Cât de înapoiată era justiţia românească acum 250 de ani: debandadă legislativă, abuzuri, blesteme în loc de mărturii

Acum 300 de ani sistemul legislativ românesc era încă înapoiat şi aservit Bisericii. Mitropolitul şi clerul erau instanţa supremă de judecată, iar oamenii erau purtaţi pe drumuri pentru cele mai simple cauze.

Acum mai bine de 300 de ani, în Principatele Române, instanţa supremă de judecată era Biserica. În aproape toate cauzele. Spre deosebire de Europa Occidentală, acolo unde dreptul trecea deja printr-o reformă masivă şi era modernizat. În Anglia sau Franţa, instanţele de judecată erau laice, iar procedurile - mult mai bine puse la punct. La fel ca şi Tribunalele sau legislaţia.

Aici, la porţile Orientului, în Ţara Românească şi Moldova, un proces putea reprezenta un adevărat chin pentru cel care-şi căuta dreptatea. Totul era bazat mai mult pe cutume, pe investigaţii realizate de preoţi şi nu de specialişti în drept, iar diferitele tipuri de instanţe judecătoreşti transformau şi cea mai simplă cauză într-un adevărat calvar. Pe scurt, în Principatele Române în secolul XVIII-lea şi chiar la începutul secolului XIX, decât să apelezi la curţile de judecată ale Mitropoliei, mai bine te lăsai păgubaş.

Mitropolitul, judecătorul suprem

Aşa cum am precizat, în timp ce în ţări precum Anglia sau Franţa, procesele de orice natură era conduse de tribunale laice, după o legislaţie de multe ori bine pusă la punct, în Moldova şi în Ţara Românească, în plină epocă modernă, Mitropolitul şi soborul său erau judecătorul suprem. Legislaţia după care făcea dreptate era un amestec de legi canonice, măsuri ecleziastice, cutume şi vechi legi medievale. De exemplu în Ţara Românească, sediul tribunalului eclezistic se afla în dealul Mitropoliei din Bucureşti, care, atenţie, era singura curte de judecată din Ţara Românească în secolul al XVIII lea care beneficia de un sediu stabil.

Restul erau curţi de judecată întrunite ad-hoc de către boieri pentru a pedepsi fapte de mică însemnătate sau cele care cerea o rezolvare imediată. La Mitropolie erau judecate toate procesele care priveau, pe lângă Biserică şi proprietăţile sale, individul şi familia. Divorţurile, pe lângă numeroase altele, deveniseră o specialitate a tribunalului ecleziastic, iar ”a merge la Mitropolie” devenise un sinonim al divorţului. ”De competenţa soborului sunt următoarele pricini civile cu implicaţii de drept canonic: neînţelegerile dintre soţi şi divorţurile, desfacerea logodnei, neînţelegerile dintre părinţi şi copii, pricinile pentru zestre, moştenire şi împărţirea moştenirii, anularea testamentelor, dar şi următoarele pricini penale cu implicaţii de drept canonic: amestecarea de sânge, violurile şi răpirile de fecioare, seducerile şi prostituţia, bigamia şi sodomia”, arată, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu în lucrarea ”În şlavari şi cu işlic.

Până la 1780, atunci când Vodă Alexandru Ipsilanti dă ”Pravilniceasca Condică”, un codex de legi revoluţionar pentru ţările române din aceea perioadă, mitropolitul hotăra totul în pricinile enumerate mai sus şi era legiuitorul suprem. De la 1780, curtea domnească devine instanţă supremă, iar o serie de fapte penale trec în cercetarea slujbaşilor domneşti. Cu toate acestea, până aproape de domnia lui Cuza, Biserica îşi păstrează influenţa uriaşă în treburile judecătoreşti. De multe ori slujbaşii Mitropoliei fac cercetarea la reclamaţii, judecă şi propun domnitorului o sentinţă.

Cum era de aşteptat, domnitorul aproba de fiecare dată sentinţa Mitropolitului, acesta păstrându-şi un rol covârşitor. ”Până la 1780, mitropolitul are întreaga independenţă asupra litigiilor bisericeşti, el judecă şi are drept să dea atât sentinţa canonică, cât şi pe cea penală, punerea în aplicare a acesteia aparţine fie clericilor, fie slujbaşilor laici. După această perioadă colaborarea dintre cele două instituţii se impune: Mitropolia trebuie să facă cercetare bisericească după Sfânta Pravilă, să propună o soluţie, să stabilească pedeapsa canonică şi pe cea penală, dar aprobarea şi punerea în aplicare a acesteia aparţine instanţei civile”, adaugă Constanţa Vintilă-Ghiţulescu în aceeaşi lucrare.

Cercetări şi abuzuri ale protopopilor

Când primea o jalbă Mitropolitul sau era reclamată explicit o faptă de natură penală, dar care intra în sfera de cercetare a Mitropoliei, protopopul era cel care coordona cercetările. Bineînţeles acesta nu era un specialist în legislaţie şi nici nu era un procuror în adevăratul sens al cuvântului. Cerceta pe baza învăţăturilor bisericeşti, a dreptului canonic, a cutumelor şi pe baza inspiraţiei proprii.

”Să cerceteze şi pentru curvii şi precurvii şi de amestecătură de sânge, de frate cu soră, de văr cu vară, de cumetri cu cumetre, de vor face curvii, de fete mari şi văduve,de se vor afla greale, de ceia ce răpesc fetele cu dea sila, de ceia ce ţin posadnice şi şăd necununaţi, etc”, sunt printre obiectele de cercetare ale protopopului. Protopopul îi împăca pe cei certaţi, şi pe cei care nu se supun judecăţii îi închidea. Exista chiar şi o închisoare a protopopului. Bineînţeles, protopopul era plătit pentru serviciile sale de anchetare. Primea, de exemplu, în secolul XVIII, pentru fiecare împăcare, câte doi taleri şi jumătate. Realiza ancheta, administra probele şi primea bani suplimentari şi pentru asta. Nu lipseau abuzurile, iar protopopul uneori se folosea de aceste atribuţii pentru a face rost de bani necuveniţi de la împricinaţi.

”Vodă Ipsilanti constantă că pentru împăcări nu ridică taxa de doi taleri şi jumătate, aşa cum prevede, ci mai mult. Unii cer şi plata gloabei, fără să aibă un motiv real, alţii sunt şi mai îndrăzneţi şi fac «prepuneri şi năpăşti ca să globească fără dă nu a fi vină dovedită»”, se arată în ”În şalvari şi cu işlic”. Un caz concret de abuz deosebit de brutal al protopopului a fost întâlnit în Teleorman, în 1790. Atunci protopopul Ştefan al Telormanului îi cere 20 de taleri unui preot de ţară pentru a-i judeca o pricină a nepoatei sale. Cum preotul nu a avut suma cerută, protopopul l-a umilit şi torturat. ”M-au spânzurat cu picioarele în sus şi am şăzut un cias spânzurat şi mi-au dat părintele protopop şi cinsprezece pari pe de baston, făcând părintele protopop multe fapte necuvincioase că cere bani de la preoţi şi dacă va să dea îi bate în falangă”, se plângea preotul. 

Ţărani umiliţi şi puşi să vagabondeze

Pe lângă abuzuri, judecăţile mergeau greu şi se pierdeau într-un hăţiş birocratic. Sistemul judecătoresc nu era bine pus la punct. Nu existau nici măcar termene de judecată clare, iar procesul dura între 3 şi 6 luni. Ţăranii nu aveau bani să stea în condiţii decente la hanuri sau să se întreţină la oraş atâta timp. Erau umiliţi şi vagabondau prin marile oraşe, aşteptând dreptatea care întârzia să apară. Nici măcar nu ştiau când avea să se termine procesul. ”Dorm alături de animale în curte sub cerul liber, fie vară, fie iarnă. Procesul durează uneori foarte mult timp, cam între trei şi şase luni, perioadă în care reclamantul, însoţit de martori, trebuie să rămână în Bucureşti, hoinărind ziua pe străzile oraşului şi dormind noaptea în curte pe un mindir de paie, alături de alţi zeci, dacă nu sute, de năpăstuiţi, de unde mizerie, aglomeraţie şi o vânzoleală continuă, greu de controlat”, preciza Constanţa Vintilă-Ghiţulescu în lucrarea menţionată.

De multe ori martorii, decât să moară de foame prin oraşe, plecau iar împricinatul rămânea uneori să piardă chiar procesul. Lucrurile s-au complicat şi mai mult când pe lângă instanţa bisericească apare şi cea civilă, a domnitorului. Jalbele, soluţiile, probele se plimbau de la Mitropolie la cancelaria domnească şi înapoi. Uneori se şi pierdeau şi dura foarte mult timp. Cercetarea era făcută de ambele instanţe, iar împricinaţii se prezentau când la un tribunal, când la celălalt, nemaiînţelegând nimic. ”La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor se constantă că justiţia funcţionează de-a valma, pricinile sunt judecate când de instanţele laice, când de cele bisericeşti sau mai des şi de unele şi de altele, fără să existe o evidenţă a acestora”, se arată în ”În şalvari şi cu işlic”. 

Jurământul şi blestemul baza sistemului juridic românesc

O dovadă clară privind eficienţa sistemului juridic românesc în secolul al XVIII-lea este folosirea jurământului şi blestemului ca probe în procese. Acestea erau luate în considerare ca probe valide şi de multe ori hotărâtoare într-un proces. Acestea pe lângă înscrisuri, martori sau indicii. De exemplu blestemul era folosit de instanţele de judecată ale Mitropoliei pentru a da în vileag mincinoşii şi mărturiile false. Exista o anumită carte de blestem care ar fi asigurat temeinicia mărturiei.

”Un groaznic blestem se aruncă asupra celor care ar ascunde adevărul sau care ar mărturisi strâmb. (...) Cei direct vizaţi mărturisesc de teama unei excomunicări sau a unei pedepse spirituale în cealaltă lume. (...) Prin cartea de blestem, sătenii, mahalagii sunt obligaţi să spună ceea ce au văzut, ceea ce au auzit, ceea ce au aflat din bârfa cotidiană, cu alte cuvinte, ea îi invită pe enoriaşi să se supravegheze, să intervină, să denunţe“, precizează Cosntanţa Vintilă-Ghiţulescu în ”În şalvari şi cu işlic”. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

Cea mai profitabilă afacere ilegală a momentului descoperită de procurorii din Ploieşti: 12 persoane trimise în judecată

Preotul bătăuş din Alba: a fost trimis în judecată după ce a lovit cu pumnul şi palmele un minor de 17 ani