Ce făceau dacii cu morţii. Banchete, sacrificii umane, veselie în faţa sfârşitului şi cadavre arse în cuptoare

Ce făceau dacii cu morţii. Banchete, sacrificii umane, veselie în faţa sfârşitului şi cadavre arse în cuptoare

Dacii practicau incineratia FOTO vatra-daciei.ro

Ritualurile funerare la geto-daci erau complexe, precizează istoricii, şi erau puternic legate de spiritualitatea acestora şi mai ales de credinţa că dincolo de viaţă sufletul celui decedat va scăpa de greutăţile lumii terestre.

Ştiri pe aceeaşi temă

Moartea o componentă fundamentală a umanităţii a fost tratată şi interpretată în mod diferit de culturile şi civilizaţiile vechii Europe. Geţii şi dacii parte a marelui neam tracic, aveau propria concepţie despre moarte şi suflet. Iar aceste concepţii se reflectau în ritualurile lor funerare sau, mai precis, în modul în care-i pregăteau pentru călătoria de după pe cei defuncţi.

Dacii îşi ardeau morţii în cuptoare

În urma cercetărilor arheologice dar şi a unor corelări cu izvoarele antice, istoricii au ajuns la concluzia că geto-dacii au practicat pe scară largă incineraţia. Cu alte cuvinte cei morţi erau arşi. Începând cu geto-dacii vechi, dar mai ales în veacurile următoare, ritul de înmormântare predominant este cel al incineraţiei, care se va menţine şi după ocupaţia romană atât în provincie cât şi în afara ei”, preciza istoricul şi arheologul Ion Horaţiu Crişan în lucrarea ”Spiritualitatea geto-dacilor“. 

Incinerarea presupunea un procedeu complex aşa cum este atestat de descoperirile arheologice de pe teritoriul vechii Dacii. Pentru secolele VII-V îHr. A fost documentată incineraţia în cadrul complexului funerar de la Ferigele-Bârsăneşti. Aceste descoperiri arată că geto-dacii îşi ardeau morţii pe ruguri din lemn. Trupul defunctului era aşezat deasupra rugului, în prealabil uns cu uleiuri inflamabile şi apoi incendiat. La oamenii de rând, rugurile erau comune. Adică mai multe cadavre erau arse pe acelaşi rug. În cazul unor războinici renumiţi sau a unor căpetenii, arderile erau individuale şi pe loc, cum se exprimă specialiştii. Adică defunctul era introdus într-un fel de cuptor special amenajat şi ars cu tot ce avea mai de preţ sau îl reprezenta. 

De exemplu este vorba despre mormântul războinicului de la Poieneşti. Războinicul a fost ars cu o spadă lungă şi trei vârfuri de săgeţi. ”Se presupune că mai întâi a fost săpată groapa în care s-a construit cuptorul, apoi, după ce acesta a fost bine încins şi de pe vatră s-au curăţat cărbunii şi cenuşa, a fost introdus cadavrul care s-a calcinat la temperatura foarte ridicată din interior. După ce cuptorul s-a răcit a fost acoperit cu pământ”, scria şi Horaţiu Crişan.

Morminte diferite pentru săraci şi bogaţi

Geto-dacii nu pleacau în lunga călătorie la fel. Dacă la început, în secolele VII-V, resturile incinerate pe ruguri erau îngropate sub ridicături mari de pământ numiţi tumuli, în veacurile următoare s-a făcut o diferenţiere clară. Oamenii de rând beneficiau de morminte plane, deasupra cărora probabil nu se aşeza nimic. În schimb nobilii sau războinicii de seamă erau înmormântaţi sub tumuli cu armele şi obiectele lor dragi. Morminte tumulare din secolul I HR s-au descoperit la Lăceni în judeţul Teleorman dar şi la Orbeasca de Sus. 

Erau războinci incineraţi cu vârfuri de săgeţi, rămăşiţe ale scuturilor, fibule şi boluri de lut. Printre cele mai interesante morminte princiare este cel de la Cugir din secolul I îHR. Defunctul probabil o căpetenie sau un mare războinic a fost ars pe un rug de brad. Deasupra rugului a fost aşezat un frumos car ce putea fi tras de doi cai. Alături s-au descoperit rămăşiţele celui de-al treila cal, probabil cel folosit în război. Totodată acest războinic avea un impresionant echipament de luptă. În mormintele plane, de obicei ale geto-dacilor de rând, erau depuse puţine obiecte sau chiar de loc, în special vase.

Sufletul pleca într-o lume mai bună

Moartea geto-dacului era însoţită de ritualuri şi de o filosofie aparte cu privire la viaţă şi moarte. Se spune că era incinerat fiindcă aşa sufletul său călătorea mai uşor către divinităţile aflate în văzduh. Totodată arderea însemna purificarea trupului şi desprinderea de tot ce era lumesc. Pentru ei moartea era doar o etapă. Aşa cum arată istoricii pe baza izvoarelor antici, tracii şi implicit geţii credeau că moartea trebuia celebrată fiindcă defunctul scăpa de greutăţile vieţii şi pleca într-o lume mai bună, eliberat de trup. ”Geţii ca şi toţi tracii, ori cei mai mulţi dintre ei se întristează la naştere unui copil şi se bucură când cineva moare”, precizează Horaţiu Crişan în aceeaşi lucrare. 

Autorii antici arată la rândul lor că era un obicei la traci de a se veseli la moartea unui membru al comunităţii. ”Pe bună dreptate neamul tracic a pretins pentru sine faima de înţelepciune, prăznuind cu plânsete zilele de naştere ale oamenilor şi cu veselie înmormântările: fără poveţele învăţaţilor, el a văzut bine adevărata stare a condiţiei noastre umane„, preciza în „Fapte şi cuvinte vrednice de luare aminte„, latinul Valerius Maximus, în secolul I d HR. Totodată Solinus, un alt învăţat latin preciza că tracii aveau un adevărat dispreţ pentru viaţă şi credeau în reîntoarcerea spiritelor. ”Tracii au un dispreţ pentru viaţă dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moarte de bună voie,deorece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii, că ele nu mor, ci devin mai fericite„, preciza latinul.

Banchete şi sacrificii la moarte

Moartea fiind un motiv de veselie, autorii antici spun că geţii ca şi ceilalţi traci organizau banchete şi distracţii la incinerare. Banchetele geto-dacilor sunt atestate şi de o serie de descoperiri arheologice. ”La rugul funerar se desfăşura şi ceremonia funebră, în cadru căreia avea loc ospăţul de care vorbeşte Herodot, concretizat arheologic în numeroase vase de diferite forme ce au fost apoi sparte ritual(...)Amploarea banchetelor se poate deduce din numărul mare al vaselor de lut. În necropola de la Ferigele  au fost identificate nu mai puţin de 1570 de vase”, se arată în „Spiritualitatea geto-dacilor„. Totodată autorii antici arată că la traci erau practicate şi sacrificiile de animale şi oameni. În general la războinici era sacrificat calul de luptă sau la căpetenii inclusiv soţia preferată. Istoricii arată că la geto-daci este posibil ca sacrificiile mai ales umane să fi avut loc doar în cazuri sporadice şi doar la mari căpetenii.

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:


 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările