societăţilor agrare, pierderea copiilor avea implicaţii mult mai severe decât la oraşe. Pur şi simplu, familiile pierdeau şi mâna de lucru a băieţilor care creşteau”, spune istoricul britanic. Istoricii vorbesc de mărturii cutremurătoare. 
 
Şiruri de mame, urmărind disperate, kilometri întregi căruţele care le duceau copii. Au apărut însă şi atitudini diferite din partea părinţilor, odată ce s-a observat că mulţi dintre copii ajungeau în funcţii importante sau obţineau demnităţi la curtea otomană. 
 
Existau şi cazuri în care otomanii însărcinaţi cu adunarea copiilor erau mituiţi de unii părinţi pentru a le lua copilul ca şi sclav, în speranţa că se va realiza în Imperiul Otoman.  În majoritatea cazurilor, însă, s-a menţinut în rândul populaţiilor creştine adversitatea faţă de devşirme. Mai mult decât atât, unii ţărani din Balcani ajungeau să mutileze faţa copiilor, pentru a nu fi luaţi de turci. 

Tributul sângelui şi copii răpiţi în Ţările Române

În cunoscutul film ”Mihai Vitezul", al regizorului Sergiu Nicolaescu, este prezentată o scenă în care turcii duc copii români în căruţe la Istanbul. Mai mult decât atât, aceştia sunt educaţi pentru a ucide fără a crâcni. Prin aceasta este sugerată ideea că în armata otomană ajungeau şi copii români. Istoricii spun însă că ipoteza este falsă. Românii nu au intrat sub incidenţa legii devşirme, adică nu dădeau copii tribut otomanilor. 
 
”Doar cinematografia confirmă astfel de situaţii. Au apărut şi în filmul ”Mihai Viteazul”. Dar nu reprezintă adevărul istoric. Ţările române nu au dat niciodată copii drept tribut otomanilor. Nu există niciun document care să certifice acest aspect. Motivul este simplu: Principatele Române nu au fost niciodată provincii otomane, deci ele nu intrau sub incidenţa devşirme, aplicată automat doar regiunilor cucerite. Adică această lege se oprea la Dunăre”, spune istoricul botoşănean Dan Prodan, un expert al istoriei Imperiului Otoman. 
 
Odată cu revoltele ienicerilor şi puterea uriaşă pe care începeau să o aibă, sultanii reformatori începând cu secolul al XVII-lea au făcut demersuri să încerce desfinţarea acestui corp de soldaţi fanatici. Întâi a fost interzisă devşirme, principala sursă de racolare a ienicerilor. Apoi în 1826, ”copii lui Allah” au fost înlăturaţi brutal, după ce s-au revoltat din nou, de către sultanul Mahmud al II lea. Aceştia au fost vânaţi prin tot imperiul şi înlocuiţi de o armată făcută după principii moderne.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: