Cele mai sângeroase civilizaţii ale istoriei. Oameni jupuiţi de vii, bărbaţi violaţi şi copii arşi

Cele mai sângeroase civilizaţii ale istoriei. Oameni jupuiţi de vii, bărbaţi violaţi şi copii arşi

Oamenii omorâţi de azteci

De-a lungul istoriei, au luat naştere civilizaţii care au impresionat prin gradul de dezvoltare, prin artă şi tehnică, dar şi prin ritualuri bizare şi sângeroase. Trei dintre acestea au rămas cunoscute posterităţii pentru practicile religioase deosebit de brutale sau pentru pedepsele de-a dreptul îngrozitoare aplicate condamnaţilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

De-a lungul istoriei au înflorit numeroase civilizaţii. De cele mai multe ori acestea au impresionat prin complexitate, artă, tehnologie, dar de multe ori şi printr-o serie de credinţe şi ritualuri bizare. Este vorba despre civilizaţii în care sacrificiul uman era parte a vieţii comunităţilor, o condiţie necesară pentru practicarea vieţii religioase şi pentru asigurarea bunăstării triburilor. Dintre acestea, au rămas celebre pentru ritualurile pline de cruzime şi foarte sângeroase civilizaţiile asiriană, celtă şi aztecă.
 
Vânătorii de capete şi oameni arşi de vii în ritualuri lugubre
 
Triburile celţilor şi civilizaţia pe care au creat-o în apusul şi centrul Europei au fost definitorii pentru bâtrânul continent. Acestea neamuri indo-europene cu păr blond sau roşcat şi piele albă era deosebit de războinice, trăind în triburi şi clanuri care se luptau des între ele pentru dominaţie şi pământuri. Dincolo de o adevărată cultură a războiului, purtată de aceşti războinici feroce, care intrau în luptă goi pe jumătate sau vopsiţi în culori stridente pe tot corpul, celţii au impresionat prin arta lor în domeniul metalurgiei şi al orfevrăriei. Erau adevăraţi maeştri ai prelucrării metalelor şi totodată păstrătorii unor tradiţii şi a unei literaturi orale care a influenţat cultura multor neamuri. 
 
Apăruţi undeva între secolele VI-V îHR în Europa Centrală, pe teritoriul Elveţiei, Austriei, Cehiei şi chiar sudului Germaniei de astăzi, aceşti războinici, artizani şi făuritori de mitologie s-au răspândit, mai ales cu puterea săbiilor de fier, în Franţa de astăzi, Insulele Britanice, Spania şi o bună parte din Europa Centrală şi Estică. Au fost duşmanii înverşunaţi ai romanilor, umilindu-i cumplit la începutul istoriei lor ca oraş-stat. În cele din urmă romanii şi-au luat revanşa şi au reuşit să supună aceste neamuri feroce, în aproape toate teritoriile ocupate de aceştia. Singurele neamuri de războinici neîmblânziţi, şi împotriva cărora a fost ridicat un uriaş zid în nordul Angliei, au supravieţuit în Scoţia, Irlanda şi Ţara Galilor de astăzi.
 
Dincolo de calităţile lor războinice şi artistice, celţii au rămas faimoşi în istorie şi datorită ritualurilor deosebit de sângeroase, dedicate unui panteon vast şi pe alocuri însetat de sânge. Mai precis, celţii practicau sacrificiile umane, cu diferite ocazii. Istoricii cred că era vorba fie de ritualuri ale fertilităţii, tinere sau tineri fiind sacrificaţi pe snopi de grâu, fie de ritualuri menite a alunga boala sau nenorocirea asupra tribului. Numeroasele trupuri găsite în mlaştinile din Insulele Britanice arată această caracteristică înfricoşătoare a civilizaţiei celtice. Oameni cu gâtul tăiat, dar şi cu numeroase incizii în numeroase alte părţi ale corpului, scufundaţi în mlaştini, sunt dovezile irefutabile ale acestor practici. Culmea, nu erau ucişi criminali sau oameni de rând, ci persoane de seamă, după se observă din inventarul sau ţinuta păstrată a defunctului. În Irlanda a fost descoperit inclusiv trupul unui rege, sacrificat în numele tribului. Pe scurt, sacrificiul făcea parte din viaţa de zi cu zi a triburilor celtice. Regele răspundea pentru întreaga bunăstare a comunităţii, dar şi de relaţia cu zeii, prin intermediul preoţilor celţi, druizii. Atunci când izbucneau epidemii sau foametea bântuia tribul, regele era responsabil şi trebuia să plătească cu viaţa pentru a îmbuna divinităţile. O dovadă în acest sens este oferită de trupul unui rege-războinic celt, descoperit într-o mlaştină din centrul Irlandei, la Portaloise.
 
Acesta a trăit cel mai probabil acum 4000 de ani şi a fost sacrificat ritualic. De altfel uciderea acestuia este asemănătoare cu cea a altor războinici, ale căror trupuri au fost descoperite pe teritoriul Irlandei şi numite Old Croghan Man şi Clonycavan Man. ”Omorurile pare a fi excesive. Trupurile din mlaştini au gâturile tăiate, au fost înjunghiate în inimă dar au şi alte tăieturi. Cu toate acestea nu este doar tortură ci o formă de sacrificu ritualic”, preciza Ned Kelly, curator la Muzeul Naţional al Irlandei, pentru o revistă de profil din Irlanda. Totodată aceste trupuri prezintă urme ale unor ritualuri de-a dreptul terifiante. Unele au pieptul tăiat bucăţi, mâini şi degete amputate sau urme de ştrangulare succesivă. Autorii antici amintesc de altfel de aceste ritualuri deosebit de sângeroase practicate în Galia, adică Franţa de astăzi, de neamurile celţilor.
 
”Toate neamurile din Galia sunt complet devotate zeilor lor. Din aceast motiv când molima îi bântuie sau sunt gravi bolnavi sau în pericol în mijlocul bătăliei, fie sacrifică un om, fie jură să facă acest lucru după, prin intermediul druizilor. Şi asta fiindcă ei credeau că zeii vor fi înduplecaţi numai dacă în schimbul unei vieţi se dă alta morţii”, scria Iulius Caesar în ”De Bello Gallico”. De altfel şi alţi autori antici precum Cicero, Suetonius, Lucan sau Pliniu cel Bătrân amintesc de aceste practici la triburile celţilor. Cea mai îngrozitoare formă de sacrificiu ritualic era însă ”omul de răchită”. Se construia din răchită o formă uriaşă de om, în care erau înghesuiţi zeci de oameni. Mai apoi druizii dădeau foc ”omului de răchită”, iar cei aflaţi înăuntru ardeau de vii. ”Alţii fac după forma omului, uriaşi din răchită, iar braţele şi picioarele acestor uriaşi sunt umplute cu oameni vii. Apoi li se dă foc”, mărturisea Caesar. 
 
Regii trasului în ţeapă
 
Un alt popor antic remarcabil a fost cel asirian. Recunoscuţi pentru furia lor războinică, dar şi pentru palatele lor uluitoare, asirienii au fost cunoscuţi pentru pedepsele lor barbare aplicate învinşilor sau infractorilor. Spre deosebire de celţi, asirienii nu ucideau în numele unor zei sau a unor superstiţii ci numai pentru a-şi impresiona şi terifia supuşii şi adversarii. Istoria asirieienilor poate fi descifrată atât de pe numeroasele inscripţii ale palatelor care descriu viaţa şi faptele regilor asirieni, dar şi dintr-o serie lungă de confesiuni ale vechilor suverani care se lăudau cu omorurile şi atrocităţie îndreptate împotriva popoarelor cucerite. Istoria Asiriei este o istorie a războiului şi a sângelui, a unui imperiu care a cuprins întregul Orient Apropiat şi ţinut în frâu cu pedepse atroce. Asiria s-a ridicat în secolul XIV îhr, iar până la jumătate secolului al IX lea îHR deja începuse făurirea imperiului său. Statul asirian s-a dezvoltat pe teritoriul actual al Irakului de nord. Capitala acestuia era Assur, situate la o distanţă de peste 200 de kilometric de actualul Bagdad pe malul de vest al Tigrului. Oraşul şi-a primit numele de la divinitatea lor principal Assur. De altfel era un zeu al războiului divinizat de o aristocraţie masculine şi războinică. Asirienii au fost şi primii războinici ai epocii lor care au înlocuit bronzul cu fierul. Mai precis, foloseau săbii scurte, topoare, lănci şi vârfuri de săgeţi din fier.
 
Acest lucru, odată cu o întreagă cultură a războiului le-a asigurat supremaţia pe câmpul de luptă. În carele lor de luptă, asirienii au măturat Orientul şi au supus sute de neamuri şi triburi. Pe mulţi i-a târât în robie şi i-au transformat în sclavi. Este o adevărată istorie a ororilor marcată de sânge şi omoruri cumplite. ”Am construit un stâlp mare în faţa porţilor oraşului lor. Apoi am jupuit pe toate căpeteniile care au îndemnat la revoltă împotriva noastră şi am îmbrăcat acel stâlp în pieile lor. Pe alţii i-am tras în ţeapă“, preciza regele asirian Asurbanipal. De altfel trasul în ţeapă este o pedeapsă asiriană preluată mai apoi de alte popoare. Jupuitul inamicului era deasemenea un procedeu de tortură obişnuit al asirienilor. Acelaşi Asurbanipal se lăuda în continuare cu alte atrocităţi.
 
”Am omorât cu sabia 50 dintre ai lor. Pe 200 de prizonieri i-am ars de vii. Le-am tăiat capetele luptătorilor inamicilor mei şi din ele am construit un turn de capete în faţa oraşului lor. Apoi le-am ars de vii fetele şi adolescenţii”. În continuare Asurbanipal, care cucerea oraş după oraş, spunea că în altă parte a tăiat mâini, picioare şi a scos ochi. A dat foc copiilor şi a torturat sute de oameni. De altfel, atunci când asirienii cucereau un oraş, populaţia era aproape complet măcelărită. Războinicii inamici erau de obicei traşi în ţeapă. Erau păduri de ţepe după ce cucereau asirienii un oraş. Totodată, ca o pedeapsă cumplită, îndreptată împotriva infractorilor, era violul ritualic, executat fireşte de un călău bărbat. 
 
Templul soarelui şi al sângelui
 
În secolul al XIV-lea, în timp ce Europa Occidentală era sfâşiată de Războiul de 100 de ani, în America Centrală se dezvolta o civilizaţie uluitoare. Se numea Imperiul Aztec şi era creaţia diferitelor grupe entice vorbitoare ale unei limbi numite nahuatl. Civilizaţia aztecă s-a născut în juglele Americii Centrale prin alianţa a trei oraşe state importante ale aztecilor, Tenochtitlan, Texcoco şi Tlacopan. Era o civilizaţie exotică şi înfloritoare, cu o agricultură performantă, dar şi cu o artă sofisticată şi misterioasă. La fel era şi religia acestor triburi confederate. Credeau într-un panteon meso-american, dominat de tot felul de creature mitologice, dar şi de zei deosebit de sângeroşi, între care strălucea zeul-soare. În onoarea acestuia a şi fost ridicat un adevărat templu al soarelui, o piramidă aztecă în trepte.
 
Aztecii aveau o concepţie fatalistă despre lume, fiind guvernaţi de un zeu al soarelui capricios, care se hrănea la interval regulate cu sânge. Evident aztecii pentru a-l îmbuna, mai ales că întreaga lor civilizaţie depindea de succesul agriculturii, condiţionat la rândul său de condiţiile meteo prielnice, sacrificau oameni pe bandă rulantă. De altfel, sângele şi violenţa făceau parte din viaţa acestei civilizaţi exotice şi complicate. Erau triburi războinice, care şi-au clădit imperiul cu armele, cucerind, devastând, ucigând. Victimele sacrificiului ritualic erau deobicei prizonieri de război. Burland, un specialist în cultura aztecă, spune că principalul scop al religiei şi în special a sacrificiilor aztecilor era ca triburile şi populaţia oraşelor să trăiască în pace, să fie sănătoşi, să aibă recoltă bogată şi să se bucure de viaţă. Toate acestea prin îmbunarea zeului-soare.
 
La aceste sacrificii acare aveau loc în templul soarelui, pe un platou deschis, erau aşteptaţi toţi membrii comunităţii. În special sacrificile aveau loc la anumite festivaluri, precum Nenacaztequiztli, numit şi festivalul urechilor tăiate. Pe lângă sacrificii sângeroase, executate de preţi specializaţi, copiii se alegeau cu urechile şi buzele străpunse în mod ritualic. Victima ce urma să fie sacrificată aştepta în teroare câteva zile, momente în care aztecii aşteptau ca aceasta să se împace cu soarta. Mai apoi era întinsă pe o masa de piatră în vârful piramidei de piatră şi ucisă de un preot, care-I deschidea pieptul cu un cuţit special. Inima îi era scoasă în timp ce bătea şi chiar cei mai de seamă războinicii puteau să consume din ea. De altfel actele de canibalism erau o obişnuinţă la aceste sacrificii ritualice. 
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 
citeste totul despre: