Cei mai războinici bărbaţi ai istoriei. Luptau neîntrerupt jumătate de an şi-şi devorau la propriu duşmanii

Cei mai războinici bărbaţi ai istoriei. Luptau neîntrerupt jumătate de an şi-şi devorau la propriu duşmanii

Printre cei mai feroce războinici ai istoriei au fost cu siguranţă maori. Aceste triburi polineziene stabilite în Noua Zeelandă au dezvoltat o adevărată tradiţie a războiului şi a canibalismului ritualic. Practic, petreceau jumătate de an purtând războaie cu clanurile sau triburile rivale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Maori sunt cunoscuţi astăzi drept populaţia nativă a Noii Zeelande. Totodată sunt faimoşi pentru celebrul dans războinic ”haka” adoptat inclusiv de naţionala de rugby a Noii Zeelande dar şi pentru tatuajele faciale elaborate. Istoria lor este însă una sângeroasă, marcată de războaie tribale aproape continue cu atrocităţi greu de crezut. Totodată aveau o filosofie aparte despre viaţă, moarte şi menirea omului pe pământ. Triburile maori au dat cei mai feroce războinici ai Pacificului şi probabil printre cei mai de temut ai întregii lumi.

Calea pribegiei printre valurile Pacificului

Triburile Maori nu sunt native din Noua Zeelandă aşa cum mulţi cred. Sunt de fapt neamuri polineziene care au migrat pe calea apelor până pe această insulă din apropierea Australiei. Mai precis, maori venea din estul Polineziei, o multitudine de insule, peste 1000 care formează un arhipelag în apele Pacificului. Erau pescari, culegători şi vânători care au plecat către noi teritorii în secolul al XIV lea. Motivele acestei migraţii masive din Polinezia către Noua Zeelandă, Tonga sau Samoa nu sunt foarte bine cunoscute. Sunt emise însă numeroase ipoteze. Una dintre acestea vorbeşte despre un imperiu polinezian numit  Tu'i Tonga care la finele secolului al XIII lea atinsese apogeul său. Suprapopularea şi războaiele dese pentru resurse au dus la migraţia unor mase mari de populaţie către noi teritorii. 

Alte teorii spun că de fapt a avut loc o molimă sau un cataclism care a dispersat aceste populaţii către noi teritorii. În orice caz, noile dovezi arheologice arată că populaţiile maori vin din Polinezia de est, în cadrul unei migraţii masive, ajungând în Noua Zeelandă în jurul anul 1350. Odată stabiliţi în Noua Zeelandă, maori au populat insula şi au împărţit-o în zone de influenţă specifice fiecărui trib. Timp de un secol, în Noua Zeelandă, triburile maori au locuit în sate fără fortificaţii, realizând obiecte din ceramică interesante dar şi bijuterii frumoase. Lipsa armelor şi a fortificaţiilor i-a făcut pe specialişti să tragă concluzia că a fost o perioadă de pace, iar triburie maori nu dezvoltaseră tradiţii războinice. Nici nu ar fi avut de ce. Hrana era din belşug iar teritoriul vast. Maori se hrăneau în special cu păsări moa. Propriu-zis era păsări care nu zburau dar alergau, fiind asemănătoare struţilor sau păsărilor emu. Creşteau doar în Noua Zeelandă. 

Calea războiului şi lupta pentru ”mana”

Începând cu anul 1450 specialiştii au observat o schimbare esenţială în comportamentul triburilor maori şi în dezvoltarea unei noi culturi războinice a acestor triburi. Pentru unii ar avea legătură cu factorii de mediu. În secolul al XIV lea insula a fost răvăşită de un tsunami dar şi de erupţia unui vulcan, pe insula de nord. Totodată păsările moa au dispărut din cauza vânatului excesiv. Viaţa s-a înăsprit considerabil iar lupta pentru resurse şi teritoriu a început în Noua Zeelandă. Pescarii şi vânătorii maori s-au transformat în cei  mai feroce războinici ai Pacificului. Filosofia lor de viaţă era în strânsă legătură cu războiul, moartea şi sângele duşmanilor. Aproape toţi bărbaţii maori ajungeau războinici. Nu era îngrădit nici accesul femeilor în această lume a războiului. 

Toată societatea maori era croită după rânduiala războiului. De obicei luptele aveau loc între triburi pentru pământ, resurse sau răzbunarea unei insulte. Fiecare războinic dorea să ucidă cât mai mulţi duşmani. Doar aşa putea primi ”mana” onoare, putere de la strămoşi sau forţa duşmanului ucis. Războiul era un ciclu neîntrerupt pentru maori. Un trib înfrânt se pregătea imediat de război pentru a-şi recăpăta onoarea şi tot aşa. Din cauza războaielor neîntrerupte, maori locuiau în sate fortificate, pe vârfuri de deal, în zone muntoase sau pe promotorii înconjurate de apă. Aceste aşezări fortificate tribale se numeau Pa. Aceşti războinici urmau un calendar precis al războiului, care se repeta în fiecare an, din generaţie în generaţie. Războaiele erau purtate urmând un cod strict. Erau fie ambuscade, fie bătălii în câmp deschis, unde triburile combatante stabileau clar regulile. 

