Cele mai cunoscute şi de temut trupe de partizani din Europa. Oamenii care au devenit maeştrii războiului ascuns contra inamicului
0
Partizanii au fost cel mai crunt ghimpe din coasta oricărei armate de ocupaţie. O armată neregulată, formată din luptători foarte pricepuţi, determinaţi şi fanatici, care semăna teroare în rândurile inamicului aplicând tactici de gherilă, lovind din umbră şi sabotând tot ce se putea. Cele mai renumite trupe de partizani au apărut de-a lungul istoriei în estul Europei şi în Balcani.
Pentru o armată de ocupaţie trupele de partizani au reprezentat cel mai negru coşmar. Erau trupe neregulate, formate din patrioţi determinaţi să-i alunge pe invadatori prin orice metodă şi să menţină vie rezistenţa în teritoriul ocupat de armatele străine. Partizanii foloseau tehnici de luptă şi tactici neconvenţionale, care prindeau pe nepregătite adversarul. Sabotajul juca un rol esenţial, ca şi atacurile din umbră sau asasinatele.
La origine termenul de ”partizan” apare în limba franceză în forma ”partisan”, fiind derivat din latină şi având înţelesul de şef de bandă. Practic apare pentru prima dată în secolul al XVII-lea şi desemna trupe civile înarmate în vremuri de restrişte şi trimise să opereze în spatele frontului inamic. Partizanii şi-au făcut apariţia în luptele pentru succesiunea la tronul Spaniei, dar mai ales în Războiul de 7 ani, când un ofiţer prusac a şi elaborat un manual în care descrie tacticile şi felul de a lupta a acestor trupe neregulate recrutate ad-hoc din rândul civililor şi rolul în spatele liniilor inamice.
Trupe de partizani au fost folosite, cu acelaşi înţeles, şi în timpul războiului civil american, dar şi în secolul al XIX lea. În armate precum cea americană, partizanii erau semi-profesionişti, dar acţionau asemenea comandourilor în teritoriul inamic, în spatele frontului, cu misiuni clare şi precise, mai ales de sabotaj economic şi logistic. În al Doilea Război Mondial are loc de fapt naşterea partizanului în accepţiunea de astăzi şi cu modul să clasic de a lupta. Cele mai temute trupe de partizani s-au format în zona Bacalnilor şi în general în estul Europei.
Iugoslavia, leagănul luptelor de partizani
Poate cei mai temuţi şi cunoscuţi partizani din istorie au acţionat în zona fostei Iugoslavii. Povestea partizanilor sârbi începe în cel de-Al Doilea Război Mondial. Pe 6 aprilie 1941, liderul Germaniei Naziste, Adolf Hitler, a dat ordin, inclusiv aliaţilor, români, unguri şi bulgari să invadeze din toate părţile Iugoslavia şi Grecia. Hitler dorea să-şi asigure, prin cucerirea Iugoslaviei, flancul balcanic, pentru a uşura misiunea Barbarossa, sau pe scurt, invazia asupra Uniunii Sovietice. În faţa acestei ameninţări Iugoslavia nu era pregătită. Pe teritoriul său erau tensiuni evidente între două grupuri etnice, croaţii şi sârbii. Totodată, pe lângă acestea, mai existau naţiuni mici, precum albanezii, macedonenii şi slovenii, la care se adăugau musulmanii din Bosnia şi Croaţia. Pe scurt era un conglomerat etnic şi confesional pe alocuri antagonic şi cu o coeziune foarte slabă.
Evident, Hitler a profitat de acest disensiuni. Atacată din trei părţi, Iugoslavia a sucombat în faţa atacurilor forţelor Axei, în special a armatei germane. Pe 17 aprilie 1941, Iugoslavia a capitulat. S-a format Marea Croaţie, condusă de un partid anti-semit şi fascist numit Uştase, devenind stat independent al Axei şi care îngloba şi Bosnia-Herţegovina. Puterile Germaniei Naziste nu controlau însă decât zonele urbane şi drumurile principale ale Serbiei. În munţi, armata împrăştiată dar şi numeroşi civili patrioţi strângeau rândurile şi se organizau în trupe de partizani. Unul dintre aceste grupuri s-a organizat în zonele muntoase din Muntenegru în jurul lui Draza, sau Dragoljub Mihailovic, un general sârb care a servit familia regală a Iugoslaviei, aflată în exil. Oamenii săi se numeau Chetnik, adică detaşamente de bărbaţi şi militau pentru eliberarea Serbiei şi reistaurarea monarhiei. Doar sârbii aveau voie să intre în rândurile lor.
Draza şi-a organizat cartierul general la Ravna Gora, iar numărul trupelor sale creştea, datorită numărului mare de sârbi care veneau să lupte contra armatelor de ocupaţie. Trupele lui Mihailovic militau pentru purificarea etnică a Serbiei şi mai degrabă atacau zonele ocupate de croaţi sau bosnieci musulmani decât cele controlate de nazişti. Stilul lor era cel al trupelor de guerrilă. Sabotau sursele de hrană, ucideau din umbră şi atacau noaptea fără niciun avertisment. Totodată îşi inflitrau oameni peste tot pentru a cunoaşte orice mişcare a inamicului. Concomitent cu oamenii lui Mihailovic, acţionau şi partizanii lui Tito. Este vorba despre un ţăran croato-sloven numit Josip Broz, devenit după Primul Război Mondial un comunist fanatic. Spre deosebire de partizanii lui Mihailovic, monarhişti şi determinaţi să purifice etnic Serbia, cei ai lui Tito erau internaţionalişti. Adică comunişti dornici să scape Iugoslavia de Germania Nazistă şi să o transforme în stat socialist.
În rândul partizanilor lui Tito erau primiţi toţi cei care doreau să lupte cu naziştii, fără diferenţiere etnică. De altfel, partizanii lui Tito au fost susţinuţi de Uniunea Sovietică, prin partidul comunist iugoslav condus evident de Tito. Pentru a atrage cât mai mulţi partizani, Tito promitea drepturi tuturor etniilor din Iugoslavia. Mai mult decât atât, provoca atacuri asupra trupelor germane tocmai pentru a înăspri pedepsele inamicilor. Era un plan cât se poate de malefic. Se ştia că pentru fiecare soldat german ucis erau executaţi 100 de sârbi.
Ei bine, execuţiile masive, spunea Tito, ar fi crescut la cote maxime ura populaţiei împotriva naziştilor şi i-ar fi îngroşat rândurile. Între Chetnik şi partizanii lui Tito a izbucnit un conflict brusc şi violent, evident cauzat de divergenţele uriaşe dintre cele două grupuri. Culmea, acest conflict nu a fost sesizat de nemţi. Mihailovic a fost recunoscut drept capul rezistenţei sârbeşti în faţa naziştilor, de către britanici, în timp ce Tito a primit aceeaşi recunoaştere de la ruşi. Grupele de partizani atacau separat. Oamenii lui Titor chiar şi-au creat o mică republică numită Uzice. Uciderea a doi soldaţi germani a declanşat represalii fără precedent împotriva partizanilor.
Nemţii au executat peste 2.300 de oameni, inclusiv elevi. Mai mult decât atât, au fost asaltate şi principalele centre ale partizanilor din ambele facţiuni. În faţa ameninţării, partizanii au aplicat cele mai crude şi periculoase tactici de gherilă. Oamenii lui Mihailovic au ucis peste 2.000 de bosnieci în localitatea Foca, în timp ce oamenii lui Tito continuau să saboteze din umbră armatele naziste, încercând să-i încetinească. În miezul nopţii explodau cisterne cu combustibil sau luau foc şenilate. Mihailovic a fost la un pas de a încheia un tratat cu naziştii numai pentru a-i vedea alungaţi pe partizanii lui Tito. De altfel, liderul comunist iugoslav a fost la un pas de a fi prins de trupele naziste. Între timp, şi britanicii au refuzat să-l mai recunoască pe Mihaiolovici, iar Tito, de pe insula Vis, din Marea Adriatică, a primit tot sprijinul aliaţilor.
Şi-a extins reţeau de sabotaj, iar naziştii erau vânaţi peste tot din umbră. O singură greşeală însemna moartea pentru un soldat german. După octombrie 1944, mai precis după eşecul german în URSS, naziştii au început să se retragă din Balcani. A fost momentul de glorie al partizanilor, care pur şi simplu au curăţat ţara înainte ca tancurile sovietice să ajungă în Serbia. Mai mult decât atât, s-au răzbunat crunt pe ”ustaşii” croaţi. Peste 30.000 dintre aceştia au fost ucişi de partizani. De altfel, peste 1.7 milioane de iugoslavi au murit în luptele dintre bandele de partizani Tito-Mihailovic, în luptele cu nemţii sau în pogromurile organizate de extremiştii croaţi.
Partizanii polonezi, o forţă de temut
Cea mai mare mişcare de rezistenţă împotriva unei armate de ocupaţie în cel de-al Doilea Război Mondial a avut loc în Polonia. Pur şi simplu toate brigăzile de partizani formate pe teritoriul Poloniei, fie sub ocupaţie germană, fie sub cea rusească, şi-au dat mâna într-un efort uluitor de a scăpa de ocupaţie. Practic partizanii polonezi au sabotat permanent liniile germane către frontul de est, au oferit informaţii preţioase aliaţilor şi au salvat mai mulţi evrei decât a făcut oricine în cel de-al Doilea Război Mondial. Povestea partizanilor polonezi începe în toamna anului 1939, atunci când Germania Nazistă invadează şi ocupă Polonia. A fost o simplă formalitate pentru nazişti. Deşi învinsă rapid şi destructurată, armata poloneză a fost răzbunată de războiul din umbră a sute de mii de patrioţi polonezi.
Primele grupe de partizani s-au format imediat după ocuparea Poloniei, la ordinele mareşalului Rydz-Smigly. Aceste grupuri organizate în Varşovia urmau să saboteze, în grupe de câte trei oameni, tot ce însemna logistică germană. Numeroase grupări au luat fiinţă aproape imediat pe tot teritoriul Poloniei. Printre acestea s-au distins Bataliony Chlopskie, formată din bărbaţi şi femei pentru a se proteja de abuzurile armatei germane, un soi de vigilantes locali. Totodată mai existau şi alte organizaţii, inclusiv Gwardia Ludowa, a comuniştilor polonezi. Totodată pe teritoriul Ucrainei etnicii polonezi s-au organizat pentru a se apăra împotriva masacrelor organizate de UPA, dar şi de alte organizaţii naţionaliste ucrainiene care doreau purificare etnică. În anul 1942 toate grupările de partizani din Polonia s-au asociat şi au format Armia Krajowa, cunoscută drept AK, cea mai mare organizaţie de partizani din Europa celui de-al Doilea Război Mondial.
Se presupune că avea peste 300.000 de membri bărbaţi şi femei, organizaţi pentru a sabota maşina de război germană. Conform statisticilor, partizanii polonezi au avut o eficienţă grozavă. Înarmaţi uşor, strecurându-se prin zone slab populate, prin reţeau de canalizare a oraşelor sau pur şi simplu cu ajutorul deghizării, aceştia au reuşit să devină un adevărat coşmar pentru armata de ocupaţie nazistă. Se estimează că în urma acţiunii partizanilor polonezi nemţii au pierdut în Polonia zeci de mii de locomotive, maşini blindate, sute de avioane sabotate, depozite alimentare, dar şi sute de kilometri de cale ferată. Totodată trupele germane erau în permanent în pericol în faţa atacurilor din umbră ale polonezilor. Mai mult, partizanii îi ţineau permanent la curent pe aliaţi cu toate mişcările nemţilor în zonă. Luptele de gherilă erau la ordinea zilei. Numai în anul 1940 au avut loc sute de astfel de lupte pe teritoriul Polonei.
Prima de acest fel a fost organizată în martie 1940, de maiorul Henryk Dobrzański, numit şi "Hubal". Partizanii au reuşit să distrugă complet un batalion de armată germană lângă satul Hucisk, iar câteva zile mai târziu, într-o abuscadă de lângă satul Szałasy, au repetat aceeaşi figură. Totodată, partizanii polonezi au organizat adevărate răscoale împotriva naziştilor, în colaborare cu partizanii evrei din ghetouri, dar şi cu cei din lagăre, fiind renumită evadarea de la Auschwitz. Detaşamentele lui ”Hubal” au fost printre cele mai eficiente, provocând mii de victime în rândul nemţilor. În 1944, printre altele, a avut mare revoltă din Varşovia, în care au luptat atât partizani evrei, cât şi partizani AK. Din 1942 până în 1944 au avut loc numeroase revolte şi o mulţime de acţiuni de sabotaj şi atacuri asupra soldaţilor germani în zona Zamosc. Partizanii polonezi au fost ajutaţi şi cu trupe special antrenate de serviciile britanice şi paraşutate pe teritoriul Poloniei pentru a colabora cu AK.
Fanatism şi îndoctrinare
Cea mai veche tradiţie privind luptele de partizani în acepţiunea lor deja cunoscută o au cel mai probabil ruşii. Aceştia s-au organizat în trupe de partizani încă din timpul războaielor napoleoniene. Civilii au hărţuit armata franceză atât în drumul către Moscova, dar mai ales în timpul acelei retragerii dezastruoase din faţa marelui oraş în flăcări. Această tradiţie a fost continuată şi în timpul Primului Război Mondial, dar şi în vremea războiului civil din Rusia. Este vorba despre partizanii bolşevicilor trimişi să lupte cu ”albii”, adică apărătorii ţarismului în Rusia. Partizanii şi-au dovedit eficienţa uluitoare sub comanda lui Vasili Bliukher, şeful regimentului de partizani Ural. După războiul civil, eficienţa partizanilor a stârnit atenţia bolşevicilor. Lenin a publicat numeroase lucrării pe tema eficienţei partizanilor şi, cu ajutorul mareşalului Uniunii Sovietice Mikhail Tukhachevsky, a făcut schiţe asupra principalele tactice folosite de partizani, dar şi a celor folosite pentru a-i anihila în cazul în care scapă de sub control.
Până în 1941, lupta de partizani intrase deja în mentalul colectiv şi era privită de populaţia îndoctrinată drept o datorie sfântă în caz de război. În iunie 1941, Hitler a declanaşat operaţiunea Barbarossa, de invazie a Uniunii Sovietice. În ciuda avertismentelor, Stalin a fost prins pe picior greşit. Armata germană a măturat pur şi simplu cu sovieticii, ocupând teritoriu după teritoriu. Numai lângă Kiev şi Smolensk, naziştii au luat peste un milion de prizonieri sovietici. În acele momente, partizanii şi-au intrat din nou în rol. Spre deosebire de alte zone, în Uniunea Sovietică partizanii erau organizaţi cu sprijinul şefilor de partid şi nu acţionau decât în baza unor ordine şi directive clare. Erau conduşi de oameni îndoctrinaţi, fideli partidului şi totodată fanatici. Detaşamentele erau formate din 75 sau 150 de oameni, divizate în trei companii, iar fiecare companie, împărţită în plutoane.
Aria de operaţiuni a partizanilor era Bielorusia, o ţară aflată sub ocupaţie germană, dar împânzită cu zone mlăştinoase şi împădurite ideale pentru ascunzători şi lupta din umbră. Practic partizanii erau trimişi direct în teritoriul ocupat, în spatele liniilor inamice. Au primit instrucţiuni clare, pentru executarea de raiduri nocturne asupra depozitelor de petrol şi muniţie germane, dar şi asupra hangarelor unde erau depozitate avioanelor, asupra pistelor pentru decolare, dar şi în zona căilor ferate. În rândurile partizanilor ruşi acţionau şi numeroase femei. Şi nu doar pentru misiuni de curierat. Multe dintre acestea erau folosite la sabotaje, uciderea soldaţilor germani sau pe post de lunetist. Zoya Kosmodemyanskaya a fost una dintre femeile partizan ale URSS trimisă în teritoriu inamic. Deşi era numai o adolecentă, Zoya a intrat în rândurile partizanilor la începutul lui 1941 şi s-a adaptat perfect. Era deosebit de pricepută la sabotaje şi anihilarea inamicului.
La sfârşitul anului 1941, Zoya s-a oferit voluntară pentru a intrat în satul Petrischevo, ocupat de nemţi. A sabotat ce a putut şi a ucis câţiva soldaţi germani. În cele din urmă a fost prinsă, interogată şi bătută cu sălbăticie. Tânăra, după cum spuneau anchetatorii germani, deşi torturată, nu a scos niciun cuvânt. A fost spânzurată iar trupul său mutilat a rămas în ştreang mai mult de o lună. Povestea tinerei a fost folosită drept propagandă pentru îndoctrinarea populaţiei. De altfel, NKVD se ocupa de intervievarea fiecărui candidat la detaşamentele de partizani şi se asigura că este loial partidului.
Se spune că încă de la începutul războiului cu Germania nazistă în URSS se formaseră peste 2.500 de organizaţii de partizani. Cu toate eforturile germanilor de a anihila organizaţiile de partizani şi a pedepselor crunte aplicate celor prinşi, gherilele ruseşti făceau prăpăd. Se presupune că şi din cauza lor nemţii au pierdut peste 650.000 de oameni, în doar 5 luni. Peste 800 de trenuri au fost deraiate şi sute de kilometri de cale ferată sabotate, mai ales că transportul feroviar era coloana vertebrală a aprovizionării germane. Totodată trupele de partizani sovietici au comis atrocităţi cumplite în Finlanda, ucigând deopotrivă bărbaţi, femei şi copii.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
