Cele mai cumplite trei maladii care au lovit România. Cea mai cruntă epidemie a făcut peste 300.000 de victime
0
În trecut, teritoriul actual al României a fost lovit de epidemii devastatoare. Cele mai cunoscute şi cele mai ucigătoare au fost cele de ciumă, holeră şi tifos exantematic. Au murit sute de mii de oameni mai ales din cauza condiţiilor de igienă precară dar şi a măsurilor ineficiente ale autorităţilor de la aceea vreme.
Din secolul al XIX lea şi până dincolo de jumătatea celui de-al XX lea, România a fost bântuită de mari epidemii, cauzate în special de lipsa de igienă a populaţie din mahalalele oraşelor dar şi de la sate. Totodată aglomeraţiile de case şi densitatea mare de populaţie din suburbiile marilor oraşe şi târguri a dus la răspândirea bolilor ucigătoare cu o viteză uluitoare. În urma a trei mari epidemii, au murit sute de mii de oameni, Bucureştiul fiind aproape depopulat la începutul secolului al XIX lea.
”Ciuma lui Caragea” şi cele 90.000 de victime
În luna decembrie a anului 1812, pe tronul Ţării Româneşti, la Bucureşti, era înscăunat, evident, cu acordul Porţii otomane, Ioan Vodă Caragea. La nici 48 de ore de la începerea domniei, în ţara peste care domnea Vodă Caragea a izbucnit cea mai devastatoare epidemie din istoria ţării. A rămas cunoscută drept ”Ciumea lui Caragea”. Era evident vorba despre o epidemie de ciumă bubonică, adusă, se pare din zona otomană, de câţiva însoţitori ai voievodului. De altfel domnia lui Caragea a fost marcată numai de dezastre. Chiar din prima zi de domnie palatul domnesc a ars complet. Numai ce s-au stins flăcările că a izbucnit epidemia de ciumă. A fost atât de violentă încât a făcut ravagii în tot Bucureştiul. Se spune că mureau câte 300 de oameni pe zi iar boala era extrem de contagioasă. „În timpul «ciumei lui Caragea» au murit până la 300 de oameni pe zi. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într‑o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort", scria Ion Ghica. Epidemia a fost scăpată rapide de sub control şi din cauza igienei precare mai ales în mahala, dar şi a densităţii mari de case şi de oameni în suburbii. Vodă Caragea a fugit încă de la începutul epidemiei şi a lăsat Bucureştiul în haos. Disperaţi oamenii încercau să se trateze cu leacuri băbeşti şi consumau alcool în neştire sperând să omoare microbii. Într-un oraş devastat de boală, violurile, tâlhăriile şi omorurile erau la ordinea zilei. Abia la un an de la izbucnirea epidemiei, Caragea a fost de acord să evacueze oraşul. Era prea târziu. Timp de un an boala a secerat peste tot în împrejurimi. La aceea dată în Bucureşti existau doar două spitale care nu făcea faţă bolnavilor. Se presupune că au murit 90.000 de oameni. Cei care îngropau morţii erau recrutaţi din rândul ciumaţilor vindecaţi şi comiteau abuzuri fără precedent. Pentru a scăpa mai repede, îngropau de vii pe muribunzi sau pe cei bolnavi. Mai mult decât atât, se spune că răspândeau intenţionat boala aruncând pe case cu hainele morţilor de ciumă. ” Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi de devotament. Mama îşi părăseşte copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, şaluri făra ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. (..)Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor(...)Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile. Şi poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi vii în câmp, fără aşternut, fără acoperământ, pe pământ ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor.”, scria academicianul Ghica.
Românii în vremea holerei
Holera este o boală infecţioasă mortală care a lovit teritoriul României în câteva valuri importante, inclusiv la începutul anilor 90. Principala cauză a fost mizeria din sate şi mahalale. Apare, aşa cum spun specialiştii de obicei în ţările sărace unde nu se respectă normele elementare de igienă. Printre cauze se numără şi apa infestată mai ales în zonele în care apa din canalizările improvizate intră în apa de băut. Boala este provocată de virbionul holeric, se localizează în intestinul subţire şi se manifestă prin diaree gravă, vomă, febră, erupţii ducând în cele din urmă la deshidratare, comă şi moarte. În numai 24 de ore, din cauza holerei, corpul uman pierde 20 de litri de apă. Prima epidemie de holeră a izbucnit în anul 1831, fiin extrem de contagioasă şi provocând mii de dedecese. Holera a izbucnit la Iaşi, fiind zona cea mai afectată. Peste 5000 de oameni au murit la Iaşi. Holera a ajuns şi în Ţara Românească unde au murit, tot în 1831, peste 7000 de oameni. În total în cele două Principate s-au îmbolnăvit peste 30.000 de oameni. A doua epidemie a izbucnit în perioada 1847-1848, holera fiind adusă de un vas turcesc, ancorat la Galaţi. Au murit şi de această dată mii de oameni. A treia epidemie a lovit în anul 1913, în timpul celui de-al doilea război balcanic, dar de această dată, medicii români au încercat să i-a măsuri ştiinţifice. Dacă la 1831 şi în 1847, oamenii se ”tratau” cu rachiu, praf de puşcă, oţet şi măsline în 1913 medicul Ioan Cantacuzino a descoperit un vaccin antiholeric şi i-a vaccinat pe soldaţi, având în vedere că în taberele militare a izbucnit epidemia. Au urmat şi alte epidemii în anii 50 şi anii 70, la Sulina, în plină perioadă comunistă. Evident epidemia a fost ţinută la secret de autorităţi, dar a făcut mult mai puţine victime ca în secolul XIX. Ultima epidemie de holeră a avut loc în 1990-1991, tot la Sulina, iar cauza a fost apa infestată de la bloc. La ultima epidemie, Sulina a fost păzită de armată.
Dezastrul adus de tifos
O altă epidemie care a zguduit România a fost cea de tifos exantematic. Boala a izbucnit în perioada primului război mondial pe fondul mizeriei şi malnutriţiei. A debutat în 1914, în Serbia, odată cu începerea războiului cu Austro-Ungaria şi distrugerea oraşelor din această ţară. Din cauza aglomeraţiei provocată de trupe şi refugiaţi, de mizerie, lipsa surselor proaspete de apă dar şi a lipsei hranei, oamenii au devenit ţinta bolii. Tifosul era adus de păduchele de corp, iar boala a făcut ravagii în Serbia ucigând peste 100.000 de oameni în primii ani ai Primului Război Mondial. S-a extins cu repeziciune pe tot frontul de est. România a fost şi ea lovită începând cu anul 1916. A fost cea mai mare catastrofă epidemică din România. În anul 1916, România devatată de atacurile Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei, a capotat. Am pierdut Bucureştiul şi tot sudul ţării, ocupate de armatele Puterilor Centrale. Armata română se retrage cu tot cu 1.5 milioane de refugiaţi plus 20.000 de răniţi şi bolnavi în Moldova. Fără mâncare, fără medicamente, apă potabilă şi cu locuinţe improvizate, tifosul a lovit violent în rândul soldaţilor şi al civililor. Au murit peste 300.000 de oameni, printre care şi 250 de medici care îngrijeau pacienţii. A murit inclusiv, Jean Clunet un medic francez venit în România, în cadrul Misiunii Franceze. Tifosul a fost eradicat abia după anul 1938, în România. Doar intervenţia medicului Cantacuzino în Primul Război Mondial a limitat catastrofa. Tifosul este o boală infecţioasă, foarte contagioasă transmisă la om, de la păduchi. Se manifesta prin febră foarte mare, delir, erupţii cutanate dar şi cu tulburări nervoase şi circulatorii.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Mesajul unui preot român din Italia: „El a purtat coroana cu spini pentru mine şi eu fug de un virus încoronat?“
Cel mai mare lanţ de spitale private nu mai vrea suspecţi de gripă, în plină criză de coronavirus
Se încarcă comentariile...