O dovadă că maori trăiau pentru război era şi faptul că nu mai puţin de jumătate de an, aceşti războinici se masacrau în conflicte tribale. Propriu-zis perioada de război era din luna noiembrie până în luna aprilie. Cealaltă jumătate de an războinicii o petreceau adunând resurse şi antrenându-se pentru o nouă perioadă de război. De mici, băieţii şi de multe ori şi fetele se antrenau pentru a intra în luptă.  Foloseau beţe lungi pentru a exersa lupta cu lancea, arme învelite în material textile pentru a exersa lupta corp la corp. Totodată încă din fragedă copilărie erau învăţaţi să lupte corp la corp cu mâinile goale, cu tehnici asemănătoare luptelor Greco-romane, să lupte cu pumnii, să arunce pietre sau să alerge. Totodată petreceau mult timp pentru antrenarea încheieturilor mâinii, tocmai pentru a spori eficienţa armelor de tip ghioagelor folosite pe scară largă de maori. De multe ori disputele între cele două grupuri de războinice erau hotărâte de lupte dintre cei mai buni războinici. 

”Te voi ucide şi apoi te voi mânca”

Războinicii maori erau renumiţi pentru forţa lor fizică dar şi pentru ferocitatea lor. Practicau tatuajul facial tocmai pentru a-şi impresiona adversarul. Cei mai renumiţi războinici erau tatuaţi din cap până în picioare. Fiecare tatuaj era unic şi în general era realizat din spirale. Tatuajul era făcut în cadrul unei ceremonii. Era un procedeu foarte dureros, fiind practic vorba de incizii adânci în piele realizate cu un mai de lemn şi o dăltiţă. Culoarea strecurată mai apoi în aceste şanţuri făcute în piele era realizată din grăsime şi cenuşă. Totodată războinicii purtau podoabe nenumărate care la fel arătau bravura acestora. Luptele erau deosebit de brutale şi se dădeau corp la corp cu arme de obicei neascuţite menite să zdrobească oasele sau craniul şi care necesitau o mare forţă de lovire. În primul rând este vorba despre kotiate, un soi de mai făcut din lemn dur şi în multe cazuri lucrat cu multe decoraţiuni. Această ”ghioagă” maori era folosită pentru a rupe clavicula, umărul sau alte oase ale adversarului. Odată incapacitat urma o lovitură fatală în zona tâmplei. 

Practic cu această armă crăpau capul adversarului. Din aceeaşi categorie face parte şi wahaika, un combinaţie de paloş şi ghioagă cu ”tăiş” realizată tot din lemn. Nu în ultimul rând, mere pounamu, era tot o ghioagă din lemn sau piatră care putea despica craniul în două. Războinicii maori mai foloseau şi taiaha, un soi de lance de război. Odată început sezonul de război, maori se pregăteau de luptă. Erau împărţiţi în cete de războinici conduse de o căpetenie, recrutată din rândul celor mai faimoşi războinici. Ceata aceasta de războinici formată din 100 sau 140 de luptători se numea Hapu. Căpetenia lupta alături de războinicii săi, de obicei în fruntea lor. Dacă căpetenia murea, Hapu se retrăgea imediat din luptă. De multe ori, războinicii maori îşi atacau rivalii prin surprindere. Atacau întotdeauna la ivirea zorilor, atunci când adversarii abia se trezeau din somn sau încă dormeau. Orice metodă era considerată onorabilă atâta timp cât adversarul era anihilat. De multe ori simulau întâlniri paşnice, ca în mijlocul petrcerii să-şi atace rivalii şi să-i ucidă. Foloseau deghizarea şi orice metodă de guerrilă. Tocmai de aceea un proverb maori spunea că ”Păsările pot să stea să cânte în pace, dar bărbaţii mereu vor dormi cu teama în suflet şi frica de atacul rivalului”. 

