Ce era afionul, năravul păcătos al boierilor şi domnitorilor români. Cum îşi adormeau ţărăncile copiii cu opiacee
0
Afionul, un opiaceu puternic, făcea ravagii acum trei secole în rândul protipendadei româneşti. O parte a boierilor dăduseră de acest nărav şi cu mare efort au fost dezbăraţi. Chiar şi oamenii de rând foloseau substanţe halucinogene, intrate chiar şi în tradiţia populară.
În anul 1752, domnitorul Ţării Româneşti, Grigore al II-lea Ghica, murea în urma unei supradoze de narcotice. Tot în secolul al XVIII lea, în Moldova, domnitorul Constantin Racoviţă Cehan era dependent de narcotice, pe care le consuma zilnic. Era vorba despre un preparat numit afion. Culmea, afionul nu era doar un capriciu domnesc, folosit doar în palate, ci un drog intrat inclusiv în cultura populară românească. Mărturiile vremii arată că şi ţăranii foloseau compuşi halucinogeni şi le dădeau până şi sugarilor ca să adoarmă. Consumul de afion şi teriacă era atât de mare, încât aceste preparate halucinogene au fost interzise la comercializare şi au fost văzute de medicii vremii ca o autentică otravă.
”Magiunurile” speciale ale boierilor şi domnitorilor
Afionul şi teriaca erau cele mai folosite substanţe halucinogene din Principatele Române, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea. Este atestat consumul lor în rândul boierilor şi domnitorilor. Afionul era un suc cu proprietăţi narcotice extras din mac, adică un soi de opium. Afionul era obţinut prin despicarea capsulelor verzi de mac şi extragerea sucului lăptos din acestea.
Acel suc lăptos conţinea mulţi alcaloizi cu proprietăţi puternic halucinogene, printre care şi codeina sau morfina. Boierii sau domnitorii români preferau un soi de magiunuri speciale cu acest afion, pe ce le ingerau. Alţii îl beau în amestec cu băuturi spirtoase. În unele cazuri, consumul era atât de ridicat încât cronicarii vorbesc despre domnitori care umblau mai tot timpul euforici din cauza afionului, amestecat inclusiv cu băuturi alcoolice. ”De atâta era straşnic că mânca afion dimineaţa şi la vreme de chindii bea pelin cu ulciorul, şi preste toată ziua se afla tot vesel.”, scria cronicarul Ioan Canta despre Constantin Racoviţă Cehan.
De asemenea, Grigore al II-lea Ghica era, se pare, dependent de afion şi compuşi pe bază de opium. Athanasie Comen Ipsilanti spune că domnitorul Ţării Româneşti ajunsese să moară din cauza unei supradoze de compuşi puternici pe bază de opium, probabil afion sau teriacă cerească.
De altfel, teriaca era la fel de consumată în Principatele Române. Era tot un opiat folosit iniţial, încă din Antichitate ca remediu împotriva otrăvirilor, inclusiv a muşcăturii de şarpe. În perioada fanariotă ajunge însă să fie consumat atât ca leac, dar şi ca substanţă halucinogenă. De altfel, cel dependent de opiu sau consumator de opiu era numit, la români, ”tiriachiu”. Inclusiv un boier s-a ales cu acest trist renume, ajungând să devină aproape nume de familie. Atât în secolul al XVIII-lea, dar şi al XIX-lea, teriaca se importa în Principatele Române, pe bani grei. Semn că doar boierii, domnitorii şi târgoveţii înstăriţi îşi permiteau asemenea halucinogene.
Droguri vândute prin băcănii şi farmacii luau minţile târgoveţilor
Afionul şi teriaca nu au rămas doar apanajul elitelor din Principatele Româneşti. Mai ales că apăruseră variante mai de proastă calitate şi evident mai ieftine. Acestea erau vândute în farmacii şi băcănii.
Pe de o parte, afionul şi teriaca erau recomandate de o parte a spiţerilor şi medicilor vremii. Tiriacul era recomandat ca leac băbesc pentru muşcăturile de şarpe. Andrei Oişteanu în lucrarea sa ”Narcotice în cultura română” dă exemplul unui manuscris în era descrisă utilizarea teriacei ca leac contra muşcăturii de şarpe. ”Să iei puţin tiriac şi să-l amesteci cu unt de migdală cu care ungându-te la muşcătură, îţi va trece”. La rândul său, afionul apare în reţete populare din secolul al XIX-lea ca leac pentru diferite probleme de sănătate. Pe lângă latura medicală devenise un soi de nărav pentru târgoveţi, mahalagii şi evident protipendada de la oraş.
”În perioada fanariotă, prin intermediul spiţeriilor, cârciumilor şi hanurilor, al băcăniilor cu coloniale ţinute de greci, turci, evrei şi armeni, obiceiul ocazional de ”a bea afion” (a consuma opium) s-a răspândit şi în mediul negustorilor şi târgoveţilor români”, arăta Oişteanu în aceeaşi lucrare.
De altfel, consumul de afion şi teriacă, deja probabil tot mai sporit şi cu efecte negative, l-a determinat pe starostele băcanilor, în 1835, să convoace o Comisie Medicală pentru a interzice substanţele periculoase inclusiv opiaceele precum afionul sau teriaca. Alţi domnitori, din aceleaşi raţiuni, au interzis consumul de aceste substanţe.
Chiar şi aşa, afionul era atât de folosit încât a ajuns şi în folclorul românesc, semn că deja era consumat şi de oamenii de rând, pe la hanuri. În lucrarea sa, Andrei Oişteanu dă exemplu unui cântec popular despre consumul de afion şi efectele sale: ”Antofiţă paharul cu vin umplea / Cu afion-l împlinia / Şi da lu tat-so să bea / Cum bea tat-so se îmbăta”.
Afionul ajuns la români, pe filieră turcească
Obiceiul de a consuma opium a ajuns în Principatele Române pe filieră turcească. Diferite cronici sau lucrări de secol XVIII arată că otomanii erau mari consumatori de teriacă şi afion. ”Nu există turc care să nu cheltuiască ultimul ban spre a-şi cumpăra opium, pe care-l poartă asupra sa pe timp de pace şi de război. Ei mănâncă opium fiind convinşi că îi face mai buni luptători şi-i expune mai puţin pericolelor războiului.”, scria Pierre Belon încă de la 1546.
Dregătorii şi negustorii români ajunşi pe la Constantinopol ajung să deprindă acest obicei şi îl aduc în Principate. Pe de altă parte, fanarioţii obişnuiţi cu astfel de preparate îi nărăvesc şi pe localnici. „Prin desele sejururi la Constantinopol ale dregătorilor români şi prin importul de domnitori fanarioţi, obiceiul ingerării opiumului şi a teriacei (compus pe bază de opium) a pătruns şi la curţile domneşti şi boiereşti din Ţările Române.”, precizează Andrei Oişteani în ”Narcotice în cultura română”.
Ţăranii români şi copiii adormiţi cu opiacee
Consumul de opiacee este prezent încă din neolitic, spun unii specialişti. În Ţările Române, compuşii din mac erau utilizaţi frecvent cu scop practic medical sau de calmare. Este atestată folosirea macului, în special, ca somnifer. Dacă nu aveau bani de afion, un preparat constisitor, ţăranii români foloseau macul. Un document din 1785 arată că petalele de mac erau amestecate cu vin şi folosite ca leac de insomnie.
Folosirea macului în mod excesiv la sate este semnalată şi de scriitorul Mircea Mihăieş care descrie astfel de realităţi din zona Aradului, citat în cartea lui Andrei Oişteanu. Acesta descrie un episod al folosirii macului pentru ca părinţii să-şi adoarmă repede copiii.
”Era, de altfel, o practică aproape generalizată în copilăria mea. Nu mi-au ieşit niciodată din minte felul în care femeile de la ţară îşi adormeau copiii: într-o batistă sau un capăt de năframă puneau conţinutul câtorva capsule de mac, răsuceau materialul textil, iar copiii îl sugeau ca nişte viţeluşi cuminţi. Îi priveam cum se moleşesc de la un minut la altul, cum închid ochii şi cum, transpiraţi, cu obrajii aproape stacojii, adorm.”, spunea Mircea Mihăieş, citat în ”Narcotice în cultura română”.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Comisia Europeană a stabilit niveluri maxime pentru morfina şi codeina din seminţele de mac
Se încarcă comentariile...
