Cât adevăr este în legenda Meşterului Manole. Obiceiuri păgâne şi sângeroase la români care implicau sacrificiul uman
0
Legenda meşterului Manole, cel care şi-a sacrificat soţia însărcinată pentru a zidi Mănăstirea Argeşului este probabil unul dintre cele mai cunoscute mituri româneşti, alături de Mioriţa. Deşi pare doar o poveste inventată, această legendă are la bază adevăruri istorice, spun numeroşi specialişti, iar aceste sacrificii erau ceva comun în cultura balcanică şi implicit românească.
Legenda construirii Mănăstirii Argeşului de către celebrul meşter Manole este unul dintre cele mai cunoscute şi importante mituri ale culturii româneşti. Este un soi de mit fondator având în vedere că implică şi personaje semilegendare precum Negru Vodă, considera întemeietorul Ţării Româneşti. Totodată este un mit estetic care vorbeşte despre necesitatea sacrificiului suprem ca o conditie esenţială pentru trăinicie.
Practic, monastirea Argeşului este o baladă populară, care a circulat prin viu grai timp de secole pe teritoriul românesc şi descoperită şi culeasă în secolul al XIX lea de Vasile Alecsandri, devenind o operă fundamentală a literaturii române populare, studiată şi la şcoală. De cei mai mulţi, povestea lui Manole şi a sacrificiului suprem făcut pentru construcţia mănăstirii este doar o legendă, cu unele inadvertenţe istorice clare.
De exemplu, în baladă se spune că cel care a comandat construcţia mănăstirii, celor ”10 meşteri mari” a fost legendarul Negru Vodă, care ar fi trăit undeva la sfârşitul secolului al XIII lea . În realitate Mănăstirea Curtea de Argeş a fost ridicată de Neagoe Basarab în perioada 1515-1517. Cu toate acestea o serie de specialişt etnografi, istorici sau antropologi spun că legenda are la bază fapte istorice cât se poate de adevărat. Mai precis este vorba despre un ritual extrem de crud şi sângeros de origine păgână practic până în secolul al XV lea în Ţările Române.
Meşterul care a sacrificat totul pentru reuşita creaţiei
Legenda Mănăstirii Argeşului aşa cum a fost ea culeasă de Vasile Alecsandri vorbeşte despre un mit al creaţiei. Mai precis, Negru Vodă însoţit de 10 meşteri renumiţi, alături de calfe şi zidari caută pe malul râului Argeş un loc potrivit pentru zidirea unei mănăstiri. Nu orice fel de mănăstire, ci o adevărată biijuterie care să întreacă în frumuseţe şi măreţie orice altă construcţie. Totodată alege un loc malefic, un zid părăsit, semn al pustiului şi al duhului rău, pe care doreşte să-l sfinţească, să anihileze răul prin ridicarea unui loc sfinţit. Mai mult decât atât, voievodul le aminteşte meşterilor că eşecul este echivalent cu moartea. Adică, îi va decapita dacă nu reuşesc să ducă la bun sfârşit lucrarea. Meşterii sunt conduşi de un mare constructor, Meşterul Manole, un simbol al forţei creatoare.
Cu toată strădania lui Manole şi a echipei sale de meşteri, ceea ce ridicau ziua, noaptea se prăvălea. Semn că blestemul nu putea fi rupt. Pentru a duce la bun sfârşit creaţia şi pentru a înfrânge duhul rău al locului, meşterul Manole, deşi creştin, renunţă la practicile sale şi se întoarce către păgânism. Luptă cu forţele malefice cu propriile lor arme, adică cu practici oculte. Decide să-şi zidească soţia gravidă, pe Ana, în zidul mănăstirii. Este sacrificiul pe care Manole îl face pentru a îmbuna duhul rău al locului sau pentru a sfinţi cu sânge construcţia. După ce termină acoperişul, Negru Vodă decide la rândul său să facă un sacrificiu. I-a scările meşterilor rămaşi pe acoperişul terminat al mănăstirii. Aceştia încearcă să zboare cu aripi din şindrilă dar se zdrobesc de pământ şi încheie şirul sacrificiilor.
Sacrificii umane păgâne în Ţările Române şi Balcani
Specialiştii în etnografie, istorie sau antropologie spun că întâmplările descrise în balada Mănăstrirea Argeşului au la bază obiceiuri reale. Pe scurt, zidirea Anei nu este rodul imaginaţiei sau un simbol inventat al creaţiei şi o practică folosită în societăţile arhaice şi perpetuată în Ţările Române chiar în evul mediu, în plină eră creştină.
Specialişti în istoria religiilor şi mitologie sau etnografie, precum Eliade sau Skok, sunt convinşi că aceste legende au fost construite pe baza unor realităţi istorice. Sacrificiile de construcţie, oameni ucişi şi îngropaţi la temelia unor edificii sau persoane zidite de vii în pereţi sunt atestate de arheologi, prin descoperirea de schelete în zidărie sau la fundaţii. Aceste practici antice au fost se pare menţinute în Balcani în special până în până în Evul Mediu.
Cercetările arheologice, în ţări europene precum Franţa sau Germania arată că practici de genul celor descrise în Mănăstirea Argeşului erau folosite pe scară largă, în special în evul mediu timpuriu, atunci când tradiţiile păgâne coexistau cu cele creştine. De exemplu, au fost descoperite schelete în zidurile cetăţii Bremen sau în construcţii din Franţa. Toate atestă zidiri ritualice ale unor pesoane. Cei sacrificaţi erau zidiţi de vii. Specialişti precum Eliade sau Skok spun că aceste practici de sacrificare prin zidirea de viu a unui om au fost continuate în Balcani până în evul mediu, chiar şi în secolul al XV lea. O dovadă în plus sunt multitudinea de legende din zona Balcanilor care atestă aceste ritualuri.
Deşi considerată de unii o creaţie unicat, balada monastirii Argeşului este doar una dintre multele creaţii populare balcanice construite în jurul acestor practici şi a mitului sacrificiului pentru creaţie. Confreriile de zidari practicau acest obiceiuri sacrificând tot felul de animale pe zidurile construcţie, tocmai pentru ca acestea să fie durabile. Împrăştiau sânge de cocoş, taur sau câine. În cazuri extreme recurgeau şi la sacrificii umane. ”Meşterii-zidari au conservat până în secolul trecut «secrete de meserie» de un incontestabil arhaism. Lucrările de construcţie comportă un ritual şi un simbolism care ne vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Orice meserie, dar mai ales cele de zidar şi de fierar, era încărcată de o semnificaţie ritualică şi de o simbolistică strict rezervată «iniţiaţilor»”, preciza Eliade. Specialistul croat I. Skok preciza că românii au fost de fapt cei care au dat tonul acestor legende în zona Balcanică. Nu este vorba însă despre valahii nord-dunăreni ci despre cei sud-dunăreni care au propagat acest mit şi poate şi aceste practici în toată zona Balcanică.
În orice caz, cei mai buni meşteri zidari din Balcani, din punctul de vedere al lui Skok, chemaţi la ridicarea marilor edificii erau românii şi în special macedo-românii numiţi ”goge”. Tot ei erau şi cei mai buni cunoscători ai ritualului de sacrificare. Aceste obiceiuri erau întâlnite şi la nordul Dunării şi nu doar în Ţara Românească ci în Moldova. Dacă în Ţara Românească, versiunea sacrificiului este romanţată şi descrie un ritual îndelungat, poetic, în Moldova, sacrificiul este brutal şi brusc. Tânărul este decapitat, iar cu sângele său este ”sfinţită” construcţia. Sacrifiul uman era însă practicat în cazuri deosebite, în general la ritualurile acestea se folosea sânge de animal. Atunci când se practica sacrifiul uman, o femeie sau un bărbat foarte tânăr, eventual un copil erau zidiţi de vii la temelia viitorului edificiu. În alte cazuri erau decapitaţi sau le era secţionată o arteră în zona gâtului iar sângele lor era împrăştiat pe zidărie.
Edificii animate cu sânge şi suferinţă
Aceeaşi specialişti explică şi o posibilă semnificaţie a acestor ritualuri sângeroase. Sunt rituri pre-creştine, unele probabil cu o vechime considerabilă care au rezistat în timp, inclusiv în era creştină. În Balcani aceste mituri au o răspândire mare şi variată, fiind atestate în Grecia, Albania, Macedonia, Serbia, Bulgaria. Sacrificiile erau făcute fie la ridicarea unor cetăţi, poduri sau ziduri. Scopurile erau multiple. Fie pentru a purifica un loc considerat atins de rău, fie pentru a asigura durabilitate construcţiei prin ataşarea unui spirit protector, adică al celui zidit în interior. În orice caz, cei sacrificaţi trebuiau să fie oameni puri, fără prihană, de multe ori copii, fete virgine sau tineri feciori. ”Pentru a dura o construcţie, trebuie să fie animată, adică trebuie să primească în acelaşi timp viaţă şi suflet. «Transferul» sufletului nu este posibil decât pe calea unui sacrificiu; în alţi termeni, printr-o moarte violentă. Se poate chiar spune că victima îşi urmează existenţa după moarte, nu în corpul său fizic, ci în corpul cel nou, construcţia, pe care a animat-o prin jertfa ei”, preciza Eliade.
Ritualuri păgâne atestate în Moldova şi Ţara Românească
O serie de cronicari amintesc ocazional de astfel de practici în Ţările Române. De exemplu cronicarul Ioan Neculce, în lucrarea sa ”O samă de cuvinte”, pomeneşte şi el de un sacrificiu ritualic comandat chiar de voievodul Ştefan cel Mare, cu ocazia construirii mănăstirii Putna. După bătălia de la Chilia, din 1465, Ştefan cel Mare decide să ridice o mănăstire la sfatul lui Daniil Sihastru, duhovnicul său. Pe vârful unui deal Ştefan cel Mare propune un concurs de tir cu arcul. Pe locul unde va ajunge săgeata celui mai destoinic va fi ridicată mănăstirea. Alături de voievod concurează trei tineri boiernaşi. Cel care a reuşit să tragă mai departe ar fi fost sacrificat de Ştefan pe locul unde urma să fie pusă fundaţia mănăstirii. Este pur şi simplu decapitat, iar locul fundaţiei uns cu sângele lui. ”Pus-au şi pe trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fi cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlp de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo”, scria Neculce. O legendă asemănătoare este atestată şi în Transilvania, acolo unde ridicarea cetăţii Devei cere tot un sacrificiu uman. Soţia meşterului Kelemen este zidită de vie la fundaţie.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Sacrificii umane la cei mai de temut războinici ai „veacurilor întunecate“. Mărturiile înfricoşătoare ale cronicarilor
Se încarcă comentariile...