Atacau cu sălbăticie şi ucideau totul în cale. Preferau să ucidă toţi bărbaţii, tocmai pentru a se asigura că nu are cine să se răzbune.  Femeile erau luate ca pradă de război. Maori erau maeştrii ai războiului de guerrilă. Ca practică războinică, maorii îşi mâncau adversarii cei mai puternici. De altfel în cântecele lor războinice, maori ameninţă pe orice rival ”Te voi ucide şi apoi te voi mânca”. Prin consumarea ritualică a inamicului ucis, războinicul maori câştiga o mare cantitate de mana, luată de la defunct. De altfel cea mai mare umilinţă la care putea fi supus un adversar era consumarea cadavrului acestuia şi mai apoi eliminarea resturilor acestuia prin fecale. Mai mult decât atât, războinicii maori colecţionau capetele inamicilor ucişi. Odată ce îl decapitau, îi scoteau creierul şi ochii. Apoi toate orificiile erau sigilate cu gumă şi fibre. Capul era apoi fiert. Ultima operaţiune presupunea uscarea lor la soare pentru câteva zile şi ungerea lor cu ulei de rechin. 

Unul dintre motivele colecţionării capteleor era posibilitatea de umilire a duşmanului şi după moarte. Mărturia unui misionar catolic în teritoriile maori, mult mai târziu în epoca modernă, arată cruzimile la care erau supuşi adversarii învinşi. Mai precis misionarul descrie ”discuţia” purtată de o căpetenie maori cu ceea ce mai rămăsese din capul căpeteniei rivale, ucise în război. ” Ai vrut să fugi nu-i aşa? Dar măciuca mea din piatră verde te-a răpus! Iar după aceea ai fost gătit şi mi-ai fost servit la masă. Şi tatăl tău la fel, a fost gătit. Şi fratele tău? Mâncat şi el! Unde este soţia ta? Uite-o acolo, ţi-am luat-o eu! Unde sunt copiii tăi? Uite-i şi pe ei, cărându-mi mâncare, cocoşaţi de treabă, ca nişte sclavi.”. Capetele erau folosite şi pentru jocuri morbide. Erau construite piramide din acestea, iar tinerii încercau să le doboare cât mai repede, evident cu alte capte pe post de minge. 

Dansul morţii şi al războiului

Poate cel mai faimos element al culturii maori este dansul numit Haka. Evident, este un dans războinic. Avea o mare valoare ritualică şi era executat numai de războinici şi numai înaintea unei bătălii. Era fie executat în sat înaintea plecării la război, fie în faţa inamicului în cazul unei bătălii programate. Mai târziu, haka a devenit un dans de întâmpinare a oaspeţilor. În vremurile de glorie a războinicilor maori, adică din secolul al XV lea şi până în secolul al XVIII lea, era un dans războinici feroce, care anunţa un măcel teribil. Dacă dansul ieşea prost, bătrânii satului spuneau că este semn rău, iar căpetenia fie renunţa la atac, fie găsea o altă tactică. Dansul era precedat de o pregătire specială cu abţinere de la anumite elemente, un soi de post şi purificare. 

Războiul muschetelor şi apusul războinicilor maori

Apusul războinicilor maori a venit odată cu exploratorii europeni. Intruziunea lumii vest-europene a semnat şi moartea tradiţiilor războinice maori. Primul contact cu europenii a fost marcat de ostilitate. Era un fapt evident. Europenii descoperiseră o cultură extrem de războinică care nu privea cu ochi buni noi veniţi. Mai precis în 1642, exploratorul Abel Tasman, primul european care a descoperit Noua Zeelandă, a debarcat în Golden Bay să-şi refacă rezevele de apă şi fructe. În timpul debarcării, echipajul lui Tasman a fost prins într-o ambuscadă de războinicii maori şi au scăpat cu greu. Patru marinari au fost ucişi pe loc. A fost primul contact dintre europeni şi maori. Al doilea explorator care a intrat în contact cu maori a fost James Cook în anul 1769. Acesta a redescoperit noua Zeelandă utilizând datele oferite de Tasman. În Noua Zeelandă a dat inevitabil de maori. 

Aceştia i-au observat corăbiile de pe stânci. O canoe s-a apropiat de corăbiile europenilor şi cele două părţi au încercat să comunice. La un moment dat Maori au atacat iar oamenii lui Cook de pe corabie au tras şi au omorât câţiva Maori. Cook a reuşit să creeze o legătură cu maori după ce a reuşit să răpească câţiva războinici. I-a tratat foarte bine apoi i-a eliberat. Maori au apreciat generozitate şi au reuşit să se înţeleagă în cele din urmă. A fost puntea de legătură care a permis venirea altor europeni în Noua Zeelandă, evident englezi. În perioada 1807-1842, influenţa europeană s-a făcut simţită iar britanicii au furnizat arme de foc războinicilor maori. A început aşa numitul război al muschetelor. Hongi Hika, cel mai mare lider maori a reuşit să aducă 3000 de muschete. Şi-a înarmat războinicii şi a făcut prăpăd în rândul triburilor rivale. Mai mult decât atât s-a convertit la creştinism şi a permis întemeierea primei misiuni creştine în Noua Zeelandă. Mai apoi englezii au cucerit cu armele de foc, Noua Zeelandă. 
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: