Ce crâşme preferau Eminescu şi Creangă şi cum le plăcea să petreacă. O duceau zile întregi în chefuri prin localuri mărginaşe şi evitau restaurantele de lux
0
Prietenia dintre Creangă şi Eminescu este legendară. Cei doi amici erau cunoscuţi în Iaşiul secolului al XIX-lea pentru petrecerile şi beţiile de pomină pe care le făceau prin mahalalele oraşului. Evitau localurile de lux şi preferau să umble din crâşmă-n crâşmă.
În anul 1874, într-o zi de toamnă, în Iaşiul de sfârşit de secol XIX îşi făcea aparţia poetul Mihai Eminescu. Era un tânăr de 24 de ani, cu păr lung şi negru, aşa cum apare în majoritatea descrierilor preluate de la contemporani.
Stătea la Samson Bodnărescu, în curtea bisericii Trei Ierarhi, intrase în cercul Junimiştilor şi, ca orice om cu şcoală, încerca să-şi găsescă un rost în fosta mare capitală a Moldovei. Şi-a găsit iniţial o slujbă de profesor la şcoala normală şi Institutul Academic, iar apoi a devenit revizor în judeţele Iaşi şi Vaslui. În calitatea de revizor şcolar, a ajuns să cunoască un învăţător pitoresc de la şcoala numărul 2 din Păcurari.
Îl chema Ion Creangă şi nu era încă renumitul povestitor. Între cei doi a existat un magnetism imediat. Din câteva cuvinte şi doar puţine întâlniri s-a născut o prietenie trainică. Eminescu era atras de veselia şi înţelepciunea populară a fostului diacon, iar Creangă de inteligenţa şi cultura poetului botoşănean. Dincolo de imaginea idilică oferită de cinematografie sau de scrierile cu caracter idealist din perioada comunistă, prietenia lui Creangă şi Eminescu nu s-a consumat doar la pupitrul de scris, la întâlnirile Junimii sau în lumea ideilor. Din contră, celor doi prieteni le plăcea să trăiască viaţa la cote maxime. Le plăcea să bată crâşmele, să petreacă cu vin mult şi pastramă şi, culmea, fugeau de localurile ”boiereşti” ale junimiştilor. Se pare că în crâşmă s-a legat prietenia lor şi tot prin bodegile Iaşiului Eminescu i-ar fi descoperit lui Creangă talentul.
”Căci şi tânărului îi plăceau dărăpănarea”
Eminescu şi Creangă, spun specialiştii, aveau numeroase lucruri în comun. Unul dintre acestea era plăcerea de a bate crâşmele, discuţiile interminabile, vinul şi rusticitatea. Creangă era renumit pentru viaţa sa boemă, iar Eminescu nu era nici el foarte departe, spune George Călinescu. „(Eminescu) se plimba cu fruntea ridicată pe malul Bahluiului, pe la Copou, Socola, înfundându-se şi el prin crâşme şi dughene mărginaşe. Căci şi tânărului îi plăceau dărăpănarea, rusticitatea, odăile împăienjenite, mâncările simple făcute la foc repede, ţărănesc, vinul în ulcele, apa în cofe cu miros de brad, somnul în iarbă şi fân, scăldarea în râuri”, scria Călinescu în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. Din punctul de vedere al unor specialişti, este posibil ca Eminescu şi Creangă să se fi întâlnit chiar într-un asemenea loc al pierzaniei, mai ales că au ajuns să se cunoască, unul din postura de învăţător, celălalt de revizor.
”Dar curând se cunoscură bine şi modul cel mai probabil este că în vacanţă se-ntâlniră pe Sărărie cu gust de petrecere amândoi, şi Crengă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră chiar în vestita crâşmă şi-şi aduseră aminte că se cunoşteau”, adăuga Călinescu în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. Cert este că amândoi se simţeau bine împreună. Aşa cum arată specialiştii, Creangă se simţea măgulit că este băgat în seamă de un tânăr cu multă şcoală şi atât de deştept, „la băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filozofia lui politică”, după cum amintea Călinescu. De cealaltă parte, Eminescu se distra de minune cu Ion Creangă. Mai ales că mucalitul humuleştean îşi vărsase tot sacul cu snoave şi poveşti populare, inclusiv cu amintiri, iar Eminescu, după cum arată mărturiile, se amuza copios şi începuse să vadă în Creangă ”numaidecât geniul poporului român şi fostul diacon deveni întruparea sociologiei lui naturiste”, cum preciza acelaşi Călinescu.
Mergeau din crâşmă-n crâşmă
Biografii şi mărturiile arată că Eminescu şi Creangă preferau să bată crâşmele, să vorbească mult şi să tragă chiolhanuri de pomină. Aşa a ajuns şi Creangă la junimişti, adus de Eminescu, după o mică întâlnire cu vin la Bolta Rece. ”Într-o seară junimiştii se pomeniră cu Eminescu la braţ cu omul bărdăhănos, îmbrăcat în haine de şeiac. Amândoi veneau de la Bolta Rece şi erau rumeni la faţă şi zâmbitori ca după băutură”, preciza criticul George Călinescu în lucrarea dedicată lui Creangă. Era însă numai o mică parte din ceea ce puteau să facă Eminescu şi Creangă când se întâlneau. Aceştia, arată specialiştii, preferau crâşmele ponosite şi mărginaşe din mahalale. Aveau şi alţi parteneri de petrecere şi distracţii bahice, printre care rudele lui Creangă.
”Creangă îi înfăţişă pe prietenii lui, oameni şi ei simpli, iubind vârtos băutura, pre frate-său Zahei, psaltul, soi de Zărghilă însurat cu o ofiţereasă, pe părintele Gh. Ienăchescu, pe V. Răceanu, institutorul, pe comisarul Nicşoi. Cu toţii sau numai Creangă cu Eminescu cutreierau crâşmele”, scria George Călinescu. Tot criticul, pe baza mărturiilor contemporanilor, a reconstituit cum se desfăşurau petrecerile de pomină ale lui Creangă şi Eminescu prin crâşmele din mahalalele Iaşiului. Invariabil toate aceste chiolhanuri era stropite cu mult vin, acompaniate de lăutari şi condimentate cu pastrame. ”Creangă cu Eminescu cutreierau crâşmele pe unde era vinul mai bun şi pastrama mai fragedă, şedeau pe laviţă ca la sate, sau pe jos, pe iarbă, punând şi câte un ţigan să le zică, cum cânta Mihai scripcarul din Humuleşti. (...) Se mistuiau câteodată zile întregi, mânându-se din crâşmă în crâşmă şi ocolind urbea pe dinafara barierelor, luând-o pe jos, din şesul Bahluiului, ocolind-o pe la bariera Păcurariului, urcând pe la Copou şi invindu-se ca nălucile colbuite desupra Ciricului, de unde se lăsau în bojdeucă”, scria Călinescu.
Ce crâşme preferau Creangă şi Eminescu
În privinţa numelor de crâşme, unde ”se mistuiau zile întregi” Eminescu şi Creangă, acestea sunt cunoscute în mare parte. Pe lângă ”Bolta Rece” care este arhicunoscută, Eminescu şi Creangă preferau bolţile lui Amira, crâşma lui Ţâru din Ţârgşor sau la Chir Costache în Nicolina, unde ”Creangă avea gustul să-şi frigă singur patramă sau carne de porc, hoţeşte, pe cărbuni puşi într-un hârb, şi apoi să-i spele sărătura dând de duşcă o ulcea de vin”, adaugă Călinescu“. Totodată mărturiile arată că cei doi evitau restaurantele sau localurile cu ştaif ale oraşului, locuri unde se mai întâlneau junimişti. Astfel nu călcau niciodată pe la „Cafe de Paris”, ”Cafe Restaurant de Laffite” sau ”Franzos”. Şi asta fiindcă acolo nu erau ”cârnaţi cu usturoi şi nici slobozenia de a sta jos pe rogojini”, după cum ne spune Călinescu.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
