Ce efecte avea cea mai cumplită armă inflamabilă din secolul XX. A fost interzisă în 1980

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Substanţele inflamabile s-au numărat printre cele mai cumplite arme folosite în istorie. Nu neapărat cele mai mortale, dar cele mai traumatizante şi terifiante. Printre acestea, un loc fruntaş l-a ocupat napalmul, focul lichid care a îngrozit lumea, interzis încă din anul 1980 în orice conflict armat.

”Durerea cauzată de napalm este prea cruntă ca să ţi-o poţi imagina”, mărturisea Kim Phuc, o vietnameză de 47 de ani, care a suferit arsuri crunte în urma unui atac cu napalm în timpul Războiului din Vietnam. Avea doar 9 ani, la momentul atacului, iar de atunci a suferit 17 operaţii. A fost doar una dintre multele victime ale acestei substanţe cumplite inventate şi folosite pentru anihilarea totală a inamicului. Napalmul îngrozea, traumatiza şi ucidea cu o eficienţă obscenă şi hidoasă, fiind interzis încă din anii 80. 

Substanţele inflamabile, coşmarul pe câmpul de luptă

Substanţele inflamabile au fost folosite în război încă din antichitate. Semănau teroare şi durere în rândurile inamicilor. Armata lui Xerxes, stăpânul Imperiului Persan, folosea săgeţi inflamabile, îmbibate în răşini. La rândul lor, romanii inventaseră un soi de suliţe îmbibate cu smoală şi sulfuri pentru a semăna panică şi haos în rândurile inamicilor. În jurul anului 700 d Hr, bizantinii erau deja renumiţi pentru un amestec inflamabil numit ”focul grecesc”, aruncat printr-un dispozitiv sub presiune. În Primul Război Mondial, existau deja aruncătoarele de flăcări pe bază de gasolină. Ardeau însă prea repede. Abia în timpul celui de-al doilea război mondial s-a pus mult accent pe aceste arme care foloseau substanţe inflamabile mai ales în luptele din zonele urbane sau fortificaţiile cu buncăre. 

Atât americanii, cât şi Germania Nazistă au folosit substanţele inflamabile. Este vorba, în special, de celebrele aruncătoare de flăcări. Încă foloseau un amestec pe bază de benzină care ardea prea repede, iar în momentul impactului cu ţinta se împrăştia. Văzând totuşi eficienţa acestor arme împotriva buncărelor şi a atacurilor din casă în casă, s-a încercat îmbunătăţirea acestor arme. Ambele state căutau un agent de gelificare a substanţei inflamabile pentru a ”se lipi„ efectiv de ţintă şi pentru a produce efecte devastatoare de lungă durată. Americanii au găsit o soluţie, folosind produsele arborelui de cauciuc. Din cauza războiului din Pacific, aprovizionarea s-a dovedit greoaie şi costisitoare, aşa că aveau nevoie de un înlocuitor mai eficient şi mai ieftin. Atunci, echipele de cercetare în domeniul chimiei s-au întrecut în găsirea unei reţete ucigătoare. 

Lichidul mortal, creaţia specialiştilor de la Harvard

Cele mai eficiente rezultate au fost obţinute de o echipă de la Universitatea Harvard în 1942-1943. Este vorba despre echipa profesorului Louis Fieser. Era un specialist în chimie organică care a devenit părintele napalmului. Pe scurt este vorba despre o substanţă făcută din săpun de aluminiu, acizi naftenici şi palmitici. Propriu-zis era o compoziţie lipicioasă, deosebit de inflamabilă, aderentă la orice suprafaţă şi care degaja temperaturi mari. Napalmul ardea la temperaturi de până la 1200 de grade Celsius distrugând tot. Propriu-zis transforma benzina folosită la aruncătoarele clasice de flăcări într-un lichid vâscos şi aderent, aşa cum îşi doreau comandanţii militari.

 Napalmul a fost folosit pentru prima dată în Cel De-al Doilea Război Mondial în luptele din Pacific în anul 1943. Era proiectat cu ajutorul aruncătoarelor de flăcări. Mai apoi a fost folosit pe scară largă în Războiul din Coreea. Liderii militari americani au fost mulţumiţi de eficienţa lui şi au dorit producerea unei versiuni îmbunătăţite. Practic au făcut un amestec de gazolină, benzen şi polistiren, cu aprindere controlată, numit Napalm B. La fel de ucigător, dar mai sigur, fără să existe riscul aprinderii accidentale. 

Iadul coroziv

Napalmul a fost devastator. O substanţă odioasă folosită atât în războiul din Pacific până în 1945, dar şi în Războiul din Coreea şi mai ales în Războiul din Vietnam. Aduce moarte, panică, traumă. Napalmul era folosit de armata americană, dar şi de cea din Vietnamul de Sud, anticomunist. Era aruncat asupra victimelor într-o multitudine de moduri, de pe bărci, din aruncătoare de flăcări, dar mai ales din avioane. Răspândirea aeriană a napalmului era cea mai cumplită şi ucigătoare. Au fost atacate sate, oraşe, buncăre, fortificaţii. Napalmul ucidea într-un mod cumplit. Odată ajuns pe pielea umană, nu putea fi îndepărtat. Producea arsuri de gradele III, IV şi V. Ardea instant hainele şi penetra efectiv prin piele până la os. Moartea era dureroasă.

Cei care supravieţuiau rămâneau cu cicatrici îngrozitoare numite keloizi. În timpul celui de-al doilea război mondial numai în Pacific armata americană a aruncat 14.000 de tone de bombe cu napalm. Atacul aerian cu napalm asupra oraşului Tokyo din martie 1945 a fost descris de Curtis Le May drept ”cel mai devastator atac aerian din istoria războiului aerian”, ucigând 84.000 de civili, rănind 90.000 de oameni şi distrugând un sfert din oraş. În 1950 în Coreea, americanii au lansat peste 32.000 de tone de bombe cu napalm. În Vietnam, bombele cu napalm au atins apogeul fiind lansate de americani dar şi de sud-vietnamezi sute de mii de tone de bombe cu napalm. O parte a acestor bombe au fost folosite împotriva civililor.  În anul 1980, Naţiunile Unite au interzis folosirea napalmului asupra civililor. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:

Nouă de ce ne mor oamenii în Afganistan?

Povestea fotografiei „Fetiţa arsă de napalm”, votată cea mai emblematică imagine a unui eveniment care a tulburat întreaga lume

Botoşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite